De Ziua Republicii

Deşi republicani prin Constituţie (oare şi prin constituţie?), românii încalcă legea fundamentală încă din fragedă pruncie. Copiii habar n-au şi ei acolo de vreo poveste cu fiice de preşedinţi, iar basmele cu feciorii de regi şi împăraţi se bulucesc în minţile lor în cea mai deşănţată propagandă regalistă. Şi asta nu-i tot!
La maturitate, aceloraşi români republicani unele vinuri le amintesc din nou de regalitate şi, dacă Ion Iliescu ar fi fost mai hotărât imediat după 1989, greaua moştenire monarhică nu ar mai fi fost evocată de un gât de Fetească regală. În acelaşi spirit s-ar mai cuveni de urgenţă modificate corespunzător sintagme cum ar fi “împărăţia cerurilor” ,“regina balului”, “alai princiar” şi chiar “Ursus, regele berii din România” etc. etc., fiindcă, se ştie, cuvântul “rege” nu datează la noi din vremuri imemoriale, de când, de pildă, Burebista era managerul dacilor. Ţinând cont de faptul că întreaga ţară traversează o grea perioadă de reformă în care foştii şi actualii guvernanţi şi-au umplut buzunarele regeşte (nu am alt cuvânt!), nu ar strica şi o reformă în jocul aşa-zis de şah în care, de acum înainte, Rege şi Regina să se numească Şefu’ şi Şefa. Ascultaţi şi cum sună : gambitul Şefei!
După cum nu ar strica o aducere în contemporaneitate şi a albinăritului, câtă vreme numitele insecte, ignorând prefacerile moderne din lume, produc pe mai departe după modelul britanic : cu Regina în frunte!
Sigur că nu îmi pun eu prea mari speranţe în toate aceste necesare adecvări lingvistice. Viaţa de fiecare zi arată că, dincolo de cuvinte, mai importante sunt chiar persoanele şi aici lucrurile chiar încep să se complice. Fiindcă presa, probabil sătulă de vedete din popor (din topor), ne bombardează tot mai graţios şi graseiat cu prinţi şi prinţese: Prinţul John Raţiu, Prinţesa Caragea ori Prinţul Paul şi Prinţesa Lia.
Personagiile, adică ipochimenii, sunt, de fapt, o caricatură a ideii de regalitate şi sânge albastru. Prinţul John Raţiu se declara republican convins şi şi-a deschis în România o Academie de manechine. Pragmatismul său ascultă, probabil, de un celebru calambur interbelic : “Domnişoară, mijlocul dvs. scuză toate scopurile!”
Ultimul, Prinţul Paul, autointitulat “de România”, după ce a fost folosit de regimul Iliescu pentru a-l discredita pe Regele Mihai, s-a hotărât, prin 2004, să candideze la fotoliul de Primar general al Capitalei.
Fiindcă are din naştere vocaţie de horticultor, fiind nepotul din flori al regelui Carol al II-lea, eu l-aş fi sfătuit, atunci, să candideze mai degrabă pentru Primăria Timişoarei.
Sub sloganul: “Un prinţ din flori pentru oraşul florilor!”

Vreau și eu Certificat de Revoluționar

Vreau Certificat fiindcă, în dimineața lui 22 decembrie 89, am intrat în tipografie cu Ioan Iancu, Ovidiu Guleș și Gheorghe Secheșan, înaintea sinuciderii lui Milea.
Am fost acolo și am pornit la retipărirea Manifestului FDR (Frontului Democratic Român) când cei de la Operă mai erau în balcon. Claudiu Iordache poate depune mărturie că e așa. (După cum poate spune că volumul lui de poeme violent anticeaușist a fost la mine începând cu primăvara aceluiași 89.)
Am văzut, după ora 12, cum veneau telefaxurile de la Agerpres cu scuze penibile, am scris pe poală, cu Gigi Secheșan, articole în primul număr al ziarului ce avea să devină, sub comanda lui George Bălan și a lui Bulza, ”Luptătorul bănățean”.
Vreau să primesc certificat de revoluționar fiindcă am fost la redacția ”Drapelu roșu”, unde se afla Bălan, pentru a protesta împotriva acestui odios nume stalinist și pentru a-i cere lui Bălan să dispună trimiterea muniției de război către soldați.
(Nae Laslău și Ildiko Achimescu se aflau atunci, cu Bălan, în biroul lui tov. Bulza, unde doi jurnaliști maghiari îl intervievau pe primul-secretar. Ca un amănunt, Bălan a acceptat să îl sune pe col. Predonescu pentru a ordona trimiterea muniției de război spre militari, dar nu știu nici azi dacă a fost bine sau nu!)
Poate că nu știți un amănunt de paginație: primul număr din ”Luptătorul bănățean” a apărut în două ediții: una cu Bălan pe pagina 3 și una pe pagina 1.
Din pricina mea, Nelu Păsăroiu și Lazea au paginat articolul trimis de Bulza pe pagina 3.
Eu vreau Certificat de Revoluționar Onorific: fără privilegii, fără nimic.
De Revoluționar Fraier.

Poveşti cu peştişori cam fermecaţi

Stanley Wronwanee Ti din Perth, Australia, susţine că, în 2009, a prins în apele oceanului un peşte dintr-un “material ciudat, de consistenţa gudronului” care vorbea o engleză ciudată, de acum două–trei veacuri. Peştele, fermecat după toate semnele, se comporta pe uscat asemenea asfaltului, adică se rigidiza pe măsură ce se scurgeau secundele şi, cu un ultim efort, i-a comunicat australianului semiaborigen că, dacă îl aruncă în apă, îi va îndeplini orice dorinţă.
Pescarul s-a tot moşmondit ce să îi ceară şi, in extremis, i-a spus că “ar schimba Rover-ul lui din ’04 cu un Chrysler nou-nouţ”. Zis şi făcut. A aruncat făptura în valuri, numai că era prea târziu: ciudata vieţuitoare s-a dus la fund după ce a lovit apa cu un zgomot sec ţiglă uscată.
Ciudăţenia cea mare e că că Pontiacul se făcuse un soi de centaur, jumătate Pontiac, jumătate Chrysler, fapt, de altfel, ce constituie şi singura dovadă că S.W.T. nu a minţit nicio iotă.
Partea dreaptă a motorului vechi funcţionează perfect împreună cu partea stângă de Chrysler şi nici un firicel de sudură nu a putut fi, până acum, detectat.

Cartaboș sau Caltaboș?

Rent a Car?
sau
Rent a Cal?
Oricum, mirosul e de CaltaBoss!

Ca să nu ne fie Crăciunul prea smerit în stomac

Mă duc la Ada Milea, din care citez cu voia autoarei :
„Ninge-aşa frumos afară/Lumea s-a închis în casă/ Şi înfiptă în mâncare e mai grasă, mai frumoasă/Ding, ding, ding,/Ding, ding, ding/Copilaşii unsuroşi se strecoară-n aşternuturi/Şi cu poftă de sub unghii clănţăne şi-nghit rebuturi/Iar părinţii se îmbată, sorb cu poftă din pocale/Sfâşie cu dinţii lacomi bucăţi din fostele-animale/Şi se simt mai buni şi veseli pentru că e sărbătoare/ Fericirea lor depinde/Ding, ding, ding, doar de mâncare/Moş Crăciun cu-n sac de daruri trece-ngândurat pe-afară/O familie de sărmani l-a răpit şi îl prepară/Iar acum cu bucurie vă anunţ: lumea-i mai bună/Suntem toţi în farfurie/Ding, ding, ding/Poftă bună!”

Trei teorii despre Securitate

1. Mi se pare evident faptul că, după ’89, KGB-ul (Securitatea, STASI etc.) şi-a omorât tatăl, adică Partidul Comunist, un paricid despre care vorbesc toate mitologiile: Uranus este detronat de fiul său Cronos, care este detronat, la rându-i, de Zeus. A lichidat Partidul Comunist fiindcă nu mai avea nevoie de o ideologie falimentară şi fiindcă, pur şi simplu, se săturase să mai fie controlat de o submediocră oligarhie cadristă. Dar, pentru că o schimbare necontrolată putea produce surprize, a orchestrat cu atenţie nu atât o schimbare de sens, spre democraţie, cât dispariţia ideologiei comuniste cu tot cu aparat şi trecerea averii statului în mâinile ei.
2. Cel mai mare duşman al Securităţii ceauşiste s-a dovedit, în cele din urmă, a fi chiar Securitatea. Asta fiindcă, dintre miile de zvonuri cu care manipula subconştientul românilor, unul s-a întors asupra ei înmiit: acela că era atotştiutoare, că nu îi scăpa nimic şi că toţi, absolut toţi, eram urmăriţi, ascultaţi, supravegheaţi mereu, oricând şi oriunde. Or, această intruziune, această invazie în colţurile cele mai ascunse ale intimităţii noastre nu avea cum să nu ne facă să detestăm profund instituţia. Cred că românii au urât Securitatea şi fiindcă Securitatea a voit acest lucru pentru a descuraja cele mai mici gesturi de răzvrătire. Dar Securitatea nu a fost detestată doar de omul de rând, ci – poate încă mai abitir – de Miliţie şi Armată. Oarecum paradoxal dacă ne gândim că, la origine, majoritatea cadrelor de aici au încercat mai întâi să intre în Securitate şi au fosr respinse din varii motive. De unde alt gen de frustrări şi resentimente.
3. Probabil că ceea ce s-a întâmplat în Decembrie ’89 ar putea fi explicat şi prin această frustrare. Dorind să-şi dovedească loialitatea şi să se facă indispensabile, Miliţia şi Armata au făcut exces de zel atât la debutul revoltei cât şi după 22 decembrie. De altfel, ofiţerii de Securitate, la proces şi în declaraţiile ulterioare, au spus că numai Miliţia şi Armata au tras, în timp ce securiştii făceau muncă specifică de culegere a informaţiilor. Dezavantajul Securităţii a fost şi rămâne acea autodiabolizare, acea autoîmpănare cu calităţile unui Superman negativ. Cine mai crede, după ce zeci de ani ţi s-a spus cât de fioroasă e Securitatea, că taman atunci nu a făcut nimic rău?! Nimeni.
Cert e că telefoanele nu au fost întrerupte decât în 22 decembrie (între ora 8,00 şi 9,30), că serviciul tehnic al Securităţii a instalat aparatura audio la Operă din ordinul gen. Vlad şi că, tot din ordinul acestuia, cadrele au ieşit în obiectiv fără arme şi fără legitimaţie.
Au fost atunci securiştii mai abili si mai bine informaţi, anticipând excesul de zel al Armatei şi al Miliţiei sau, pur şi simplu, existau deja două Securităţi?

Un episod al Revoluției proletare

O să încep cu o afirmaţie “proletcultistă”: Revoluţia română din 1989 a fost numai şi numai opera proletariatului şi a nimănui altcuiva! Nici a serviciilor secrete sovietice, nici a celor americane şi, cu atât mai puţin, a celor ungare!
Aserţiunea pe care o enunţ apodictic aici se bazează pe o un episod neobservat de cei care s-au ocupat de misterele Revoluţiei. Nu am citit niciunde până acum o relatare despre întâlnirea pe care Ion Coman şi Ilie Ceauşescu au avut-o cu cadrele militare în dimineaţa zilei de 20 decembrie şi, deşi nu sunt un analist a fenomenului, aş opina că atunci şi acolo s-a jucat şansa revoltei de la Timişoara.
Episodul mi-a fost povestit de colonelul Nicolae Opriș, fost comandant al unității de blindate din Giroc.
În dimineaţa acelei zile, în toiul discuţiilor, a fost introdus în şedinţă unul dintre agenţii DIA (Direcţia de Informaţii a Armatei) infiltrat în obiectivele industriale de pe Calea Buziaşului. Fusese trimis să culeagă informaţii despre starea de spirit în rândul muncitorilor fiindcă Partidul dorea să ştie care este poziţia proletariatului, dorea să afle cum dezaprobă şi înfierează actele extremiştilor şi agenturilor străine de la Timişoara. La îndemnul lui Coman de a istorisi adunării ce se întâmplă pe Platformă, militarul a articulat cu greu: “Au ieşit. Oamenii au ieşit din fabrici”. “Cum au ieşit? Care oameni? Muncitorii?”, a întrebat Coman extrem de îngrijorat. “Da, muncitorii”, a îngăimat acesta. “Şi ce fac?” “Vin către centru”. “Cum aşa, vin către centru?” “Aşa, vin şi strigă”. “Ce strigă”, s-a băgat în discuţie Ilie Ceauşescu. “Jos…”, şi militarul a ridicat ochii deasupra prezidiului unde stătea portretul cu pricina.
Fără să ezite, Ilie Ceauşescu a ordonat imediat ca unităţi ale armatei să se deplaseze de urgenţă în obiectiv pentru a stopa afluirea demonstranţilor către centru şi, cu un ton sec, a cerut deschiderea focului în plin, fără somaţie. Numai că ordinul a fost revocat în secunda următoare de Ion Coman, ierarhic superior. “Vă daţi seama ce ordonaţi, tov. general? Cum o să tragă armata în muncitori?”
Şi aşa a şi rămas. Armata nu a primit ordin să bareze drumul muncitorilor către centrul oraşului fiindcă mitologia “partidului clasei muncitoare” a funcţionat exact în momentul în care Ceauşescu avea cel mai puţin nevoie de o asemenea “mistică” a rădăcinilor “pure”.
Dar ceea ce mi se pare încă mai ciudat este faptul că pentru Ion Coman sintagma “partidului clasei muncitoare” era o realitate vie, cutremurătoare, în timp ce pentru noi, aproape toţi ceilalţi, nu era decât un slogan ipocrit, cinic şi lipsit de orice substanţă. Să fie oare acest episod încă un prilej de reflecţie despre adevărul că vorbele au ciudatul obicei de a aduce ÎNTOTDEAUNA cu ele şi faptele?

Cu scritorii în stradă și în casă

Mircea Pora, așa cum am scris deja, era cu un picior în Franța. Primise ”formularele mici” și, în logica faptelor, urmau ”formularele mari”. Vânduse deja apartamentul din Circumvalațiunii, își dăruise biblioteca, se mutase la părinți în așteptarea plecării.
Marți sau miercuri, nu mai știu, a venit la mine și m-a rugat să sune la Ambasada Franței la București.
Evident că îmi era frică, dar rușinea a învins și am sunat.
La capătul firului, o voce plăcută, cu clinchet, mă întreabă, în românește, cum e vremea la Timișoara.
Eu, francofon cu accent de Pif, îi răspund în limba lui Rahan: Il fait mauvais, tres mauvais temps. ”Înțeleg, înțeleg”, spune doamna de la capătul firului.
Seara ies pe stradă. În față la Județ, stau cu Dnii Ciocârlie și Harsany. E destul de frig, dar spaima din vocea lui Ioan Marcu, care vorbește la balconul Județenei de partid, ne ține acolo. Pe la 7-8, Domnul Ciocârlie nu mai are țigări, așa că merg după țigări. Evident, Carpați fără.
Se strigă așa:
Armata e cu noi!, Armata e cu noi. Şi noi sîntem cu ei!, Unde ne sînt morţii ?, Jos securitatea !, Vrem deţinuţii, acum, aici!, Vrem frontiere libere!, Jos cenzura!, Libertatea cultelor !, Alegeri libere!, Egalitate între naţionalităţi! , Ceauşescu vinovat, pentru morţii din Banat!, Să fie judecat aicea, în Banat!, Ceauşescu e un porc, Ceauşescu la export !, Jos comunismul!, Vrem saloane de Crăciun, nu conducător nebun !, Ceauşescu şi soţia ne-au mîncat copilăria! .

Ce mai poezii despre atunci. 18 chiar!

În seara asta de sâmbătă am fost la citit poezii din antologia Manifest. 20 rEvoluție.
Din cauza ninsorii, dar mai ales a zăpezii, ne-am regăsit destul de puțini la Fundația Triade, unde s-a lansat culegerea gândită de Dan Mircea Cipariu și urmată (cu urme grafice) de Mihai Zgondoiu.
Au cetit următorii răniți lirici: Eugen Bunaru, DM Cipariu, Simona Constantinovici, Șerban Foarță, Petru Ilieșu, Costel Stancu, Moni Stănilă, Robert Șerban, eu, Varujan Vosganian. (Ordine alfabetică)
Singurul text despre unul dintre cei omorâți atunci, în 18 chiar, a fost al lui Moni Stănilă.
Despre Sorin Lea. Leia, de fapt.
Citez dintr-un articol publicat de Lucian Szabo, în "Timişoara", nr. 37/1991:
"Subsemnata, Iliţoni Aurica, domiciliată în Tomeşti, declar următoarele: În data de 18.XII.1989, la orele 17,00, a fost împuşcat fiul meu, Leia Sorinel Denel, în vârstă de 22 ani, operator chimist la Solventul. A fost împuşcat în cap, pe scări, la Catedrală. A fost introdus în Catedrală şi, după câteva momente, viaţa l-a părăsit. A fost trimis la Judeţean, dar a ajuns mort. L-am căutat şi la Spitalul Judeţean. Aici mi s-a spus că au fost luaţi de securitate şi nu se ştie unde i-au dus. L-am găsit aproape după o lună, înmormântat în groapa comună din Cimitirul Eroilor".
Ceea ce a urmat la judecarea vinovatului de uciderea lui Sorin Leia ţine de domeniul grotescului.
Pe treptele Catedralei, alături de acest tânăr, a fost împuşcat şi Avram Gliguţă. Avram Gliguţă l-a văzut foarte bine pe cel care l-a împuşcat pe el şi pe Sorin Leia. A fost, de altfel, chemat în instanţă să depună mărturie. Dar nu a fost chemat la procesul Sorin Leia, ci la procesul lui Marius Nemţoc.
Marius Nemţoc fusese împuşcat tot în 18 decembrie la Catedrală, dar cu câtva timp înainte de Sorin Leia. Pentru cazul Nemţoc a fost trimis în judecată un anume miliţian Teghiu.
Prima expertiză balistică a glonţului cu care a fost ucis Marius Nemţoc îl învinuia pe Teghiu, dar apoi s-a mai făcut o expertiză la care rezultatul a fost neconcludent. Mama lui Marius Nemţoc crede că glonţul a fost polizat.
Avram Gliguţă nu a fost prezent la împuşcarea lui Nemţoc. De aceea a declarat la proces că nu-l recunoaşte pe Teghiu ca fiind cel care a tras, ceea ce l-a ajutat pe învinuit.
În acelaşi timp, pentru uciderea lui Sorin Leia a fost trimis în judecată maiorul de miliţie Ion Sucală. La procesul Leia, martorul Gliguţă nu a fost chemat. Până la urmă şi Sucală a fost eliberat din lipsă de dovezi.
Ar fi bine de aflat cine îi are pe suflet, nu-i așa?

În 18, Ceaușescu era plecat în Iran

Ajung luni dimineața la Editura Facla, unde lucram.
Lumea e speriată. Almăjan (directorul nu spune nimic, ca și Dorcescu, redactorul-șef.
Eu, ca prostu, povestesc cum a fost dimineața, la Județeana de partid, cum am văzut geamurile librăriei de lângă ”Drapelu roșu” sparte și cum o librăreasă mi-a spus că, în noaptea de 16 spre 17, demonstranții au aruncat și rupt doar cărțile lui Ceaușescu.
Bag de seamă că și Ion Anghel, și Ion Jurca Rovina, colegii mei de birou, nu spun nimic, așa că tac. Apoi Jurca mă ia deoparte și îmi spune să îmi țin gura.
Lui Jurca îi povestesc cum am văzut ieri, pe la 5, mașini ce treceau spre Spitalul Județean cu răniți aruncați ca niște pachete, Și cum, unora, le atârnau picioarele afară, ba chiar lăsau dâre de sânge pe asfalt.
Mi-e teamă să îi spun că am fost cu lumea până la Casa Tineretului unde, pe la 7 cred, au apărut niște tanchete și au tras spre noi. Cu muniție de manevră, evident, fiindcă, altfel, ne-ar fi lichidat pe toți. După asta, laș și ascuns sub gardul restaurantului Stadion (pe locul actualului OMV), am venit acasă.
Seara vorbesc cu Gigi Secheșan la telefon. Aflu că Poşta mare a fost închisă. (La ora 10, în clădire zăcea încă un cadavru!)
Spitalul Judeţean era, de asemenea, gardat de trupe.
Ultimii studenţi din cămine au fost evacuaţi şi trimişi acasă.
Sediul miliţiei şi închisoarea erau blocate cu trupe.
Pe tabloul locatarilor clădirii unde a locuit pastorul Tökés, care fusese arestat, un cartonaş fixat cu o pioneză indica numele noului locatar al apartamentului.

17, explicat prin lentila autobiografiei

1.Conspirația marină. În luna mai 1989 eram redactor la editura Facla și am fost brichisit de un fost profesor universitar de socialism știintific, Wiliam Marin, care a ținut morțiș să îmi spună așa: “până la finele anului Criminalul va fi lichidat”. Criminalul era Ceaușescu și fix în clipa în care mi-a spus acest lucru mi s-a făcut frica. Poate că era un provocator. Nu aveam deloc stofă de conspirator și i-am spus ceva de circumstanță despre PCR și despre secretarul general al partidului. M-a asigurat că știa totul despre mine, inclusiv că am evitat să scriu în volumul omagial dedicat lui Ceaușescu. În seara acelei zile omul meu urma să plece definitiv în Germania și a ținut să le transmit prietenilor mei, citez, Vasile Popovici, Daniel Vighi și Mircea Mihăieș ”să nu cedeze pe ultima sută de metri”. Nu mi-a cerut nimic. Doar să am încredere. Dovada? Volumul Perspective globale ale omenirii, apărut la Editura Tehnică și Stiințifică în acel an. Din primul guvern democrat al României postbelice — mi-a spus profesorul — vor face parte doi dintre coordonatorii cărții. De spaimă, nici nu am îndrăznit să ating cartea în librării. Abia târziu am văzut despre cine era vorba: Ion Iliescu și Serghei Celac, întâiul ministru de externe al României democratice. Ceea ce a urmat în 1990 a confirmat umorul definitiv al situției: Wiliam Marin a acordat un interviu revistei ”Stern” în care afirma că, printre conspiratorii de la Timișoara, se aflau Cornel Ungureanu și Gyorgy Mandics.
2. Saltul nutriei. Sâmbătă seara, în 16, încerc să trec pe lângă casa lui Tokes. Ca de obicei, mi se face frică la primul semn. Primul semn erau vreo 2-3 securiști pe care mi s-a părut că îi recunosc în travesti. Duminică dimineața, pe la 9, plec cu mașina și văd semafoarele de la Spitalul CFR distruse. E Miliție multă acolo. Nu se poate trece. Merg la Comitetul Județean, unde sunt urme și mai tari. Geamurile librăriei de lângă redacția ”Drapelului roșu” sunt sparte și se văd urme de cărți arse. Ale lui Ceaușescu. Plec de acolo și opresc pe Victoriei nr. 4, la Todoran. Intru în casă urlând din toți bojocii: ”Gata, s-a terminat!” Dom Profesor e emoționat și îi povestesc ce și cum. Nu a auzit nimic din tumultul nopții. Doamna Mura spune ceva ca în O noapte furntunoasă. Trec rapid pe la Moni Drăgan. Prin fața casei lor de pe Victoriei trec militari ce cântă ”Nouă nu ne e frică de moarte”. Nu mai știu cum mă întâlnesc cu Mircea Pora și cu Remus Georgescu. Știu doar că mergem împreună să aruncăm cu pietre în soldații din fața Comitetului județean PCR. Suntem fotografiați la greu de la geamurile ziarului ”Szabad Szo”. Mircea mă tot întreabă dacă mai primește ”formularele mari” pentru Franța. Careva dă cu lacrimogene și fugim de mâncăm pământul. Prilej cu care Maestrul Georgescu își pierde căciula de nutrie. Așa că ne întoarcem toți trei să o recuperăm. Pentru noi Revoluția a învins chiar atunci.

16 decembrie 1989

E o sâmbătă de lucru obișnuită, până la 12.
Lucrez la Editura Facla, în curtea Școlii Județene de Partid, într-un fost dormitor.
Ieri am primit prin poștă Visul lui Cărtărescu. Mircea îmi scrie pe carte un lucru pe care îl știm doar noi doi despre o seară ciudată în tabăra de la Crivaia din vara trecută.
În apartamentul meu sunt 14 grade și mă bucur că afară e nefiresc de cald pentru perioada asta.
E o zi importantă pentru mine. La 12 și jumătate, merg cu Mircea Mihăieș în audiență la primul-secretar.
Mircea m-a convins să semnez protestul adresat lui D.R. Popescu față de ceea ce i se întâmplă lui Dan Petrescu. Buduca a fost la Timișoara la finele lui noiembrie. Dacă noi nu semnăm, îmi spune Mircea, atunci cine dintre tinerii scriitori?
Are dreptate. Dacă Secu ar ști că noi ne-am hotărât fix în minutele în care Dumbrăveanu ne povestea ce minunat a fost la Congres!!!!
Pe drum, amândurora ne e cam frică. Nici eu, nici el nu avem buletin de Timișoara și e clar că ne vor da de-a berbeleacul.
”Sunt atât de speriați încât am putea să le cerem nu numai buletin de Timișoara, ci și o repartiție de butelie”, îi spun lui Mircea.
O butelie costă, la negru, 8 mii de lei, adică 3 salarii de-ale noastre, ca să înțelegeți.
Tovarășul Prim nu e la birou, așa că facem cale întoarsă.

Săptămâna Tangoului

Din ”Dilema veche” aflu că, în 11 decembrie, se dansează chiar Ziua Internațională a Tangoului.
Borgesian încă din anii de studenție - când citeam povestirea Sudul abia după ce mă întorceam de la discotecă -, intuiam în tango cel mult un amestec ușor ridicol de noblețe și promiscuitate.
Fără îndoială că nu știam povestea bordelurilor din cartierele mărginașe ale Buenos Aires-ului, fix acolo unde s-a născut acest dans cu destinul colonizator al unui bisexuat, pasional Imperiu Roman.
După cum nici nu citisem Istoria Tangoului, repovestită de Borges în primul lui volum, Evaristo Carriego.
Fără aceeași îndoială că, acum, tot cu gândul la Inspectorul General al Păsărilor din Piața Centrală a aceluiași Buenos Aires, aș vrea să citiți o poezie pe care am publicat-o în Ochiul inimii, acum mai bine de 30 de ani:

TANGO

A fost odată ca niciodată un mărgean
într-o apă splendidă, dragii mei visători,
un bărbat aproape de 37 de ani al districtului O.
cînd miliardarul-mărgean se căsătorise cu o
cetăţeancă bogată născută simplu în Argentina
şi fusese, în prima ei tinereţe, regina unor
searate totale unde îţi place să nu mai fie aer
din 1000 de sărutate.
Asta era Delfina, singura fiinţă de la părinţii
aceia din pampă, care moşteni, o dată cu respectivele acareturi,
un cont imens într-o bancă
asemănător cu valul de spumă ce poate să-ntoarcă
plante şi om, laolaltă, cînd se rătăcesc în somn,
lîngă Poartă, fără să aibe vreme nici de prima lui
întrebare.
Cei doi au reuşit apoi să locuiască undeva
lăngă mare şi în primul lor an petrecut împreună
îşi făuriră o casă, o vilă, un sanatoriu sub deal
de unde cerul e dunga prea fină dintr-o furculiţă de-argint.
Cînd plouă.

De unde provin voturile anulate

1. Din tâmpenie.
2. Din scârbă.
3. Din frică.

La numărul 3 luaţi în calcul câţi români au fost somaţi să meargă la vot şi să aducă dovada prezenţei lor.
Ei bine - cum se spune la televizor -, s-au dus.

Scor sau Scorsese?

Stau pe HBO cu Rolling Stones, filmați de Martin Scorsese în 2006.
La concertul organizat de fundația lui Bill Clinton.
Sunt niște bătrâni nomenclaturiști ai rockului trecuți magna cum laude prin Academia de la Iarbă, nu de la Frunze.
Un Mick Omagiu nu le-ar strica, până și de la Adrian Păunescu.
De ce de la el? Fiindcă nu cred că cei 4 îl ajung împreună la greutate.
În fine, ce are asta cu alegerile, poate că vreți să întrebați.
La un moment dat, când Bill Saxofonistul urcă pe scenă la ei să îi îmbrățișeze, Keith Richards îi spune lui Ron Wood ”I'm bushed”.
Am de ales între Sympathy for the Devil și Satisfaction.
Și de o limbă roșie scoasă din joc.

Clasicii monarhism-geonismului cu 1 crin

Trei figuri ”decorează”, de câteva zile, clădirile Timișoarei.
Proaspăt rași, tunşi, frezaţi, solidari.
Trecătorul grăbit ar crede că sunt Geoană, Antonescu și Ciuhandu.
Nu prea! Dacă te uiți mai atent observi că sunt Iliescu, Patriciu și un inginer cu figură de fost monarhist.
Toți trei seamănă și cu niște miri fericiți.
Trei Miri-cici.
Ce au ei în comun în afară de tiroida antibăsesciană?
Fiecare are câte ceva de dat înapoi.
Geoană se cuvine să dea înapoi România la momentul Revoluției și al mineriadelor, ca să se vadă mai bine Ion Iliescu și partidul lui care a furat tot ce a fost mai important pentru noi.
Antonescu să înapoieze fierea membrilor onești de partid cărora căcatul, totuși, le pute!
Iar Monarhistul Gigi să îi dea înapoi Majestății Sale Crucea Casei Regale de România.
Duminică e ultima zi!

cAzi în Timişoara, mâine-n toată Ţara

Careva dintre strategii pesedişti-liberali îl iubeşte mult pe Băsescu.
Nici că se putea un mai mare serviciu decât ImPactul de la Timişoara.
Obişnuiţi ca, de la Curcubeul full color până Bunul Dumnezeu, oricine să apară la convocările electorale, băieţii au ignorat că Timişoara e oraşul lecitinei.
Nu uită. Şi are bătăturile mentale foarte sensibile.
Drept pentru care, atunci când, Ciuhanduşi de val, cei trei Muşchii Tari au apărut la locurile pelerinajului anticomunist, au primit palma deplin meritată.
Asta şi fiindcă e o măgărie de răcan să apari la Timişoara nu doar cu rânjetul lui Ion Iliescu siliconat peste dantura genuină a lui Geoană, ci şi cu tricouri 5 D peste care unii au sperat să-l învie pe Domnul Coposu cu Salam de Sibiu.

Duki Popovici, un Andrei

Iubitorii forbalului din vestul României știu cine a fost Duki, una dintre legendele presei sportive de aici.
Unul dintre Andreii mei cei mai dragi, plecat, iată, de 9 ani.
Atunci când l-am petrecut pe ultimul drum, a trebuit să vorbesc la catafalcul lui și am povestit ceea ce am să scriu acum.
Când am pornit la drum, în 1990, cu revista ”Sport” a lui Marian Dănilă, printre cei chemați - în toate sensurile - a fost și Duki Popovici. Eram prieteni la cataramă de vreo 4-5 ani.
A făcut parte din prima mea echipă, alături de Radu Suciu, Adrian Pop (secretar de redacție), Lucian Ghiorghiu, Bela Horosz, Cornel Bogdan și Dan Tapalagă.
La articolul de debut, i-am schimbat semnătura din Andrei Popovici în Duki Popovici.
A doua zi a venit furios la mine și mi-a reproșat că ”stari”, adică ”bătrânul”, o să fie nedumerit că fiul lui nu a apărut cu numele de botez.
Ca să mă scot, am bravat și i-am spus că, peste ani, nimeni nu va mai ști că pe Duki Popovici îl cheamă Andrei!

PS Am găsit, pe net, ceea ce am scris chiar atunci: http://www.fotbalvest.ro/modules.php?name=News&file=article&sid=3

Deosebirea dintre Palmier și Băsescu

Palmierul e un copac ce dă palme grave în Palma de Majorca și nevinovate în Palma de Minorca.
Spre deosebire de palmier, Băsescu dă palme nasoale, împuțite, populare de Referendum.
Aceste palme se numesc științific Palme peste Bot.
Din păcate, nu au putut fi selectate imagini cu Palma lui Băse peste Botul Politic.

De ce, totuși, nu se întoarce în mormânt Brătianu

Fiindcă e curios să vadă până unde/când îl pupă în cur Crin pe Mircică.

Băse e candidatul Partidului Referendum

Antonescu nu a pierdut, deocamdată, nimic.
Dar are de pierdut totul în turul 2. În principal, Punctul 8 al Proclamației de la Timișoara, cu care a defilat în vest mai ales.
În vreme ce și Băse, și Geoană pornesc de la zero, Antonescu pornește de la plus. 22 la sută e un procent bun și a marcat o prestație excelentă.
Dificultatea PNL începe abia de acum.
Crin nu va putea spune nimic electoratului său, fiindcă PNL se va acoperi definitiv de penibil dacă îl va susține pe Iliescu.
Geoană va fi candidat al Partidului Anti-Băse, în timp ce Băse tocmai a fost alesul Partidului Referendum.
Două curente de opinie se vor ridica împotriva lui Băse: cei care îl detestă prin lupa ideologică a partidelor și cei care îl detestă prin lupa trecutului securistic.
Trimiterea la CNSAS a dosarelor Securității probabil că se va întoarce acum împotriva lui Băse. Fiindcă turnătorii și securiștii s-au adeverit a fi mult mai mulți. Inclusiv în rândurile PD-L-ului, dacă mi se permite a observa.
Dacă Patriciu tace cu Adevărul scris, nu rostit, Crin ar trebui să iasă în fața alegătorilor săi și să le spună cui vor să lepede țara.

Cum a fost Băse la confruntare

Neutru spre slab.
Nu știu dacă a premeditat asta. Poate că se ține pentru finală.
Povestea cu turcu botezat e fără miză. Mai bine românea un secui. Sau pedelea hrebenciucul.
Geoană a izbit-o cu gineritu în gard atunci când a spus că fapta lui cea mai bună e că nu a dat-o pe soacră-sa afară din casă. Din care casă? Fiindcă aia de serviciu nu era a lui, așa că instinctul său creștin-ginericos e anulat ipso facto.
Crin a mișcat bine până l-a trecut ilegal prin Vama alegerilor pe Tudor Chirilă.
Chirilă a fost valabil în 2004 ca slogan PSD cu albumul Am să mă întorc bărbat.
Eu sper să câștige Bob Dylan și să fredonesc Blowin' in the Wind, pe care însuși A. Păunescu l-a tradus, premonitoriu, Vânare de Vântu.

Prețul corect al unui parlamentar

Astăzi am fost la o emisiune despre Referendum la Radio Timișoara.
Domnișoara/doamna ce modera emisiunea m-a prezentat ca pe un reprezentant al societății civile. Sunt onorat (Honoré plus que Balzac), dar am onoarea de a nu mă reprezenta decât pe mine.
Din cele spuse de colegii de microfon am aflat că un parlamentar costă 6 lei/cap de român/an.
Necazul e că românii vor să mai treiere din băieții ăștia la referendum fiindcă,deocamdată, avem parlamentari de 2 lei.

Cine îl sfătuieşte prost pe Băsescu?

Mă îngrijorează ceva la Băse: nu mai e proaspăt!
Cred că sfătuitorii l-au cam nivelat la apariţii şi discurs.
E un preşedinte imperial cu o suită de marchizi şi conţi ai Portocaliului.
El, care era fermecător de unul singur şi fără susţinere.
Fiindcă Băse sprijină, deci nu poate fi imaginat sprijinit.
E cam prea sofisticat în discurs şi adesea ai impresia că se justifică.
Or, sinceritatea lui brutală şi autentică e mult mai bună decât orice argument sau explicaţie.
Fiindcă e un animal politic de rasă, nu cred că Băse trebuie "dresat" la discurs. Dimpotrivă, el trebuie lăsat, instigat să fie el însuşi.
Altfel, începe să semene tot mai mult cu cine nu trebuie.
Cel mai mult însă mă îngrijorează faptul că nimeni nu îl mai tutuieşte prin ţară.
Atunci când a câştigat prezidenţialele, în 2004, într-o emisiune în direct de la radio, un român a început aşa dialogul lui că noul preşedinte: "Auzi, Trăiene..."
Restul nu mai conta.
Acum, orice Dumneavoastră contează!

Eugenia cu miros de căcat octanic

Am scris ani buni articole despre fotbal.
Cititorii de presă sportivă se împart în două: în cei care țin cu o echipă și în cei care nu țin.
Psihologia microbistului e clară. Orice ar face echipa ta e minunat, orice reușeste echipa adversă se datorește arbitrului.
În România de acum, există doar două echipe. Echipa lui Băse și echipa lui ContraBăse.
În echipa lui ContraBăse joacă cluburile PSD, PNL, UDMR, și aproape toată presa.Cu două vârfuri ce s-ar fi cuvenit să îi facă să înroșească și pe CTP, și pe Turcescu: Sorin Roșca Stănescu și Bogdan Chireac.
Câtă vreme în echipa asta joacă Vântu, Voiculescu, Patriciu, Norica Nicolai, Iliescu, Geoană, Vanghelie, Hrebenciuc, sunt necondiționat microbist Băsescu.
O să îmi fac legitimație de Pupincurist TB, fiindcă prietenii mei sunt în liga asta.
Mă scuzați, nu servesc Eugenia cu miros de căcat octanic.

The Zidul, de Roz Floyd

Zidul Berlinului a fost un câine corcit de dog sovietic cu blană de ciment german gata ghimpată.
Zidul românilor a fost verde: o copertă de pașaport.
În zidul românilor igrasia stătea păzită de grăniceri. Ca și apa Dunării dinspre Iugoslavia.
Umbra zidului berlinez a fost plumburie.
Noi am avut orașe-ziduri la graniță.
De la Eminescu încoace, pe românește, ”zid” obișnuia să rimeze cu ”Baiazid”.

Shopping sau Cheltuieling?

Chell Thuitor, adică zeul cu portofel gros și calviție strălucitoare, a fost internat la Spitalul Județean din TM pentru un transplant în premieră mitologică.
Zeul nostru, cu templu în supermaket, a fost tunat cu un deget în plus.
(Pictura și sora mai mică, literatura, e martoră în procesul celor cu 6 degete la o mână!)
Cu care sau va număra banii sau va împinge dopul unei sticle de vin într-un cămin studențesc.
Sărac, dar erect.

Corneliu V. Nistorescu

Oare de ce ţine cu orice preţ dl Cornel Nistorescu să treacă glonţ pe lângă propria-i onorabilitate?
Bani are destui, a scris cărţi de reportaj care au făcut istorie, a condus "Evenimentul zilei" ani buni, a avut parte de femei frumoase, de glorie, de recunoaştere. De talent.
Ce îl orbeşte acum în asemenea hal încât se acoperă singur de hemoragia propriilor bale?
Ce tiroidă antibăsesciană i-a crescut în aşa hal încât, în loc de transpiraţie, respiră dejecţii de nespus nici în gând?!
Oare cum a putut să dea drumul unor asemenea lături în "Cotidianul" despre Tismăneanu, Patapievici sau Mihăieş, ca să nu citez decât trei dintre cei murdăriţi?!
Există, în orice ură, cred eu, o limită de care nu se poate nicicând trece: copiii şi morţii.
Deocamdată, Domnul Cornel Nistorescu a dărâmat un tabu.
Urmează, evident, să fie bălăcăriţi şi copiii celor în cauză.

Sexualitatea lui A. Năstase. Homonimii, devieri.

Despre dl Năstase nu se poate spune cu precizie dacă este bărbat.
Deviat de la drumul Parchetului de către colegii parlamentari, Domnia sa a acceptat, ipso facto, să se preschimbe, din bărbat, într-o neregretată Mătuşă Postmortem.
Acest fenomen e mult mai relevant politic decât presupuse accidente biografice ale Domniei Sale.
Cum ar fi, conform formulei miliţieneşti a dlui Cozmin Guşe, "faptul de a fi practicat" sau nu "relaţii homosexuale".
Așadar, nu are nicio importanță dacă dl Băsescu ar fi vrut să folosească sau nu astfel de probe despre dl Năstase în campania de la prezidenţialele trecute.
Cei mai virtuoşi îşi amintesc însă că, la un moment dat, C.T.P., moderatorul întâlnirii dintre cei doi candidaţi, ar fi făcut referire la un articol din "România Mare", iar T.B. a avut o mişcare involuntară de jenă şi de refuz.
În fond, chiar dacă ar fi așa, e în tradiția stângii politice americane și europene să sprijine minoritarii de orice coloratură.
Mai grav e că, dacă Olguţa Vasilescu ne sufocă mereu la Realitatea TV, PSD-ul va semăna, tot mai abitir, cu România Mare. La sex.

Poate că, în islam, tenisul feminin e un fel de canibalism vegetal

Pe ecranele Samsung disting perfect nuanțe din transpirația surorilor Williams, iar difuzoarele scuipă icnete de locomotivă în rut.
Picioarele goale, atletice, sânii și fesele bombate ale unor gigantice zeități africane contrastează, ca într-un film interzis democrațiilor sub 18 ani, cu fundalul unei civilizații strânse, pentru femei, sub fileul de feregea.
Nici nu știu ce să admir la acest minunat dezacord: privirile absente ale șeicilor sau mirarea caucaziană a unui cuplu de bătrâni în fața acestui duo de jazz recent eliberat din sclavia gravitației.
Cântând din voce și la coardele Wilson în, deja, semiluna noiembrie.

O reîntâlnire a lui Petre Stoica la Muzeul de Artă

Acum câteva luni, Doamna Profesor Alexandra Titu mi-a propus o lansare de carte aparte. Un pictor român născut la Paris, cu studii la celebra școală Julian, redutabil problemist în șah. Cartea, jumătate în franceză, jumătate în română, îi aparține lui Radu Drăgoescu, un nume despre care nu auzisem.
Atunci când a venit momentul, adică la începutul lui octombrie, am stabilit să facem lansarea în vinerea care tocmai a trecut.
La începutul săptămânii trecute, am vorbit cu fiica autorului, Doamna Șerbana Drăgoescu, și, în confuzia mareelor de lansări editoriale, am uitat că programasem evenimentul chiar pentru vineri. Așa că Doamna Șerbana Drăgoescu a socotit că era un fel de refuz amabil. Norocul meu a fost că am sunat-o pe Doamna Titu și am reparat neînțelegerea. Așa că ne-am văzut față în față și am stabilit ultimele detalii.
Apoi a urmat surpriza.
Înainte de plecare, Doamna Drăgoescu m-a întrebat cine e bărbatul de pe monitorul computerului meu. I-am răspuns ca și cum le-aș fi făcut cunoștință: Petre Stoica.
De unde să știu că Petre Stoica a iubit-o și că i-a dedicat un ciclu de poeme?
În 1975, Petre Stoica a scris 11 elegii pentru tapiseriile Șerbanei, recitate la vernisajul expoziției de Ovidiu Iuliu Moldovan.
O să primesc poeziile și banda magnetică de atunci!

Cum îşi explică o doamnă avocat din Timişoara uciderea unui ţigan

”Bătută chiar în centrul oraşului, Carmen Obârşanu spune că acum înţelege şi cum s-a ajuns la comiterea crimei de la Medicină. <În situaţia în care m-au adus pe mine înseamnă că fata aceea a fost agresată de Cârpaci Trifu (n.r. Trifu Schroth după numele nou). Îmi dau seama că este posibil ca studenta de la Medicina să fi fost agresată de Cârpaci Trifu şi de la aceea a pornit acel scandal. Când o auzeam pe Cârpaci Ileana stigând „te omor, te omor, te omor>, iar ceilalţi ţigani râdeau îmi dau seama că aşa a fost şi cu studenta de la Medicină. Acum parcă îmi explic totul”, a spus avocatul.” (Ziua de Vest)
"Acum înţeleg de ce Carmen Bejan l-a ucis cu atâta ură pe Trifu Schrotu. Ba chiar o compătimesc. Ţiganca Ileana Cârpaci urla la mine că ar fi trebuit să îmi ia gâtul de mai multă vreme. Au dat în mine ca într-un sac de cartofi. Nu au avut milă, m-au bătut ca pe un hoţ de cai. Nu era nimeni pe stradă să mă ajute".
Iar câteva comentarii amintesc de Bug, KKK, săpun, arderea caselor.
Îi amintesc Doamnei avocat că lipsa de reacţie a autorităţilor faţă de toţi infractorii, indiferent de culoare pielii lor, se datoreşte mai ales colegilor ei: avocaţi, procurori, judecători, poliţişti cumpăraţi!!! La care se adaugă primari, politicieni, căcănari.
Iar dacă un avocat timişorean gândeşte aşa despre uciderea unei fiinţe umane, cred că am greşit oraşul.
Doamne, în ce lume ne întoarcem?

Funeriu, o eminenţă portocalie? Sau despre neo-pedelism!

Miercuri de cu noapte, Daniel Funeriu îi punea semn de sens unic fix lui Lucian Croitoru.
(http://funeriu.blogspot.com/2009/10/lucian-croitoru.html)
Nu știu de unde i se năzărise. Cred că i se trage din educația de chimist din preajma lui Lehn, un nobelist francez în domeniu, căruia Tabelul lui Mendeleev îi vine fix, ca o cămașă de forță. Majoră.
Odată cu împlinirea profețiilor politice ale Funeriului, zic așa: Băse trebuie necesarmente să schimbe macazu.
Are nevoie de alte moace. De fapt, fețe.
Pot să fac și eu o profeție aici?
Ei bine, după ce PD-L-ul l-a tratat cam cu sictir la europarlamentare, e vremea să priceapă că ține, sub capotă, un monopost.
Domnul Funeriu - fost parlamentar la Bruxelles - care se mișcă în lumea politică europeană ca hidrogenul pe lângă oxigen, în apă, este primul neo-pedelist.
Care nu are bani ascunși în bănci și femur, nu are interese, afaceri în ADN-ARN și nici nu împarte cu vârfurile partidului vreun ”cadavru” din subconștientul portocaliu.
Al doilea neo-pedelst e chiar Prim-ministrul desemnat.
Deci se poate, Domnule Președinte!

Plecarea lui Paul Barbăneagră

Lui Paul Barbăneagră îi datorez cel puțin o treime din documentarea doctoratului meu, întâlnirile cu Dna Bonnardel, Dna Monica Lovinescu și Virgil Ierunca, Cicerone Poghirc și cărțile despre Oravitzan.
L-am cunoscut în 1993 datorită unor valize pline cu cărți pe care i le-am cărat în Gara Keleti lui Marcel Petrișor, fugind, printre șine, după trenul de București. Dacă aș fi lăsat atunci valizele jos pentru a prinde ultimul vagon, nu l-aș mai fi întâlnit probabil vreodată.
Nu am vrut să îl las acolo pe acel bătrânel sfătos și eurosceptic până la ora 8 seara, pe căldura unui august leșinător. Nu știam pe cine ajut. După ce ne-am prezentat, am aflat că prietenul lui de la Paris, Paul Barbăneagră, se ocupa și el de studiile tradiționale și Guenon.
Anul următor, am ajuns la Paris cu o bursă doctorală și l-am sunat o săptămână întreagă. Mi-a răspuns abia cu 3 zile înainte de a mă reîntoarce acasă.
Mă verificase în România și râdea adesea când zicea că unii i-au spus că aș fi colonel. De fapt, parola noastră era, atunci când îi trimiteam pe câte ceva la Paris, Șvabul.
Am avut pentru el un drag cu totul aparte, în care se amestecau admirația față de marele cineast, fermitatea anticomunistă, sentimentul prieteniei nețărmurite pe care o avea față de Harry From, Ion Caramitru sau Cicerone Poghirc, de pildă.
Mă amuzau adesea diatribele lui conspiraționiste, urmate de indicibile candori.
Îl ascultam fascinat cum povestea despre Eliade, Cioran sau Celibidache.
Odată, la casa lui de la Saint Augustin, a scos capul pe fereastră și a strigat așa către poienița unde mă aflam:
La Tolce vita.
Dumnezeu să îl odihnească pe dragul meu Paul!

Băsescu va propune un guvern de literați: Boccaccio

Tehnocrația, numele de fată al Securității căsătorite cu Moș Nicolae C., este o invenție ce seamănă mult cu încrucișările marelui savant sovietic Miciurin.
Personajul, care a murit din cauza unei căzături din Căpșun, a pus în aceeași halbă limfa de second wash a Dlui Geoană cu mătreața spălăcită a Dlui Antonescu.
Deocamdată, cred că Băsescu va propune un guvern de literați.
Fiindcă România e, desigur, o ficțiune.

Dumnezeu, fotograful ploios

Digitalmente, Creatorul cred că a spus Fiat Lux cu un deget îndreptat către lume.
(Avem un model deja în picturile de Tavan!)
În ipostaza lui de Fotograf cu film, impresionabil cum îl știm doar din Noua Lege încoace, se pare că Dumnezeu a folosit ploaia ca un fel de soluție pentru developat.
Care e în uz doar câtă vreme lumina albă stă departe, ascunsă.
De câte ori vin ploile - vorba lui Bloomfield - mi se pare că apa asta ieșită din cer vrea să ne arate păcatele verii.
Care e și un sezon adamic, mereu de regăsit în nuditatea non-rușinată.

Sinuciderea unui arhitect ruşinat

Unele din cărţile mele se află în diaspore felurite: parte au rămas în exilul casei părinteşti, altele dorm prin biroul meu de la revista Orizont, celelalte mă aşteaptă în week end la casa socrilor mei de la D.
Cărţile poartă în ele şisturile altor ani, altor epoci. De la câte un semn de carte revolut, până la urmele dinţilor lui Zozo, iepuraşul eliberat din balcon de Ionuţ când era mic, reîntâlnesc poveşti "pictate", "sculptate".
Aşa că îmi place să văd ce mă uimea în urmă cu ani, poate nu mulţi.
Drept pentru care iau cîte un volum şi îl las să se deschidă ca de la sine.
Aşa am făcut azi cu o carte a Profesorului Ştefan Munteanu, care mi-a fost dascăl în facultate şi pe care l-am regăsit în postura de editor la Facla şi Mirton.
Cred că acum vreo 7-8 ani m-a pus pe gânduri fragmentul de mai jos:
"Opera din Viena este o instituţie cu care Austria se mândreşte cu bună dreptate. Nu însă şi cu stilul ei arhitectonic. Clădirea, greoaie şi plată, a stârnit nemulţumiri unanime chiar de la început, reproşurile şi ironiile având să le suporte cei doi arhitecţi: Eduard van der Null şi August Siccard von Siccardburg. Reacţia a fost atât de nemiloasă, încât primul dintre cei doi cunoscuţi meşteri şi-a pus capăt zilelor, iar al doilea a scăpat mai uşor, numai cu un infract..."
În cele trei puncte de suspensie încape toată povestea schimonosirii centrului Timişoarei.
Cât despre chestiunea onoarei, aceasta nu are nimic de-a face cu noi...

Cel mai mare export al Timișoarei din anii 80 încoace

Pe Herta Muller nu am cunoscut-o în anii 75-79, când am făcut Filologia la Timișoara.
Eram apropiat de William Totok, unul dintre membrii Aktionsgruppe.
Willi tocmai ieșise din închisoare și își continua studiile. Îl știam de dinainte de facultate, fiindcă era din Comloșu Mare unde îmi petreceam vacanțele la bunici.
Nemții din Aktionsgruppe erau social-democrați și citeau mult marxism, ceea ce pe mine nu mă prea atrăgea. Brecht mi se părea didactic, Lukacs - mult prea marxizant: eu eram dăruit total estetismului, poate și din lașitate.
Cu toate astea, Herta, Willi, Richard Wagner, Lippet, Fraundorfer sau Rolf Bossert erau scriitorii din jurul fostului grup pe care îi admiram mai ales pentru curajul lor.
Ca și Herta Muller, toți ceilalți au fost hăituiți de Securitate, unii chiar bătuți.
În ciuda protestelor lui Berwanger, omul forte al partidului așezat în fruntea culturii germane din Banat.
La începutul anilor 80, aflasem de la Vighi că Herta Muller fusese exilată la o întreprindere din Timișoara, ca muncitoare necalificată.
Am citit azi că se numește Tehnometal.
Nu știu cum stătea Tehnometalul cu exportul atunci.
Astăzi, în postcomunismul postmortem, Tehnometalul a încheiat cea mai reușită operațiune de export: una bucată scriitoare, la aproape un milion de euro Nobel.

PS Sunt mândru că o timișoreancă atât de șvăboaică și rectilinie a intrat definitiv în istoria literaturii universale!

Merlot of Happiness

lui R.M., la 51


Smerenia serii -
prin vinul aniversar
învie struguri şi ani!

Sfârșitul Bărăganului la Muzeul de Artă din Timișoara

Ieri, adică marți, a fost o zi de regăsire pentru Muzeul de Artă din Timișoara.
80 de lucrări din depozitele muzeului au ieșit la lumina ochilor, cum se spune.
Câteva, după fix 33 de ani, majoritatea - pentru prima oară.
Aman, Tătărescu, Grigorescu, Luchian, Pallady, Șirato, Țuculescu, Tonitza, Iser.
Dacă memoria nu mă înșală, Meninele lui Velasquez au stat peste 70 de ani undeva doar pentru a fi privite de ochii regelui Spaniei.
Cei mai învechiți în ani își amintesc un straniu și îndelung exil interior al Secției de Artă de l mijlocul anilor 70: fiindcă Fix Acea Clădire urma să fie casa lui Ceaușescu la Timișoara, muzeul s-a închis de pe o zi pe alta.
De sub o zi sub alta.
Cu picturile, cu arta trimisă sub lacăt.
Acesta a fost Bărăganul picturii românești la Timișoara sub ceaușism.
Poate și fiindcă, la subsol, e neapărat de văzut o comemorare obligatorie: Țăranii și comunismul.
O expoziție gândită de Fundația Academia Civică, Memorialul Victimelor Comunismului și Centrul Național de Studii asupra comunismului, în colaborare cu Asociația Foștilor Deținuți Politici Timișoara și Memorialul Revoluției.
Cu mulțumiri Doamnei Ana Blandiana și Domnului Romulus Rusan!

Chirurgul neparanoic e foarte suspect

Nu cred în candidatura Doctorului Oprescu fiindcă e chirurg.
Când ești chirurg, șef de secție sau director de spital, câștigi lejer zeci de mii de euro pe lună.
Atunci ce să mai cauți la Primărie sau, mai abitir, la Cotroceni?
Dacă nu ești paranoic, și Oprescu nu e! vrei fie bani mai mulți, fie ești pus de alții acolo!

Sânnicolau Mare e al meu și al lui B.B.

M-am născut în Sânnicolau Mare, odată cu explozia gulașului la Budapesta.
Am stat acolo până în 1973, când am devenit băiatul primarului de Jimbolia.
La Sânnicolau, am trăit sub fascinația lui Bartok Bela, pe ale cărui dansuri românești am jucat ca pionier fruntaș al școlii generale de pe strada Traian.
În râul Aranca am pescuit plătici, roșioare și bibani cu Dorin Ticiu, Doru Sănătean și Dan Ostrovăț.
Până la 13-14 ani am căutat comoara lui Atilla și mărunțișuri ale Comorii din Sânnicolau Mare chiar sub cinematograful orășenesc. Un amănunt povestit și lui Mircea Cărtărescu, prin 1986, la Crivaia, pe care l-am regăsit în Visul din 1989.
Dar cel mai important lucru care mi s-a întâmplat la Sânnicolau are legătură cu o revistă pentru copii-spre-adolescenți: Pif.
O franceză a celor mai fascinante interjecții Gai Luron, administrată temeinic în destinul meu de Nuțu Petrașcu.
Un senior exilat de unanimele falseturi ale tranziției.

O figură de Miss România

Poziţia a Doua a plecat de la guvernare.
Boc a venit la deschiderea noului an universitar fără 3 trandafiri.
Băse a plecat de la Cluj, unde PSD-ul e de mult varză.
Iliescu e prea nervos pentru vârsta lui, iar Geoană prea preşedinte pentru el singur.
Liberalii au doar un singur viitor: din lac în puţ. Puţ de petrol.

RomâNica și Noua Securitate

Nica de la Interne e pe cale să fie externat din cauza unui vechi proverb homofob: gura bate curu.
În vreme ce incompetența e inefabilă și chiar incognoscibilă în România, reacțiile de glandă tiroidă se recunosc imediat. Dacă tăcea, Ni(mi)ca se petrecea.
Imediat, Boc a anunțat că îl revocă, dar PSD-ul nu vrea să renunțe la Nica.
E o chestiune de orgoliu sau, pur și simplu, PSD-ul nu are ce face?
A spus-o bătrânul matelot Iliescu înaintea lui Geoană: nu îl lăsăm pe Nica!
Cu puțiNica memorie pe care o am, țin minte că PSD-ul nu a avut niciodată probleme de loialitate gratuită față de nimeni. Nici chiar față de A. Năstase.
Așadar, Nica nu se poate lăsa de la Interne.
Așa cum adolescenții nu se lasă de Interne T.
Să fie doar alegerile în joc?
Mă tem că este vorba despre noua Securitate ce devine, în România, tot mai puterNica!

Eroticul subteran înoată la suprafață?

Sunt creștin și, evident, nu pot accepta senin legalizarea prostituției.
Sunt cetățean și nu pot accepta ca industria prosperă a prostituției să facă miliardari anonimi.
Sunt timișorean și știu că week-end-ul înseamnă în orașul meu neimpozabili bani buni de la italienii care vin să iubească aici. (Și nu numai de la ei!)
Sunt european și știu că în multe țări prostituția e la vedere.
Cred că majoritatea politicienilor români sunt împotriva legalizării prostituției fiindcă nu vor să supere Biserica și fiindcă dispare o mare halcă a economiei subterane românești.
Estimez că legalizarea prostituției aduce la vedere zeci de milioane de euro.

Limba din buzunar

Nu știu sigur dacă am trăit asta sau am visat.
Oricum, țin minte că era un domn între două vârste, curățel, cu o geantă subțire de mușama pe care a lăsat-o în hol înainte de a se descălța la intrarea în cameră.
Că nu a stat prea mult la noi fiindcă mama și tata erau maidegrabă politicoși decât interesați de ceea ce oaspetele nostru spunea.
Și că, la plecare, după ceremonialul neutru al despărțirii, bărbatul acela a scos din buzunar o lingură de pantofi de a cărei discretă utilitate și precauție sunt și acum legănat.

Strigând la tata și Don Pedro Pedrino

Azi am fost la Jimbolia să o văd pe mama.
Merg împreună cu Coca, vara mea primară de la București.
Am de îndeplinit și câteva îndatoriri față de casa pe care o păzește cîinele nostru Rita. Cea care a venit la patul tatălui meu atunci când el s-a întors din Lumea unui Atac Cerebral.
(Hrană uscată, 7-8 mângâieri,scurtă oglindire în apa ei de băut.)
E a nu știu câta oară când trec pe lângă Fundația Petre Stoica și claxonez la stradă fiindcă așa îl salut eu pe Don Pedro.
Nu-mi iese din cap că a vrut să fie îngropat în curtea Fundației.
Merg la cimitir și la tata, și la el cu același bilet.
Cu amândoi, am aceeași problemă: când am învățat să le spun că îi iubesc, au murit.

Cum stă treaba cu reforma școlii. La mine în Catedră!

Luni, ședință de Catedră. Conform uzanțelor, aflăm dacă suntem pe plus sau pe minus. În funcție de studenții plătitori de taxe sau nu.
Ufff, suntem fericiți: avem excedent. Sunt studenți puțini la Biblioteconomie și Filosofie, dar la Relații Publice și Jurnalism avem din belșug.
Păi vedeți, taman aici e buba!
Învățământul universitar e un bussines.
Zootehnie și mezelărie instant.
În viziunea românească, studentul e o oaie de la care luăm lână, lapte, brânză și carne, dacă se poate. (Am mai scris asta!)
Nimeni nu ne întreabă ce știe oaia noastră după 3 sau 5 ani.
Ce să mai pici, ce să mai fi exigent, turma trebuie să treacă.
În 2-3 ani, profesorii vor merge pe la domiciliile studenților cu vitamine și medicamente pentru a nu ne pierde clienții.

Teoria afișului: a fi shool!

Seamănă, mai întâi, cu buzduganul unui zmeu depresiv deoarece sfârşeşte prin a fi aruncat imediat după. După: când cade cortina, când au plecat invitații de la vernisaj, de la acea lansare de ce-o fi.
Afișul se înrudeşte cu o pungă de lapte. De fapt am putem lua în considerare orice alt aliment, însă la data expirării ne uităm mai ales când luăm lapte. Deci scriu că are termen de garanţie scris fix pe el. Şi, în afara termenului, nu mai primeşte nicio privire. (Nu mai priveşte nici o primire!)
Este claustrofob, de vreme ce îl zăreşti cu precădere în spaţii deschise. În camere, holuri, dulapuri, vitrine, are eleganţa studiată şi resemnată a culorilor unui peştişor de acvariu.
Adesea, tinzi să crezi despre el că e mai mult decât politicos, poate excesiv de umil, şi ai impresia că se lipeşte de ziduri când i te nimereşti în cale.
Vorbeşte rar, aproape monosilabic, şşşşşşşşşşşşşşoptit
Un colţ îndoit nepermis ne trădează un Ianus cu o singură faţă. Cea dinspre lumea exterioară. Cealaltă, albă, opacă, aneantizată de suprafaţa colării. Nici nu are profil, nici nu există din spate.
S-ar putea să fie o mască trufaşă şi geometrizată în exces. Cu adevărat, masca-afiş e fragilă, albă şi mototolită ca semn al prezenţei umane. Constat acum că nu am văzut niciun afiş a cărui poetică să mă tulbure chiar prin şifonarea nevrotică a hârtiei.
Dinspre alte locuri imaginare, el (afişul) este cortina scrisă, oglinda, pragul, vitrina, luciul unei fântâni.
Dar cine ştie ce scrie pe cortina ce dă către scenă? Sau cine vede?
Şi cine ştie ce se vede dinspre cei din interiorul oglinzii când în faţa ei ne aşteaptă DOAR un afiş?

Daniel Funeriu are blog

http://funeriu.blogspot.com/

Eu țin cu Nicolicea

În opinia mea, Dra Andreea Crețulescu e una dintre cele mai obraznice moderatoare.
Avea alte metode pentru a-și întrerupe invitatul rebel înainte chiar de a-l amenința că îl va da afară din emisiune. Putea să îi taie microfonul, de pildă.
Cui i-ar conveni să i se spună, abrupt, în direct că va trebui să părăsească emisiunea la prima abatere?!
O regulă de aur a jurnalismului american spune că e de preferat să fii mai degrabă agresiv decât politicos. Agresiv, dar nu obraznic!
Probabil într-o viață (televizată) anterioară Dra Crețulescu a fost procuror sau Norică Nicolai.
Cât despre dl Nicolicea, domnia sa nu cred că a fost ceva.
Fiindcă e ateu și nu crede în chestii din astea.

Concediu și vacanță, din nou, din vechi

”Vacanță” și ”concediu” sunt două cuvinte relativ recente. Până în secolul al XIX-lea, cuvântul vacanță se referea doar la perioada în care școlile, universitățile și tribunalele erau închise, libere, vacante.
Dar vacanță și concediu nu sunt doar cuvinte recente, ci, mai ales, realități recente. Pentru omul modern, vacanța înseamnă plecări spre locuri îndepartate, stațiuni, divertisment, într-un cuvânt turism.
Iar ceea ce astăzi lumea modernă numește turism, omul religios a numit pelerinaj. Evident, pelerinajul era strâns legat de religie. Pelerinajul, de fapt, însemna o călătorie la locuri încărcate cu semnificație religioasă ori încarcate cu o energie aparte.
Creștinul mergea în pelerinaj la Sfântul mormânt, musulmanul la Mecca s.a.m.d. Pentru că majoritatea creștinilor, de pildă, nu își putea permite un drum la Sfântul Mormânt, catedralele aveau desenate pe paviment adevărate labirinturi, iar parcurgerea lor însemna, simbolic, înfăptuirea pelerinajului.
Astăzi, singura relație dintre credință și turism este că, atunci când pleci de acasă, te rogi să nu te țină ore în sir la vamă, să nu apară vreo greva prin aeroporturi. Sau, dacă pleci în Grecia, te rogi ca stelele hotelurilor din ofertă să nu le cuprindă și pe cele de pe bolta nopții senine.
Ca fenomen al dreptului muncii, concediul a apărut nu mai devreme de secolul al XIX-lea, fiind legat de clasa funcționarilor și a muncitorilor. După cum probabil ca ați dedus deja, nici sclavii, nici țăranii Evului mediu nu au prea avut concedii sau vacanțe. Singurul lor concediu erau zilele de duminică și sărbătorile.
În lumea aristocrației, atunci când cineva superior ca rang vroia să termine întrevederea te concedia, adica îți dădea voie să te retragi, să pleci. ”A concedia” s-a pastrat și în lumea de azi, dar mai are un cu totul alt tâlc atunci când esti concediat de la o firmă sau de la o instituție. În limba româna a veacului al XIX-lea, concediu desemna actul prin care un chiriaș sau un prorpietar declara încetarea șederii într-o locuință.
Trimit în concediu cuvântul concediu și revin la vacanță, fiindca, în mediul universitar, găsim o vacanță interesanta: vacanța sabațică. Conceptul de vacanță sabațică au apărut în mediul universitar. Tot la șapte ani, cadrele universitare din Occident se retrag din activitățile obișnuite pentru o perioadă de șase luni sau un an și se dedică cercetării.
Termenul „sabațic” vine din ebraicul „Sabbath”, ziua în care Domnul Creației s-a odihnit. În tradiția iudaică, anul sabbathic sau anul renunțării, al iertării, al odihnei, se celebra o dată la șapte ani. Tot în al 7-lea an ogoarele nu se cultivau și toate datoriile erau uitate.
Daca v-ați reîntors recent din concediu la muncă, nu fiți triști!
Nu uitați că munca a făcut un lucru minunat: jazzul!

Cum aș calcula eu salariile

Aș introduce în calcul coeficientul de încredere.
La politiceni, magistrați, polițiști, medici, profesori, funcționari.
Ăsta e cel mai corect răspuns și pentru Doamna Pivniceru care o tot ține că povestea că magistrații nu merită un ”simulacru de justiție”.
Dar un simulacru de încredere merită românii?

Întoarcerea maieului din țările reci

Azi am îmbrăcat primul maieu din sezonul toamnă-iarnă.
Pentru mine, sintagma ”maieu alb” a fost un pleonasm până la videoclipurile cu raperi.
Unde maieul e de un alb orbitor.
Ca decor, eu l-am remarcat prima oară în filmele neorealismului italian unde a fost un fel de cicatrice a clasei muncitoare.
Apoi a trecut Oceanul înot și a desenat mușchii unor duri din cartierele mărginașe, devenind și o pijama de exterior.
Dintre maieurile purtate, aș remarca următoarele: al lui De Niro, al Domnului Lăzărescu, ale celor din spotul Unirea. Și chiar maieul de baie al lui Tadzio pe plaja de la Veneția.
Poate că exagerez, însă adesea mi se pare că Maieul e cea mai credincioasă haină de om după Frații Ciorapi.

Despre românul plastilinic

Vorba lui Romoșan, la întrebarea ”de ce n-ați clarificat zvonurile care sau vehiculat cum că ați fost 'omul Securității'”: ”lumea românească nu este aptă ca să afle multele adevăruri grave de dinainte”. Adică încă suntem tâmpiți. Măi să fie! Chiar așa să fie! Chiar așa de infantili, creduli, plastilinici să fi rămas? Eu zic că dimpotrivă: că tocmai din cauza aburelilor demențiale și a haosului prea bine organizat am ajuns familiari cu paranoia, conspiraționismul, schizoidia și balul fantomelor, încât absolut orice oroare, inversiune, șoc mental, contorsiune și nod de paradoxuri ajunge să coincidă cu firescul. Oare la noi chiar s-ar mai putea mira cineva de ceva?!?”
(Dan C. Mihăilescu, Din contextele unui verb securistic: a colabora (II), în Idei în Dialog, nr. 9, 2009)

Manualul meu de zoologie fantastică

Dormitorincul e cea mai leneşă mobilă.
Canguru e singuru marsupial din MISA.
Vacarma e o vacă femelă al cărei fericit destin a fost să se nască în India.
Hipopotamul e varianta subponderală a hiperpotamului.
Girafa girează împrumuturile colegilor din savană.
Dellfinul, cel mai fiabil şi inteligent mamifer acvatic dintre laptopuri sau latporturi.
Furnika e un fake de insectă ce purta mai demult Nike.
Serviciul de Rent a furnicar s-a desfiinţat din cauza unui spray taxic.
"Call verde și sârb deștept” - sloganul Cosmote în Serbia.
Curcan e masculinul de la un feminin mai corect politic: gayță.
Regrete: întoarcerea egretelor din țările calde.
Aligatoriu: alegător sălbatic, scăpat din bazinul electoral, mereu nehotărât la voia întâmplării.

Hârtia albastră, septembrie

* Proustianizând puţin, septembrie îmi evocă, aproape fără să clipesc, hârtia albastră cu care îmi îmbrăcam, elev fiind, caietele şi manualele. Era armura lor, platoşa prin care nu pătrundeau nici măcar notele mici. * O hârtie totuşi nobilă căreia destinul îi mai rezervase un scop în scurta ei viaţă de celuloză mascată, anume acela de a sta, prinsă în pioneze, la geamuri. După care, din pricina luminii de dinafară, devenea un soi de Janus bifrons, fiindcă — am intuit încă de atunci — partea decolorată înfăţişa, desigur, trecutul. Ori marile mistere ale lumii de dincolo de fereastră. * În primul meu an de profesor, la Gătaia, când m-a găzduit la el Ivo, am acoperit ferestrele dinspre stradă exact cu acea hârtie albastră şcolară. Nici eu, nici Ivo nu aveam perdele adevărate. O să ziceţi despre ele că toate s-au decolorat. Toate, toate, cu excepţia uneia, o coală, care s-a făcut, în loc de gălbuie, roşcat-violetă. Pe care nu am aruncat-o nici când am plecat de la Ivo, un an mai târziu, şi am fost nevoit sa desfiinţez „perdelele” respective.* Cred că am făcut, într-o seară, un coif roşcat-violet sub care altcineva a plecat din viaţa mea fără să vreau. * Acea hârtie albastră pentru şcolari mai avea însă o taină numai şi numai a ei : se purta, la fiecare mijloc de septembrie, asemenea unei stofe englezeşti în care sus-numitele caiete şi manuale trebuiau să se îmbrace frumos, într-un costum sui generis care trebuia să fie croit la milimetru. Fiindcă altfel învelitoarea se rupea imediat. De aceea, numai şi numai h.a. (hârtia albastră, n.m., M.T.) se plia cu gentileţe şi fără şifon sub unghia care apăsa cu fermitate cele trei laturi exterioare ale cărţi-caietelor noastre. * Uneori, din exces, îmbrăcam şi câte o carte luxoasă. Mai ales pe cele de la biblioteca noastră. La ele aveam mai multă răbdare. Adică, la cotor, tăiam de o parte şi alta, ba chiar, la o adică, prindeam cu lipici urechile de la hârtia albastră. Apoi citeam din ce îmbrăcasem mai înainte. * Dar mirajul acesta nu a ţinut prea mult. Au venit alte şi alte lucru, tot în septembrie. Cum ar fi primele creioane din China. Eu am primit unul cu peştişori. Au murit unul câte unul de câte ori ascuţeam creionul cu o ascuţitoare la fel, chinezească. Deja în noiembrie guma de la vârful de sus era la jumătate şi, pentru a putea radia, muşcam uşor din metalul auriu şi moale ce înconjura ca o teacă frumuseţea de cauciuc rozuliu. * Apoi s-au ivit gumele de şters cu arome superbe pe care nu te puteai abţine să nu le guşti. * Şi o cerneală frumoasă, ca piatra de struguri, în care băieţii din clasa mea şi-au putut pieptăna părul muuult, fiindcă învăţătoarea noastră pur şi simplu nu mai venea.

Justiția de-a Dura. Lex sed lex

Tanti Justiția a intrat de mai mulți ani în grevă decât am aflat zilele astea.
Mă rog, o parte a ei, ar trebui să scriu eu. Dacă aș năzui să fiu la fel de banal ca și cuvântul LEX de pe placa mineralogică a unor mașini... magistrale.
Salariații din Justiție nu acceptă salariile din grila unică și au dreptate.
Pe fond însă magistrații au două probleme:
1. nu au protestat niciodată în fața politicului atunci când au fost transformați în cozi de topor;
2. un bilanț contabil al despăgubirilor pe care România le-a plătit din cauza unor judecători corupți sau incompetenți ar da o mai bună apreciere despre cât ne costă cu adevărat magistrații.
Despre costurile umane ale tuturor porcăriilor din sălile de Tribunal, Dna Mona Pivniceru ne-ar putea citi cel puțin tot atâtea pagini cât a scris Sadoveanu.

Cum se înoată după rectificarea bugetară

Fiica mea, Ana Maria Teodora, este născută în zodia Peștilor și, în consecință, îi place apa.
Ca orice copil la 9 ani, e o sirenă născută din apele amniotice ale televizorului.
Vorbește, se îmbracă, mănâncă și înoată după modelul TV.
După cum probabil nu știți, cele două mari modele de viață de pe JETIX sunt Hannah Montana și H2O. Alpin și marin, cum ar fi.
Atunci când Ana mea neMontana ajunge prin piscinele realității, se scufundă mereu, asemenea unei sirene prepubere și ajunge la mal dând impresia că înoată.
Astfel, ea se dovedește și o româncă perfect adaptată post-comunismului.
E pe val tocmai fiindcă evită suprafața, acolo unde înotătorii tranziției dau a proasta din mâini, picioare și coate.

Cum mă împrietenesc eu la cataramă în maximum 100 de minute

Oamenii se împrietenesc la crâșmă, bufet, restaurant. Oriunde în fața unei sticle sau halbe.
În procesul de împrietenire, eu parcurg, de regulă, următoarele etape:
1. Dom' Profesor, dumneavoastră...
2. Domnu' Tolcea, dumneata...
3. Dom' Marcel, matale...
4. Nea Marcele, mătăluță...
5. Marcele, tălică...
6. Hai că ești dat în Paște!
7. Înjurături de mamă, ca semn al prieteniei și admirației.

PS Mă tot mir cum de știu unii traducători de filme când ”you” înseamnă ”dumneata”.

În România, la vârsta ei, Madonna ar fi fost Fefeleagă

Madonna cântă în România mea, Poli joacă în Germania altora, eu scriu în țara lor.
Mie îmi plac Ava Gardner, fotbaliștii cariocas pensionari, nemții plecați ilegal din orașul meu.
Dacă mă voi reîncarna, aș vrea să fiu gresie de Cordoba sau atitudine mic burgheză.

În chestiunea cafelei la români

Românii recenţi fetişizează cafeaua, dar nu ştiu nici să o prepare, nici să o soarbă.
Făcută neatent la ibric peste flacără, cafeaua e nămoloasă şi cu un caimac cvasi-părelnic.
Românii beau cafeaua, fiindcă o confundă cu supa. De fapt, supa se bea, şi nu se soarbe, în vreme ce cafeaua se soarbe, şi nu se bea.
Din veacul 19, atunci când Marghiloman a ridicat în grad cafeaua, adăugându-i niţic rom sau coniac, singura inovaţie în domeniu a intervenit atunci când cafeaua a devenit valută, alături de verişorul ei Kent.

PS De pe net, iată reţeta marghilomanului:
- 100 gr de coniac de cea mai bună calitate, Courvoisier, Henessy...
- 2 linguriţe cu vârf de cafea tip "mocca" sau "arabica": Dalmayr, Lavazza, Gevalia...
- 1 linguriţă rasă de zahăr nerafinat
Se toarnă coniacul într-un ibricel de cupru, şi se pune la foc mic împreună cu zahărul.
În momentul fierberii, se ia de pe foc şi se adaugă cafeaua, mestecând uşor.
Se picură o linguriţă de apă rece.
După ce s-a odihnit câteva minute, se toarnă într-o ceşcuţă de sticlă ferecată-n argint şi se serveşte alături de o havană adevărată...

Alunecări de teren. La Dinamo.

Duelul Dinamo-Steaua înseamnă eternul duel al României postbelice.
Eternul fals duel ce aşeza, pe tabla de şah a gazonului, Armata împotriva Miliţiei+Securitatea.
Cain şi Abel ai comunismului în varianta gladiatorilor de lux.
Valentin şi Ilie Ceauşescu contra Postelnicu şi generalii de la Interne.
Asemenea recoltelor recod din agricultură, unde Eroii Muncii Socialiste obţineau 5000 de kilograme boabe grâu la hectar împreună cu alte 3 CAP-uri învecinate, Steaua şi Dinamo însemnau, fiecare în parte, cel puţin câte 3 echipe ce dădeau punctele pentru ele.
Dacă Steaua s-a rupt definitiv de armată odată cu venirea lui Gigi Becali, la Dinamo lucrurile au rămas cam cum erau pe vremea lui Postelnicu.
Nu întâmplător, preşedintele clubului Dinamo este chiar Nicolae Badea-Dincă, ginerele fostului odios Ion Dincă (poreclit Ion Te-Leagă!).
Nu întâmplător, acţionarul principal, Ion Turcu, a primit contracte de milioane de dolari pentru renovarea clădirii Ministerului de Interne.
Povestea cu criza financiară în urma ratării calificării europene e pentru plutonierii de miliţie.
Despre care se spune ce îşi puneau seara pe noptieră două pahare: unul cu apă şi altul gol.
Fiindcă dimineaţa s-ar fi putut să le fie sete sau nu!

Câte ceva despre Îngerul meu Păzitor

Dacă nu aș fi fost eu, cine știe cui i-ar fi inhalat polenul din cotidianele buzunare.
Posibil ca El să fi fost matur încă de când eu eram copil, adoles-scient, moale în miezul inimii.
Sau poate că și atunci vocea lui stătea ghemuită în vocea casierului de la cinematograful orășenesc, iar la sfârșitul filmului arunca numai banii mei către cer drept mulțam.
Așa se face că, în 1972, atunci când am plecat din Sânnicolau Mare, în spatele mașinii care ne ducea spre Jimbolia s-au strâns cumulus de 1 leu si nimbus de mărunți, argintii, pe care scria RPR, RSR.
Despre îngerul meu păzitor știu că preferă apa de la chiuvetă, fiindcă ea urcă sus în apartamentele oamenilor fără ca un geograf să o fi lăudat pentru asta vreodată.
Că, primăvara, aude în somn plânsul lemnului bătrân de fereastră.
De câte ori seara vrea să vină a proasta, peste rând și chiar calendar, Îngerul meu scoate din geantă o lanternă mică și caldă pe care părinții mei au scris împreună Marcel.

La masă cu interpolul

Vin la Interpol, salut, ce mai faceți, cum merge Ninja a mică la școală.
”Uite 1500 de euroi, ca dă fiecare dată”, face interpoala în loc dă răspuns.
Să fie primit, zic și io, ca un șef de poliție în curs de pensionare cu pensie anticipată, mânca-v-aș.
Să bem păntru asta, să adormim, să ne filmeze careva cu lănțugu de cocalar la gât.
Asta e Poliția, ne pârăște televiziunile.
Mor de ciudă.
Rom de ciudă.
Interpol, interlop, poliști, polițiști.

Lista mea

Mai abitir decât lunile trecute, mă tot gândesc la reperele mele.
1. Mai întâi, la cine mă gândesc eu atunci când am făcut sau sunt pe cale să fac o porcărie de dimensiuni variabile.
Nu mi-ar plăcea să afle, printre alţii, nici Andrei Pleşu, nici Livius Ciocârlie, nici Nicolae Manolescu. Sau îmi închipui cum m-ar fi dojenit Părintele Avramescu, Profesorul Todoran ori Petrică Stoica.
2. Dacă e vorba despre ceea ce scriu, cred că, în afara celor de mai sus, aş vrea să ştiu, de fiecare dată, ce cred Şerban Foarţă, H.-R. Patapievici, Vladimir Tismăneanu, Cornel Ungureanu sau Eugen Dorcescu.
3. Dintre prietenii mei, contează enorm atunci atunci când Adriana Babeţi, Mircea Mihăieş, Biju (Ioan T. Morar), Mircea Pora, Vio Marineasa, Vighi, Bodnaru sau Robert Şerban îmi fac un semn despre capriciile mele jurnalistico-literare.
Asta e lumea mea şi numelor de aici/acolo le datorez mult, mult, fie că unii ştiu, fie că nu.
În rest, nistoresturi.

Moartea din Carpaţi face Dreptul

Am aflat asta din ediţia de duminică a "Evenimentului zilei", ce ne spune că persoana e în anul al doilea la drept, dar nu şi la ce universitate.
Amatorii de K1 ştiu că "Moartea din Carpaţi" e numele de ring al lui Cătălin Moroşanu, un redutabil luptător.
Domnul Moroşanu e şi mebru PSD, un partid de dreapta, în opinia sa, conform unor dezvăluiri din paginile aceleiaşi publicaţii. Mie mi se pare adesea un partid de uppercut, dar asta e altă poveste.
Ce am vrut să vă semnalez e că mi-ar plăcea ca, peste câţiva ani, Moroşanu să fie bodyguardul meu, iar, în timpul liber, judecător al unor procese în care sunt implicat.

Ce avea publicul alb-violet cu Mircea Lucescu portocaliul

Avea o problemă veche. Nu cu Mircea Lucescu, ci cu Dinamo. Din 1987.
Atunci, Poli a fost retrogradată în B din cauza unui meci de la Timişoara, când Dinamo a plecat acasă învinsă. Poli-Dinamo 2-1.
Varga a şutat cu atâta putere încât mingea s-a curbat în aer.
Nu numai conducătorii clubului Dinamo au amenințat echipa cu retrogradarea, ci și jucătorii. Printre ei, Andone era cel mai milițian.
Ar mai trebui spus și că Poli a avut vina ei.
Îmi amintesc că, după meciul cu Sportul studnțesc, urma un botez în familia Bozeșan II, fost alb-violet.
La urechi mi-au ajuns atunci niște zvonuri conform cărora antrenorul Jackie Ionescu ar fi refuzat un egal amiabil.
Acum aș fi zis bravo, atunci m-am enervat.

PS Îmi pare rău că Bourceanu nu a înscris cu capul, fiindcă aș fi avut un prețios titlu filatelic : Cap de Bour-ceanu.

Moartea lui Trifu nu a fost încă impozitată

Crimă comisă de un cuplu de studenți mediciniști timișoreni e mult mai mult decât expresia unei demențe.
Crima și consecințele ei exprimă fidel starea societății românești în acest moment.
Deși faptele par să stea sub semnul nebuniei unui cuplu de tineri studenți cu un trecut onorabil, cauzele se află în România coruptă și lăsată în deriva fărădelegii.
Acolo unde prostituția în rândul studenților ține loc de bursă ori de prosperă industrie.
Acolo unde prostituția a devenit de mult o industrie păzită cu grijă de politiceni, procurori, avocați, polițiști.
Sau chiar barosani de felul lui Trifu Schrottu, un personaj influent în comunitatea țiganilor și, desigur, în lumea albă a șefilor.
Date aproximative ale Poliției vorbesc despre cel puțin 6 bordeluri neoficiale în Complexul studențesc și despre sute de studente cu ”doctorat”, la seral, în libidologie.
Dar și despre păienjenișuri de cămătari, bande, răzbunări, interese.
Asemenea sexului contemporan, afacerile mari se fac în grup și la adăpost de ochii lumii, ai fiscului.
O lume întreagă știe că, din afacerile astea, ies milioane, zeci de milioane de euro. Neimpozabile.
Sincer, nu cred că moartea lui Trifu a fost doar o poveste de tarif sexual. Omul era prea bogat, iar tariful drei Bejan e neverosimil pe o piața atât de aglomerată.
Dar poate că mobilurile sau circumstanțele sunt mult mai puțin spectaculoase decât concluziile.
Faptul că un ”judecător” din staborul timișorean a fost hăcuit la o partidă de sex într-un cămin studențesc arată că justiția paralelă începe tot mai mult să semene cu justiția oficială.

Cum ajunge un ziar la dimensiunea unei batiste

Înainte de 1989, Cornel Nistorescu semna reportaje la care plângeam sau râdeam în funcție de text.
În Infernul provizoriu de-atunci, era un fel de Brunea Fox ce scria tot despre leprozeria generalizată, părând însă că se referă la banale roșiuri în gât comuniste.
Limpede, a fost cel mai important autor de grands reportages .
Imediat după 89, a făcut bani cu același talent cu care scrisese despre interlopi, singuratici, orfani ai destinului.
Printre presari, circula zvonul că ar fi fost cu Ceaușescu în ultima lui vizită afară, în Iran.
După câțiva ani de stat în umbra lui Ion Cristoiu, a dus mai departe ”Evenimentul zilei”, din 1997, cu siguranța unui bussines man.
Din păcate, editorialele sale păreau tot mai gri, asemenea culorii unui centaur politic.
Acest amănunt poate explica și de ce, de pildă, în alegerile din 2000, ediția de vest a ”Evenimentului zilei” era înecată în 8 pagini publicitare cumpărate de PSD și, se pare, negociate direct cu domnia sa.
Sau de ce retragerea de la conducerea ziarului din 2004, dublată de refuzul său de a semna protestul întregii redacții demisionare, nu a mai fost un duș de gheață pentru admiratorii săi, ci o concluzie firească.
Domnul Nistorescu a invocat atunci un contract uitând că nu era admirat ca om de afaceri, ci ca o conștiință.
După 2004, Cornel Nistorescu și-a mutat scrisul în ”Foaia de Transilvania”, unde colaborează și poetul Petru Romoșan, cel mai recent turnător descoperit în arhivele CNSAS.
A apărut de câteva ori la Realitatea Tv, unde a făcut spume împotriva lui Băsescu și a celor care nu îl înjurau pe Băsescu.
A fost turbat atunci când comunismul a fost condamnat de Comisia Tismăneanu.
De vineri, este noul director al ”Cotidianului”, prilej cu care a și cenzurat un articol despre gunoaiele turnătorului Romoșan.(http://www.cotidianul.ro/petru_romosan_turnatorul_lui_horia_bernea_si_al_lui_ion_negoitescu-93995.html)
Un ziar de care sunt nevoit să mă despart acum, în ciuda multor prieteni ce semnează sau au asemnat acolo.
Poate și fiindcă, odată cu numirea sa, publicația a ajuns, pentru mine, la dimensiunile unei batiste.
De unică folosință.

Algocalmin, pe numele mic

Mă refer acum la spotul publicitar al Bibliotecii ”Jurnalul național” ce debutează, tadaaaam, cu ”Pentru noi, prima știre e România”.
Marius Tucă vorbește ca Ștefan cel Mare în Apus de soare, Ilie Năstase tace ca Ion Țiriac așteptând un mistreț, iar prima soție a lui Mutu, în naivitatea ei, crede că Ștefan a avut mai multe coroane decât turcii invadatori.
Ca urmare, dumneaei vine cu propunerea ca românii să primească de la ziar câte o coroană tip Șt. cel Mare, cu care să circule chiar și prin metrouri.
Vedeți ce înseamnă să fii prea naiv sau nedocumentat?
Sau credeți că școala e de vină fiindcă nu a învățat-o că Stefan a avut nenumărate soții și copii, nu coroane. Din care cauză a fost poreclit Cel Sfânt.
Norocul nostru, al privitorilor, e că dl Tucă restabilește scara valorilor și confuziilor promițând că să ne dea niște cărți, și nu coroane.
Admir mult ideea de a promova cartea prin intermediul presei, dar amestecul ăsta de stupizenie, demagogie și onorabilitate îmi cheamă Algocalminul pe numele mic.

Un proiect chinezesc pentru medicii de familie

În China antică se practica un sistem de îngrijire a sănătăţii locuitorilor cu totul diferit decât cel cunoscut europenilor. Comunitatea angaja un medic pe care membrii acesteia îl remunerau cu o sumă fixă în fiecare lună. De îndată ce o persoană se îmbolnăvea, ea nu mai plătea nici un sfanţ (ca să spunem aşa) medicului şi reîncepea să contribuie cu taxele sale numai după ce era complet vindecat. Avantajele unui asemenea sistem sunt evidente, fiindcă medicul avea tot interesul ca membrii comunităţii să fie sănătoşi, iar bunăstarea sa era direct proporţională cu sănătatea celor pe care îi îngrijea.
Lucrurile stau exact invers în România şi nu numai, unde bunăstarea medicilor depinde chiar de starea deplorabilă a naţiunii.
Poate că ar trebui scris pe toate zidurile şi pe afişele cele mai mari : “Un om bolnav costă de zeci de ori mai mult decât unul sănătos!” Iar mai jos : “Salariile mici ale medicilor dăunează grav sănătăţii!”

Jurnal cu Pacepa

Zilele trecute am citit cartea de interviuri a Luciei Hossu Longin, Față în față cu Ioan Mihai Pacepa.
Din start, observ că titlul e impropriu, câtă vreme fostul șef al DIE (Direcția de Informații Externe) din vremea lui Ceaușescu a suferit mai multe operații estetice.
De fapt, vestetice.
Pentru timișoreni, e de reținut o afirmație a transfugului conform căreia prim-secretarul județului Timiș, Cornel Pacoste, socrul fostei tenismane Nadia Becherescu, ar fi fost ”agent pe deplin conspirat”.
Ceea ce, din nou, ar trebui amendat fiindcă, dacă ar fi fost așa, nu am fi aflat asta!
Îmi plac mult sintagmele ”viceregi ai Kremlinului” şi ”ieniceri ai religiei sovietice”.
Prima, pentru dictatorii comuniști din țările satelit, a doua - pentru cei ce s-au convertit la comunism.
Îmi place mult și povestea cu Dej care, conform lui Pacepa, i-ar fi sărutat mâna Regelui la prima întâlnire după 23 August.
Dar și mă întreb dacă persoana e Pacepa și nu cumva o diversiune cu ajutorul căreia se pot lansa diverse baloane.

Minodora la Maximum

În ciuda secreției de flegmă direcționate spre Universitatea ”Spiru Haret”, presa citită, văzută și auzită are cam multe probleme cu diploma de limbă română din clasa a VIII-a B.
De multă vreme nu mai tresar atunci când citesc ori aud ”ori” în loc de ”or”, ”ora doisprăzece” în loc de ”ora douăsprezece”, ”optisprăzece” în loc de ”optsprăzece” sau aberante dezacorduri ale subiectului cu predicatul.
Dintre multele dezertări de la norma gramaticalaă, una mă mă scoate din sărite: ”maxim” pe post de ”maximum”.
”Maxim” e adjectiv atunci stă pe lângă un substantiv: ”nivel maxim”, ”maximă adeziune” (din vocabularul ceaușist!) etc.
”Maximum” e adverb și se regăsește în formule cum ar fi ”în maximum 24 de ore”, ”la maximum”.
În seara asta, la ”Realitatea TV”, am auzit de vreo 5 ori ”la maxim” într-o jumătate de oră: la meteo, în textele pentru neplătitorii de curent electric, la știri.
Apropo, Minodora la Maxim ar trebui rebotezată corect Minodora la Maximum.

Universitatea de hipermarket

Un cumpărător de la un supermarket m-a întrebat, aleatoriu, dacă rahatul de la ”Spiru Haret” seamănă la parfum cu învățământul universitar românesc.
Nu neapărat, sper eu.
Mai degrabă seamănă cu tot ceea ce se întâmplă în România social-politică.
Faptul că unele dintre universități sunt un soi de avicole în care se distribuie diplome second mind nu e un diagnostic global.
Nu peste tot se face așa, nu toți vând sau pot cumpăra.
În fond, psihologia cumpărătorului indusă prin sistemul publicitar a reușit acolo unde era miza mai mare. În faţa tarabei cu studii.
Fiindcă un client obișnuit cumpără marfă ieftină pentru familie, după buget, în timp ce clientul-părinte cumpără viitor pentru copii la orice preț.
Se face publicitate la diplome cumpărate pe bani, asta se cumpără mai abitir.
Cât timp? Cât timp diploma formală e o miză.
Dar în acest troc și play black de competențe e ceva ce mă face să fiu optimist:
studenții buni sunt tot mai buni, iar cei tâmpiți, tot mai mulți.
Că o fi la stat sau la privați nu are absolut nicio relevanță.

Student, cu plată, fără, cum o fi, bani să iasă

Cam aşa arată o lucrare a unui student din anul întâi.
Cu aşa "material" se mai lucrează astăzi în facultăţile României.

Ovul şi ovulă cu diplomă amniotică

Vând ovule de mamă caucaziană cu IQ 7 la scară.
Numai în Oferta verii: ovule cu studii de trei ani, respectiv master in vitro la "Respiru Haret".

Universitatea ”Spiru Haret”, un COMTIM de boboci jumuliți

Universitatea ”Spiru Haret” este o minciună universitară asemenea altor zeci de minciuni-universități private din România post-decembristă.
Cu unele dezavantaje ce au adus-o în prim-planul mediatic: orgoliul mult prea accentuat, numărul incredibil de absolvenți și vizibilitatea mediatică.
Dacă dimensiunea nord-coreeană a Universității ”Spiru Haret” se lăsa prea lesne ghicită din urmele de polimeri slinoși de pe costumul tov. Bondrea, hectarele de publicitate din presa scrisă a ultimilor 10 ani au creat nu doar un disconfort, ci, mai ales, o psihoză. Cu numele indecent ”România de mâine”.
Mie mi se pare că lovitura dată de Dna Andronescu hareților este și una administrată aripii Iliescu din PSD. De-a lungul anilor, importanți pesediști și-au depus icrele competenței academice în stupul bondrist. Dintre ei, au rămas astăzi Păuneștii masculini (Adrian și Andrei) și Răzvan Theodorescu (o valoare universitară evident autentică!).
Pentru mine, acest episod febril cu privire la prelucrarea industrială (tip COMTIM!) a cărnii de boboci are o explicație banală: statul român a închis ochii la sutele de mii, milioanele de studenți privați fiindcă ei mascau procente buuune din șomaj.
Cât despre sistemul universitar românesc, vă anunț o veste extraordinară: spre deosebire de Austria, unde există cel două orașe de graniță cu universități, România nu are, deocamdată, universitate decât la Turnu Severin.
Nădlac, Jimbolia, Vama Veche, Cenad sunt libere de universități!!!

PS Faraonicul rector Bondrea a fost cel care a organizat doctoratul Elenei Ceaușescu.
PPS Fără niciun apropo la autocaracterizările dlui Adrian Păunescu, le atrag atenția cititorilor mai tineri că la COMTIM, pe vremea regimului Ceaușescu, se procesau numai porci! Milioane de porci.

Franţa de lângă buzele noastre

* De mai mulţi ani, în fiecare 14 iulie sau în apropierea acestei date, nu pot să nu scriu despre ziua naţională a Franţei. E un gest nu numai de recunoştinţă şi recunoaştere pentru tot ceea ce a însemnat şi înseamnă marea influenţă a culturii franceze pentru cultura română, ci şi un gest de solidaritate cu valorile ei. * Fiindcă Franţa nu a fost doar un model social pentru noi sau prilejul redescoperirii latinităţii noastre, ci şi exilul cel mai apropiat inimii. Franţa a fost a doua patrie pentru Brâncuşi, Enescu, Ionesco, Cioran, Virgil Ierunca, Monica Lovinescu sau, parţial, Eliade, Celibidache ori Gheorghe Zamfir. * Unii dintre cei de mai sus au devenit valori asumate ale culturii franceze, alţii au locuit acolo pentru a rămâne voci ale exilului. * Dar nu despre cultură în sensul strict al cuvântului aş vrea să scriu în continuare, ci despre o cultură în care Franţa deţine supremaţia absolută, cea a mesei. * Într-o lume tot mai grăbită să înfulece MacDonald’s-uri, hot-dog-uri ori tot felul de compoziţii mai mult sau mai puţin fade la gust, francezii (alături de italieni, trebuie spus!) ţin sus steagul rafinamentului culinar. * Asta înseamnă că voi scrie puţin despre vin şi despre acele mâncărurile tipic franţuzeşti care îi fac gloria gastronomică de câteva secole. * Spui vin şi, de îndată, rosteşti alte două cuvinte din ameţitoarea lui familie cu marcă eminamente franceză : coniac şi şampanie. Fiindcă cele două băuturi sunt substantivele devenite comune a două toponime franceze, orăşelul Cognac şi ţinutul Champagne. * De fapt, enormul potenţial viticol al Franţei este rezultatul rapidei expansiuni a creştinismului din primele trei secole când numeroasele abaţii au grijit ca vinul să nu lipsească de pe masa călugărilor. * Rafinamentul viticultorilor francezi a fost dus la asemenea limite încât, încă din Evul Mediu, cei din sud plimbau vinul roşu pe mare pentru că tangajul face ca maturarea, îmbătrânirea lui să fie mult accelerată. * “E greu să conduci o ţară care are peste 500 de sortimente de brânză”, ar fi spus Charles de Gaulle. “Şi mai greu e să conduci una care nu mai are nici un sortiment”, ar fi putut exclama secretarul general al PCR în decembrie 1989. Sau în 1977, când braşovenii revoltaţi au aruncat pe ferestrele Comitetului Judeţean roţi imense de caşcaval. * Recent s-a descoperit că brânza franţuzească de digestie are proprietăţi miraculoase datorită mucegaiului ei. Medicii au observa că cerşetorii din Paris — cloşarzii — nu suferă de unele maladii. Cum ei consumă aproape doar vin şi brânză, concluzia a fost extrem de simplă! * Despre aroma stridiilor, Montaigne ar fi exclamat : “Sunt atât de agreabile încât, atunci când le deschizi, ai senzaţia că respiri aerul unei violete”. Alexandre Dumas-tatăl, într-o scrisoare către un prieten : “Soarbe cu delicateţe lichidul unei stridii şi vei înţelege că sexul femeii se ascunde într-o cochilie”. * În medie, anual, francezii consumă peste 200 de milioane de melci. Un calcul rapid arată că revin aproape 4 melci pe cap de mâncător. * La 1829, Brillat-Savarin opina că “nici o afacere cât de cât importantă nu se tratează altundeva decât la masă. Mesele au devenit un mod de guvernare, iar soarta popoarelor s-a hotărât la un banchet”. * Abia de câteva decenii, în lumea civilizată, afacerile nu se tratează altundeva decât la masă. * Numai în limba franceză funcţionează o nuanţare clară. “Gourmand” înseamnă “mâncăcios”, în vreme ce “gourmet” desemnează tot o persoană mâncăcioasă, dar cu gusturi rafinate.

Viaţa mea, între ăia buni, ăia răi

Când aveam 7-8 ani, credeam că lumea se împarte în două.
Din pricina asta, mă jucam de-a "ruşii şi nemţii". Îmi plăcea să fiu rus, fiindcă, în filmele acelor ani, ruşii erau cei buni.
Pe la 10 ani, mă jucam de-a "indienii şi cowboy-ii", alegând, din nou, tabăra celor puternici datorită westernurilor celebre.
Adolescenţa mi-a aşezat dicotomia universului în binomul copii versus părinţi. Bob Dylan, Doors sau Pink Floyd au închis gura celor din urmă cu muzică şi puterea florii.
Maturitatea mi-a aranjat acelaşi binom din perspectivă cromatică: cei care au mâncat rahat şi cei care au evitat maroniul. Ştiam asta de la Radio Europa Liberă, cel mai bun turnesol de măsurat cacafeniul ceauşist.
Capitalismul, cum era de aşteptat, a aşezat polii percepţiei mele sub cuvintele "săraci şi bogaţi".
Dacă vă aşteptaţi să scriu acum că ţin cu săracii, vă îndemn să ascultaţi mai atent unele texte din subconştientul românesc al manelelor.
Care sunt Iliada şi Odiseea banului convertit în brăţări, lănţuge, burţi, cefe, invidii.

Influența reclamei la mine

De 2-3 săptămâni dorm cu capul spre nordul obiectelor. Îmi dau seama că este așa după faptul că, dimineața, sub pernă, frământ un mușchi inert, fără o viață anterioară. (Head&Shoulders ori alt șampon al nemuririi în rate)
În fapt, unghiile, despre care se spune că sunt o burgheză inutilitate a degetelor, seamănă tot mai rar cu perdeaua ce ne despărțea odinioară de leneșul bliț al vulcanilor. (Canon bisericesc, paleolitic)
Așa sunt eu, un oier nerăbdator al părului din frizură, un romantic sclav al pateului de ficat din nemărginimea Sibiului sau chiar stafia napolitanei ce cântă fals, cu voce furată de marinar. (Dulciuri, nimicuri dulci, parizer)

Analfabeţi-i cu bac nau treabă

Dacă nu am fi trecut prin seceta asta cu averse cotidiene de tropice, aş fi crezut că recordul naţional de bacalaureaţi se datoreşte ultravioletelor care dau ca proastele prin gaura de ozon.
Fiindcă, la asemenea ceasuri faste ale învăţământului românesc, paradoxul devine o chestiune şi de proporţie: avem mai mulţi trecători la bac decât absolvenţi.
Dar asta nu trebuie să ne mire câtă vreme averile parlamentarilor sau ale politicienilor români sunt, concomitent, cu mult peste suma salariilor cumulate şi, cu mult, sub realitate.
Cât despre calitatea în sine a bacalaureaţilor, am privilegiul de a o admira la începutul anului I de facultate, când dilemei dintre "sau" şi "s-au" i s-a alăturat un cool "sa-u".

Un șpriț cu apă de fostă colonie engleză

Pentru a înțelege cum era America pentru noi, românii, în anii 70, citez din Romulus Rusan, America Ogarului cenuşiu :
„Acum, după dinner (masa de seară, singura pe care o iau împreună, de aceea puţin festivă), cei doi soţi vor privi o vreme televizorul, făcând trecerile de pe un program pe altul cu un dispozitiv electronic, fără să se mişte din fotoliile în care s-au tolănit.” (p.61, ediţia 1979)
Spre deosebire de cei doi, mie mi se pare că militarii americanii prea s-au sculat din fotolii pentru a aprinde (sic!) televizorul, din 1990 încoace.
Copacii din fața blocului meu, de pildă, mai păstrează și acum un after shave dăruit sârbilor.
Fie ei miloșevicieni, fie oameni, fie pomi, fie ce-or mai fi fost.

Dar Americii hippie, obeze, revoltate, metisate, nevrozate, negre, indiene, naive, asiate, protestante, irlandeze, normale - mulți ani!

Media ne înmormântează cu mortul, Banul strânge banii din asta!

De câte ori moare câte vre O sau vre Un Vizibil, omenirea se pune pe un bocit atât de intens încât lacrimile virtuale ajung să ne igrasieze și virtualii chiloței de pe Internet.
E de bon ton să îți sufli nasul a doliu pentru Lady Di, Michael Jackson sau cine-o fi.
Odată cu acest gest de cucernicie globală, intri în marele cor al evaluatorilor cioclizanți, unde participarea te propulsează brusc la braț cu defunctul/defuncta.
După modelul chinezesc, admiratorii sfâșiați la maieu, bluză, palton (în funcție de climă!) ar trebui înmormântați alături de Regretat(ă).
Asta mai ales ca să descopere că nu au nimic în comun cu Plecata/ul în afara unei dependențe bine injectate de media.
Care, asemenea bocitoarelor profesioniste din vechime, INTERPRETEAZĂ de minune partitura regretului.
Cu ce scop?
O Doamne, ce industrie și ce profit ies din moartea celebrităților!
Incomparabil mai mult decât din viața eșuată în banalitatea cotidiană.
Înțelegeți acum că vreau să vă spun că Banul omoară ”în virtutea” banilor mulți.

Mihai, fiul lui Iacob

A murit un pedofil, a rămas un cântăreț.
Michael Jackson sau, pe românește, Mihail, fiul lui Iacob.
Nu mă dau în vânt și nici în adiere după muzica lui Michael Jackson, dar cred că viața lui a fost cu mult mai interesantă decât muzica lui de bazin.
Un destin suprafaustic, fiindcă MJ a încercat să se ia la trântă nu cu Moartea, ci cu tandemul ADN/ARN, un duo ce îl dăruise vieții mai colorat la pigment.
Ca persoană fizică, a reușit imposibilul în raportul cu marii înaintași muzicali: s-a căsătorit cu fata lui Elvis și a cumpărat muzica Beatleșilor.
A ajuns atât de firav, sticlos, imponderabil la fizic încât s-a evaporat.
În destinul lui, Gepetto și Pinocchio sunt aceaași persoană.
Afro-americană.

Mehr Lichter

Goethe, pe patul morții: ”Mehr Licht!”


Pentru mine, Matei Călinescu e un nume așezat pe coperta albastru-spălăcit a unei cărți ce îți dizolvă adolescența.
Viața și opiniile lui Zacharias Lichter - un op cu care e bine să să te întâlnești după ce acneea paradoxurilor a fost uscată de ultravioletele altor lecturi - mi-a marcat acei ani și m-a condus direct la India și Nietzsche.
Nici măcar nu știu cum de a apărut în acel an, 1971, o asemenea carte despre Omul Marginal.
Îmi place mult un fragment despre cerșetorie (ediția Polirom, p. 35), fiindcă în anul 2 de facultă am fost și eu, timp de aproape o oră, cerșetor, asemenea oricărui fan Zacahrias Lichter.
La Stația Maria, cu o pălărie în față.
Unde mi-au fost aruncate 4 monezi de 3 lei și 565 de un leu.
Spre slava timișorenilor de atunci, nu am fost miluit cu 5, 10, 15, 25 de bani.
Mulțumesc!

Societatea Timișoara și Securitatea

Azi am participat la o conferință de presă a Societății Timișoara dedicată unor clarificări.
Cu ceva timp în urmă, Societatea Timișoara a cerut CNSAS-ului să îi verifice pe membrii fondatori.
Răspunsul l-am primit anul trecut și m-a cam dezamăgit: că nu am fost turnător sau ofițer, știam de la mine, dar nu îmi vine să cred că nu am figurat pe listele de urmăriți ale Securității.
În clasa a XII-a am fost apropiat de unele cercuri antroposofice din Timișoara, prin profesorul Bâlici de la Liceul de Muzică, iar din clasa a XI-a îl frecventam deja pe Părintele Avramescu, atent supravegheat de Securitate.
Poate și refuzul meu de a scrie în volumul omagial dedicat lui Ceaușescu, în 1987, când maiorul Indrei m-a convocat la sediu a fost un alt episod de natură să mă facă securigenic (adaptare de la fotogenic!).
Nu scriam texte cu Ceaușescu, nu vroiam să mă evidențiez politic, am evitat să urmez Academia Ștefan Gheorghiu, eram o gură-spartă continuă.
Poate fiindcă tatăl meu a fost primar până în 1983 m-a ținut deoparte, însă persoane mult mai grele decât un primar de Jimbolia au fost atent monitorizate.
Cât despre zvonurile referitoare la membrii marcanți ai Societății, în epocă circulau cele mai diverse scenarii: de la George Șerban, Bebe Costinaș sau Doru Mihiț, completate, ulterior cu altele și altele.
După ce ”Renașterea”, de fapt ”Luptătorul bănățean”, mi-a dedicat un număr întreg într-o zi de luni (ziua în care nu apăreau, pe atunci, ziare!) am priceput că se vor folosi din originea mea pentru a mă împroșca pe mine și Societatea Timișoara. Drept pentru care m-am retras tacit.
Dar, ca să fiu sincer până la capăt, m-a ajutat și o anumită iritare față de mine a lui George Șerban.

La Adam Michnik

La 6 seara, spre Cartea de nisip, unde va fi prezent Adam Michnik.
Îl știu din povestirile lui Mircea și ale Adrianei. Cred că era în 90, poate prin 91, când Mircea mi-a povestit despre el și refuzul de a ieși din închisoare printr-o ”mică abdicare”. E unul dintre rarele personaje ale istoriei moderne care a preferat să stea la umbra luminoasă a propriei conștiințe.
La puțin timp după asta am avut un vis. Se făcea că eram anchetat la Securitate și mi se cerea să spun ce făceam noi la ”Orizont”. De frică, am spus tot ce știam. Când m-am trezit, am înțeles că îmi era frică de mine. De lașitățile mele. Una dintre puținele mele frici care mi-au făcut bine.
Așa că întâlnirea cu Michnik a fost, pentru mine, maidegrabă, una psihanalatică.
Unde am bârfit cu Eugen Ciorîcă.
Apoi, pe la 8 și ceva, am mers la Muzeul de Artă.
Unde d. Michnik a fost emoționat de colecția Baba. Era încântat la gândul unei expoziții Baba la Varsovia.
Dintre echivalențele româno-polone ale conversației, un cuvânt mi se părut că are o sensibilă conotație: topor.
Chiar dacă ”topor” sună la fel în polonă și în română, ceea ce îl face diferit e coada.
În România, cozile de topor a depășit cu mult topoarele de metal.

Un destin nedrept-eminescian: nuca

Până de curând nu prea știam că nucul e un juglandaceu, adică face parte din “familia de plante dicotiledonate, cu frunze alterne, compuse, căzătoare, flori unisexuate (cele mascule dispuse în amenți, cele femele solitare sau în grupe mici) și fruct după dehiliscentă sau nuculă aripată“.
După ce am citat cele de mai sus în Micul Dicționar Encicopedic, ediția 1972, p. 514, să explic cititorului nostru nebotanist că: 1) ament înseamnă “dispus în formă de ciucuri, mâțișori”, că 2) fructul după este format din două straturi protectoare și un sâmbure și că 3) dehiliscent este ceva ce se deschide singur.
Aceste lămuriri odată făcute, să continuu cu o mărturisire: până acum, nu mă aplecasem (sic!) cu prea multă atenție asupra acestui fructifer deși, prin 1978-79, am scris poezii, texte-definiție, despre Dulap, un soi de abator de nuc al hainelor, cum ar veni, dacă îmi permiteți această imagine surrealistă dintr-o epocă a surrealismului socialist.
De fapt o imagine elegiacă, de vreme ce viziunea unei asemenea “cimitir textil” o avusesem în clipa în care am scos umerașul dintr-un veston cam cum ai scoate, fără durere, sternul unui mamifer mut. Și tot în consonanță cu aerul elegiac pe care citatul din MDE îl ascunde dehiliscent sub didactica lui – “ frunze alterne, compuse, căzătoare” (subl. mea, M.T.) – o să citez un moto din aceeași perioadă maro : “Furnir c’est un peu mourrir”. În ciuda unei licențe de topică cerute chiar de rimă, motoul a fost solicitat, la vremea potrivită, de Domnul Emil Brumaru pentru două kile de rachiu din bucate în cursul unei Manifestări cu poeții. La Iași.
Evident, acel furnir despre care e vorba acolo/aici nu poate fi decât unul de nuc, fiindcă nucul - și aici redevin poet clasic – este, între esențele pentru mobile, ca diamantul între minerale și ghepardul între feline.
Dar nimic din toate acestea nu ne îngăduie să ghicim ce ciudată degenerescență ne întâmpină de îndată ce anvizajăm al destin: Nuca, fiica din... flori a acestei spițe nobiliare. Dintotdeauna și aproape peste tot ea a fost aproape de ceea ce s-ar numi derizoriu, superficialitate, chiar nebunie. Romanii, de pildă, foloseau acest cuvânt pentru a se referi la nerozii, neghiobii; nugator era denumit cel ce povestea baliverne, iar nugatrix - întâlnim în Dicționarul latin - însemna “deșucheata”. Cunoscuta expresie a lui Martial, difficiles nugae, “bagatele, nimicuri laborioase”, se află tot în aceeași arie. Să fie oare vorba despre același destin și în cazul englezei, unde nuts (nuci, alune) se traduce prin nebun, țicnit?
Și totuși, aceste emisfere de Magdeburg naturale au un semn cu totul aparte: nervuri asemenea creierului, cerebelare. Într-o miraculoasă întâlnire, sămânță și creier, concomitent. Conform unei oculte teorii a signaturilor, un fruct, o plantă sunt capabile să vindece acele disfuncționalități ale organelor cu care se aseamănă.

O durere în spate

În 14 iunie 1990, Nicu Țăranu m-a luat de acasă pentru a merge să le vorbim și noi celor din Piața Operei.
Timișoara fierbea după ce, în 13 iunie, o țară întreagă a văzut la Televiziunea Română Liberă hoardele de mineri.
A vorbit Nicu, a urmat Emil Reus, apoi eu.
Iliescu și Chițac erau cei mai huiduiți de ”golanii” Timișoarei.
Am plecat, după vreo 2 ore, cu Nicu, spre casă.
În spatele Castelului Huniade, a apărut, ca din senin, un ins cu o scândură în mână. Venea în fugă spre noi.
Am zbughit-o la fugă însă eu am pupat cu spatele din esența lemnului, așa, in extremis.
Din păcate ne doare în spate pe toți că, de pildă, Ion Iliescu și toți cei ce au condus Mineriada sunt încă liberi!

Coniacul Unirea Urziceni

Din fotbal îmi plac următoarele:
1. costumele antrenorilor de nocturnă
2. nodul mereu gravid de la cravata fotbaliştilor
3. faptul că tuşierul e numeşte asistent şi nu doctor
4. privirea hipnotică a lui Dumitru Dragomir
5. flegmele steliştilor şi ale rapidiştilor secretate pentru Becali şi Copos
6. faptul că jucătorii naţionalei se numesc tricolori în vreme ce ei joacă monocolor
7. ecoul axiologic al numelui "Piţurcă"
8. figurile dinamovibile ale rasat-intelectualilor Borcea şi Turcu
9. Unirea Urziceni, care s-a făcut Coniacul Unirea Urziceni
10. ghetele La Poule Sportive ce vor fi încălţate în fotbalul feminin.

Notă pentru anglofoni: La Poule Sportive se traduce prin Găina Sportivă, fiind varianta firesc feminină a cunoscutei mărci Le Coq Sportif, Cocoșul Sportiv.