Ziua Naţională a Puiuţilor de Avicola

Mâine începe anul universitar românesc. Pentru zeci de mii, poate sute de mii de tineri, 1 octombrie e Ziua lor Naţională. Corect ar fi să se numească Ziua Şomajului Amânat. Fiindcă învăţământul universitar românesc are o singură certitudine pozitivă: maschează minunat şomajul adolescentin. Închipuiţi-vă cum ar arăta şomajul românesc fără nenumăratele universităţi private. Sau fără bunul obicei din ultimii ani al universităţilor de stat de a primi turme, hoarde de studioşi, fără admitere. Aşa se face că nicio guvernare nu a avut interesul să dea de pământ cu tot soiul de garsoniere universitare în care diplomele se eliberau în baie, odată cu apa din rezervorul de toaletă. Aşa se face că despre calitate se discută tot mai şopit şi cu jenă.
În momentul de faţă, politica din învăţământul nostru se rezumă cam la următorul aspect: studentul e o oaie de la care se obţine lână, lapte, brânză, carne. Evident, în alte spaţii decât cele universitare, fiidncă acelea sunt la dimensiunea unei cabine telefonice în raport cu necesităţile unei echipe de rugby.
Dacă mâine veţi trece pe la universităţile din România veţi constata că m-am înşelat în ceea ce priveşte comparaţia cu oaia. La început, studenţii seamănă cu puii de o zi dintr-o crecătorie învechită, tip Avicola. Unde se calcă în picioare, orbiţi de becurile chioare ale unor promisiuni rahitice şi mincinoase cum că vor ieşi vulturi de-acolo.
De fapt, suntem, studenţi şi profesori, nişte biete bucăţi de carne anemică şi cu zgârci din farfuria Marelui Orfelinat România.

Inimă de ţigan, rinichi de român

Paradoxul Român e descris de următoare situaţie: în timp ce telenovela Inimă de ţigan a fost cea mai de succes telenovelă aborigenă, cu o audienţă record, peste 80 la sută dintre cetăţenii români au reacţie viscerală faţă de ţigani.
Ce să înţelegi din asta? Că ţiganii din filme sunt, de fapt, nişte eroi fascinanţi, adevărate modele? Mai mult ca sigur. Mi se pare evident faptul că haiducia de jeep a personajelor fascinează. E plăcut să vezi cum baştanii amestecă dezacordul gramatical cu acordul tacit al autorităţilor statului. E mişto să vezi cum exotismul conflictelor de familie bagă legea sub fuste. Să fim serioşi: cine oare nu ar vrea să fie deasupra legii?! De neatins. O etimologie ne-ar ajuta puţin: Atsingaros, în neogreacă, înseamnă "de neatins".
Ca o concluzie morală şi succintă, aş spune că, deocamdată, "ni se vede televizorul". Adică acea parte pe care junele ţigănci din jurul Complexului studenţesc al anilor 70 ne-o arătau, de departe: şi pe bani, şi la enervare.

Duminici, la Pavel Dan. Cu poezie.

Primul paveldanist pe care l-am cunoscut în carne, oase şi poezii a fost Mircea Bârsilă. În Căminul 16, unde stăteau băieţii de la Universitate, faima unui poet alearga destul de repede printre filologi, mai ales că eram atât de puţini. Şi, sincer să fiu, ce să fi căutat, prin anii aceia, la Filologie, dacă nu aș fi vrut să fiu scriitor?! Aşa că eram ca un burete uscat când venea vorba despre literatură, cenacluri, poeţi. Dar anul I a trecut fără ca eu să fi avut curajul să merg la cenaclu. Ştiam foarte bine că sunt scriitor, deşi, la fel de bine, ştiam că ceea ce scriam nu era, ÎNCĂ, literatură. Între timp, aerul de Pavel Dan îmi devenea tot mai familiar datorită lui Puiu Ilieşu. Cu care făceam teatru la Casa Studenţilor. Nici lui nu aveam curajul să îi spun că mă visez scriitor.

În iarna lui 76 spre 77, am scris poeziile despre Bicicletă şi Mircea Bârsilă m-a sfătuit să vin la Cenaclu. La Pavel Dan. Unde aveam să citesc. Printr-o tandră voinţă a destinului, textele scrise de mână au ajuns la Viorel Marineasa – angajat al Casei Studenţilo în acea vreme – care a lăsat un bileţel-rugăminte către o doamnă dactilografă spre a fi „bătute la maşină”. Discret, Vio a corectat primul vers al primei poezii din grupaj: scrisesem „albaştrii” cu un i mai mult decât trebuia...

Atunci, la prima lectură a mea, l-am auzit vorbind pe Ion Monoran. Era autoritar, tranşant, tobă de poezie, pletos, abrupt de sincer, fermecător. O duminică lungă, cu discuţii interminabile, începută dimineaţa, la 10, şi terminată spre seară la restaurantul Sinaia sau la un birt dintr-o curte interioară. Asemenea tuturor duminicilor care au urmat, în ani, la Pavel Dan. Cu cei de mai sus şi, într-o ordine aleatorie, cu Eugen Bunaru,Lucian Petrescu, Daniel Vighi, Gheorghe Secheşan, Ghiţă Pruncuţ, Ioan Crăciun, Adrian Derlea, Corina Vinţan, Bata Konstantinovici, Corina Rujan, Gogu Lână, George Terziu ş.a.m.d.

O parte din viaţa mea de duminică a fost sau este încă la ei!

Redați fotbalul românilor!

Pentru națiunile mari, fotbalul înseamnă luxul mândriei. Pentru cele sărace, fotbalul e copilul cel minunat, mai scump decât lumina ochilor. Ultima și, de fapt, unica bucurie. Un copil la care te uiți fără urmă de luciditate și simț critic. Dacă Naționala pierde cu 0-3 în fața (de fapt în spatele) Lituaniei, de vină e de vină Pițurcă sau Federația și nu Fotbalul Nostru. Un fotbal care produce, în egală măsură, indignare și bani. Care merg mână în mână. Un fotbal bolnav de necinste, de becalită, dragomirită, mirceasandunită.
Un fotbal care a declanșat, la Timișoara, reactivarea unei stări de revoltă. De scârbă și violență.
La Cluj s-a scris pe un banner Redați Poli Timișoarei.
Acum e momentul să scriem peste mutrele mafioților din fotbalul românesc: Redați fotbalul românilor!