Să vi se întâmple, în 2012, cartierele Timișoarei!

Tuturor celor de Ronaț-ionalitate timișoreană, iacă ce le urez: La cuget - Frei-dorf, la portofel - Fabric-ant, la creier - Circumvalațiunionist, cu prietenii - Iose-fin, cu dușmanii - Mehalagiu, la ispite - Bastion de Blașcovicii, la petreceri - Giroc-keri, Kunczoweiter... La mulți ani și Elisabetinerețe fără bătrânețe, Marcel Tolcea

Noi vrem frământ. The Best și the Bestia of 2011!

Lansez o campanie de 31 decembrie intitulată simplu și coșbucian: Noi vrem frământ! Cât frământ? Până aflăm cine e Personalitatea anului 2011. Dar și persoNulitatea lui 2011. Aștept opinii, propuneri, magna cum laude și magnae cum flegmae, citate, poze, radiografii sociologice sau dentare. Așadar, ca să îl citez pe Ștefan Călărășanu, civilul, nu pictorul: Aluato! (A luat-o!)

Astăzi e Ziua Republicii Socialiste Sovietice România

Aveţi cumva certitudinea că, după monarhia abolită la 30 decembrie 1947, a urmat Republica Populară Română? De iure, da. De facto, a urmat Republica Socialistă Sovietică Română. Penultimul comisar sovietic a fost lichidat în 1989. Apoi a venit un gorbaciovist. Acum 64 de ani a început exilul Regelui. Un exil demn, asemenea abdicării de atunci. Priviţi acest fragment de film şi întrebaţi-vă de ce oare noi nu ne serbăm proclamarea republicii aşa cum s-ar cuveni. Probabil fiindcă ne este ruşine. http://www.youtube.com/watch?v=HrQiXJx8mYM

Noaptea Sfântului Nehalit Gură de Tablă

Mâine seară e seara de Revelion. Șampanie, masă bogată, scaun bogat, după buget, antren, muzică, dans, mă rog, tot ce e obligatoriu la trecerea dintre ani. Nu e rău deloc! Nu e rău, fiindcă noaptea de revelion e noaptea cu cei mai mulți oameni deștepti. Destepți și în sensul de inteligenți, dar mai ales în sensul de a fi treji. Cuvântul Revelion este un neologism împrumutat din franceză și are legatură cu verbul reveiller, a se trezi, a fi treaz. Asta nu înseamna că toată lumea va fi neapărat trează la finele nopții, dar asta e altă poveste ce se tratează cu zeama de varză. Inițial, cuvântul reveillon însemna — tot în limba franceza — o masă luată noaptea târziu. Apoi a desemnat masa târzie din seara de Ajun al Craciunului, probabil de după miezul-nopții, când se încheia postul. Abia de la 1900 încoace a ajuns să denumească exclusiv noaptea dintre ani. De ce abia după 1900? Simplu, fiindcă trecerea dintre ani nu are vreo semnificație religioasa. Creștinii, de pilda, îl sărbătoreau în 1 ianuarie pe Sfântul Vasile cel Mare, fără a marca începutul noul an astronomic. Așa că, bun venit la noaptea Sfântului Nehalit Gură de Tablă.

Spaima de Revelionul TV

Mă apucă deja o spaimă atavică față de Revelionul Tv! Mi-e frică de umorul scremut al tuturor comicilor noștri cu excepția lui Pascu și a colegilor săi. Mi-e greață de publicul semicretinizat care hăhăie și aplaudă toate ghiolbănelile de pubelă. Aștept anxios manelele de sezon, costumația lui ȚociuȘiPalade, scălâmbăiielile lui Arșinel, bancurile de bufet ale lui Jean Paler, vocea hominidului de la emisiunea În puii mei, figurile scoase din formol ale celor doi de la Vacanța Mare, șoricii cu after shave de la Trăsniți în NATO. Mai puneți și tot soiul de dudui și duduizde histerico-imbecile și aveți o idee despre ce ne așteaptă. De fapt, sunt disperat fiindcă umorul chiar reflectă temperatura intelectuală a unei colectivități și, dacă umorul de acum are vreo legătură cu poporul nostru, asta e chiar tragic. Dacă nu cumva iremediabil.

Sergiu Nicolaescu, turnător sau deturnător? Ori amândouă!

”Evenimentul zilei” scria zilele trecute despre o delațiune a lui Sergiu Nicolaescu adresată lui Nicolae Ceaușescu. Mă tem că documentul respectiv - în care Pintilie sau Vaeni erau incriminați stalinist - nu aparține unui turnător, ci unui limbric moral. Nu numia fiindcă turnătoriile erau, de regulă, anonime... Oricum ar fi, S. Nicolaescu e un caz. E regizorul român cel mai popular. Ceea ce nu înseamnă nici pe departe cel mai bun, talentat etc. Nici pomeneală! Cred că nu mi-au plăcut niciodată filmele lui Sergiu Nicolaescu. De fapt, mi-au plăcut doar în copilărie. În clipa în care am înțeles că cinematografia lui era echivalentul filmic al Cenaclului Flacăra, am refuzat să mă mai uit la producțiile semnate de el. Problema e că, mai ales în ultimii ani, cinematografia lui Nicolaescu cunoaște o resuscitare ce mi se pare, în cazul unor filme, grețoasă. Mă refer mai ales la seria comisarului Moldovan. Unde partidele istorice sunt caricaturizate, iar comuniștii sunt feții frumoși ai istoriei. Din două una: sau revoluția din 1989 la care SN a luat activ parte nu a avut loc și o lăsăm dracului cu Maniu sau Coposu, sau le aruncăm la lada de gunoi a istoriei! Fiindcă mi s-a părut jignitor ca în zilele de comemorare a Revoluției să văd pe ecrane tot soiul de pârțuri filmice gen Pistruiatul sau Cu mâinile curate. Poate că nu ar fi rău ca, înainte de film, cineva să spună cum au stat lucrurile și că filmul ce urmează e propagandă deșănțată. Cum au fost, de altfel, și alte filme de-ale cineastului turnător și deturnător de istorie. (http://www.historia.ro/exclusiv_web/actualitate/articol/filmele-istorice-romanesti-sunt-pline-minciuni)

Sfântul Ștefan Gheorghiu, ateizatorul României

De ziua Sfântului Ștefan, constat că românii se află sub steaua cu cinci colțuri a Sfântului Ștefan Gheorghiu, ateizatorul României. Pentru cititorii mai juni ai rubricii, Ștefan Gheorghiu a fost Academia de învăţămînt social-politic Ştefan Gheorghiu de pe lîngă CC al PCR. Cei mai influenți lideri de diverse extracții ai României s-au scăldat în cădelnița acestei facultăți în care se făcea marxism, economie politică și jurnalism. Poate am lăsat câte ceva afară. Tastati Ștefan Gheorghiu și veți vedea câți lideri politci, jurnaliști, scriitori au trecut pe acolo. Dacă nu aveți răbdare, încercați aici, de gust: http://theophylepoliteia.wordpress.com/2010/04/04/avem-elite-stefan-gheorghiu-patronul-democratiei-romanesti/

22 decembrie și primul ziar ne(o)comunist

În dimineața zilei de 22 decembrie ajunsesem lângă Tipografia Banatul. Până în 1986 am fost corector la ”Drapelul roșu” unde am semnat la minuscula rubrică de sport. Lumea mă știa după nume fiindcă sportul era unul din puținele lucruri frecventabile, așa că, atunci când mulțimea a vrut să forțeze poarta tipografiei pentru a ajunge acolo unde se tipăreau ziarele, cineva m-a văzut și m-a îndemnat să intru și eu. Era trecut cu puțin de ora 10 și am intrat alături de Gheorghe Secheșan, Dinu Barbu, Ovidiu Guleș și Ioan Iancu. Claudiu Iordache a telefonat de la Operă și a întrebat cine se află la secția ziare, fiindcă vroia ca Manifestul FDR-ului să fie tipărit. Pe Claudiu îl cunoșteam din împrejurări ciudate. În primăvara lui 89 a venit la editura Facla și mi-a încredințat manuscrisul unui volum de poezii virulent anticeaușiste. De frică, l-am dus la părinții mei, la Jimbolia, unde l-am ascuns între lemnele pentru cazanul de țuică. De fapt, Manifestul Frontului Democratic Român era la a doua tentativă de tipărire. În 20, tipografia fusese ocupată de inși în jurul vârstei de 35-40 de ani, conduși de Truțulescu, faimos peste ani în scandalul Țigareta. Atunci muncitorii tipografi au fost salvați de faptul că paginile de zaț tipografic - cu literele de plumb aranjate în pagini - nu se puteau citi decât de la dreapta spre stânga și răsturnat. Am început să trimitem materiale la cules și Păsăroiu, unul dintre cei mai buni paginatori, a început să facă ziarul. Telexul curgea cu scuzele celor de la Agerpres. Pe la ora 16 a ajuns ]n tipografie Ion Stan, secretarul de redacție, cu manuscrise de la Bulza, redactorul-șef de atunci. Noi nu aveam titlu pentru noul ziar, dar Stan a anunțat că publicația se va numi ”Luptătorul bănățean”. Un nume de tristă amintire din zorii comunismului românesc. Am plecat spre redacție în încercarea de a-l convinge pe Bălan, prim-secretarul ce, chipurile, pactizase cu Revoluția, să schimbe numele publicației. Aflasem că Bălan se afla în redacția ”Drapelul roșu”. Am plecat într-un suflet și, la ieșirea din Tipografie, militarii mi-au spus că au muniție de manevră și că se zvonește că va începe măcelul. La redacția ”Drapelul roșu”, prima surpriză neplăcută : sub scară, maiorul de Securitate Indrei, care răspundea de cei din artă și presă, răsfoia liniștit colecția revistei... ”Orizont”. Cu tupeu, am forțat intrarea în biroul redactorului-șef unde Bălan acorda un interviu unor jurnaliști maghiari. Cu el, se aflau Doamna Ildico Achimescu și Domnul Nae Laslău. L-am rugat pe Bălan să trimită muniție de război soldaților care păzeau obiectivele strategice. A pus mâna pe telefon și l-a sunat pe Colonelul Predonescu și i-a ordonat asta. M-a ascultat amabil în legătură cu ”Luptătorul bănățean”, dar nu a promis nimic. Când am plecat din tipografie, am mutat materialul cu Bălan de pe pagina 1 pe pagina 3. Bulza, fiindcă avea pupincurismul în ADN/ARN, l-a pus pe prima pagină. ”LB” a apărut în două ediții: una cu Bălan pe pagina 1, alta cu el pe pagina 3. De fapt, Bălan nu avea ce să caute în ziarul ăla!

Hrușcălindul

Colindatul lui Hrușcă are câteva probleme care îl fac antipatic. Prima e că Hrușcă începe prea devreme să se audă. A doua, că e în exces. A treia, că, fiind ușor recognoscibil, pare că numai și numai el colindă. A patra, că tot așa se întâmplă în fiecare an. Primul decembrie care va fi eliberat de sub dominația sonoră a lui Hrușcă va fi o dată importantă în istoria urechilor românești postdecembriste.

18 decembrie 1989, dimineața, la prânz și seara

La 18 decembrie 1989, România închide frontierele cu Iugoslavia, Ungaria, URSS şi Bulgaria. Nicolae Ceauşescu, aflat în Iran, arată în faţa parlamentului acestei ţări că succesele înregistrate în România în dezvoltarea economică şi socială au drept rezultat o ţară stabilă şi echilibrată, fără a menţiona masacrul ce începuse la Timişoara. Guvernul român decretează stare de necesitate pe întreg teritoriul ţării, după reprimarea sângeroasă a manifestanţilor din acest oraş. (Lucian-Vasile Szabo, "Timişoara", nr. 113/1990) **** Postul de radio "Europa Liberă" dă primele veşti luni, 18 decembrie: "În Timişoara se moare. Televiziunea tace. În lipsa tovarăşului, plecat în pelerinaj la mormântul lui Komeyni, tovarăşa hotărăşte să transforme Timişoara într-o nouă Guernică".**** Marţi, "Europa Liberă" informează că la Timişoara sunt mii de morţi. Se transmite o casetă pe care se aud împuşcături şi ţipete. (Mihail Decean, O enigmă care împlineşte şapte ani)**** În dimineaţa zilei de 18 decembrie a sosit pe cale aerului, cu două avioane militare AN-24 sau AN-26 (având o capacitate de 48-50 locuri), un grup de luptători U.S.L.A. Aceştia au fost cazaţi la Brigada de Securitate de pe strada George Bariţiu. Pe lângă uslaşii veniţi de la Bucureşti, în Timişoara au mai participat la represiune o parte din securiştii de la Serviciul Filaj, anumiţi rezervişti M.I. colaboratori, o parte din cadrele active ale Inspectoratului M.I. În câteva din apartamentele aflate în custodia Serviciului Filaj s-au găsit armament special, muniţie, aparatură de radio-emisie-recepţie. Unii dintre rezervişti ocupau diverse funcţii în intreprinderi şi instituţii. În mai multe cazuri, ei au tras chiar din incinta acestor instituţii. Din fostul sediu al Fondului Plastic s-a tras prin geamul exterior înspre fosta Piaţă Vasile Roaită. Colaboratorii au fost oameni cu funcţii importane care aveau acces la arme mai deosebite, cum ar fi carabina BARS, de fabricaţie sovietică, calibru 5,6X39. Câteva cutii cu cartuşe aferente acestui tip de armă s-au găsit, din întâmplare, într-un container de gunoi. (Iosfi Costinaş, "Timişoara", 28 nov. 1991)**** Referitor la "instigatorii" din primele zile ale revoluţiei, Vladimir Petrescu publică un articol în "Timişoara", nr. 60/1990. Astfel, aflăm că militarii susţin că manifestanţii eru împărţiţi în 4 categorii distincte: 1. cei care au atacat direct unităţi militare; 2 – cei care au produs acte de vandalism cu scopul şi de a fura; 3 – observatori neutri; 4 – revoluţionari propriu-zişi. Observatorii imparţiali afirmă că la Timişoara au acţionat nu numai "revoluţionari", ci şi o categorie de oameni, extrem de agresivi, care au devastat, au spart, au incendiat, au furat. Cele două categorii păreau distinct între ele. Aceşti oameni aveau rolul de a imprima un caracter violent acţiunilor. Pe acest fond, nişte staţii ale militarilor au prins din eter toate convorbirile dintre securitate şi miliţie. În data de 18 decembrie, un misterios "Bossu" din Bucureşti era foarte nemulţumit când i s-a raportat că în Timişoara este linişte. "Bossu" dă replica: "Dom'le, ce faceţi? De ce aţi liniştit-o? Porniţi muncitorii, doar aveţi oamenii voştri printre ei. Să iasă muncitorii şi retrageţi armata. Faceţi imediat asta. Imediat! Să nu fie linişte în Timişoara!". Puţin mai tărziu, "Bossu" transmite: "Ăştia sunt tâmpiţi, în ce au tras? Explicaţii-i boului de Rotariu că nu-i voie să tragă. Explicaţii cretinului despre ce-i vorba!" Se pare că nu toţi fuseseră informaţi în timp util despre modul în care trebuiau să acţioneze. ***** Inculpatul Corpodeanu Ion, în ziua de 18 decembrie 1989 s-a ocupat personal de constituirea, în diferite zone ale oraşului, a 8 dispozitive de luptă formate din ofiţeri şi subofiţeri înarmaţi, nominalizându-i pe fiecare în parte. A recunoscut că a desfăşurat activităţile reţinute în starea de fapt, menţionând că gen. Mihalea "... a dat ordin să constituim cele 8 dispozitive". Cu privire la operaţiunea de ridicare a cadavrelor declară: "col. Chircoiaş şi dr. Golea, care au fost prezenţi tot timpul, indicau care anume cadavre să fie duse la autodubă. Mai arăt că operaţiunea de încărcare a cadavrelor s-a făcut prin stingerea luminii de pe perimetru, dispoziţie care a fost dată de col. Chircoiaş". Nuţă Constantin a fost acela care în seara zilei de 18 decembrie, a convocat pe Mihalea Velicu, Emil Macri, Filip Teodorescu, Traian Sima, Nicolaie Chircoiaş, Deheleanu Ion şi Corpodeanu Ioan cărora le-a transmis ordinul de a se ridica cadavrele de la morga Spitalului Judeţean şi de a le transporta la Bucureşti. Cu acest prilej s-a stabilit ca inculpatul Nicolae Chircoiaş să coordoneze activitatea de "selecţionare" a cadavrelor, Ion Deheleanu să asigure un autovehicul frigorific de mare tonaj; Corpodeanu să desemneze ofiţerii de miliţie care urmau să ridice cadavrele din morgă şi să le încarce în autovehicol (Veverca Iosif, Avram Gheorghe, Meşea Eugen, Preda Laurenţiu, Grui Tiberiu, Peptan Eugen). La Proces, Chircoiaş va declara: "În dimineaţa de 19 decembrie 1989, ora 10 am mers la spital din ordinul gen Nuţă şi am ridicat, cu concursul direct al doctorului Golea registrele de internare, registrul de la blocul operator şi fişele de mişcare a bolnavilor, în total 12 caiete. În ziua de 21 decembrie 1989, orele 16,30, Nuţă mi-a ordonat să distrug registrele. Nu le-am distrus, dar mi-am extras date. În 22 decembrie 1989, când la radio şi TV se făcea apel ca trupele M.I. şi M.Ap.N. să se predea l-am văzut în curte pe gen. Nuţă care se îmbărca într-un ARO şi mi-a strigat să distrug totul şi să plec, ceea ce am şi făcut." După ce autotrenul frigorific nr. 21-TM-2701, condus de şoferul Dorel Geaca, a fost încărcat, a plecat spre Bucureşti. Şoferul, însoţit de Valentin Ciucă, a fost singura persoană care a participat la aceste eveniment fără să ştie, însă, ce transportă. Potrivit înţelegerii, autovehiculul a fost aşteptat la km 36, pe autostrada Bucureşti-Piteşti, de o echipă condusă de Baciu Ion, şeful Direcţiei Economice din I.G.M. (Iosif Costinaş, "Timişoara", 28 nov. 1991)

Remember: Alexandra Indrieș scria în 17 decembrie 1990 așa

PENTRU CE – ACUM? În Ziarul ”Timișoara” Timişorenii ştiu - simt, intuiesc- primejdia: dacă vom aştepta noile alegeri s-ar putea să fie prea târziu. Timişorenii se revoltă din conştiinţă civică şi din patriotism. Căci nouă, evident, ne merge incomparabil mai bine decât celor din alte părţi, dovadă cozile interminabile de la Comtim, formate în zdrobitoare majoritate din votanţi şi sprijinitori ai zdrobitoarei majorităţi care nu le oferă nimic; dovadă şi respectul nostru faţă de guvernarea locală (prefectură, primărie, poliţie). Nu suntem nici interesaţi, nici anarhişti. Ne gândim numai cât de bine ar fi pentru toţi şi câte s-ar putea realiza pentru Timiş, dacă buna-credinţă ar fi la putere în România. Întrebarea se pune: de ce nu aşteptăm ca în orice stat democratic, noile alegeri? Iată doar câteva argumente ce nu fac decât să expliciteze o intuiţie populară atât de precisă încât am fi înclinaţi s-o interpretăm drept un semn al Graţiei divine. În primul rând, din tezele proiectului de Constituţie rezultă fără dubiu că aceste alegeri nu vor avea loc în 1992, cum se promisese ţării prin platforma electorală, ci la optsprezece luni după aprobarea prin referendum a unei Constituţii a cărei formulare şi aprobare în Parlament poate fi amânată sine die sau în orice caz destul, pentru ca, în forme perfide, să se reinstaleze frica, resemnarea, conformismul şi toate celelalte forme de alienare a omului în comunismul de orice coloratură. Apoi, alegerile locale vor fi amânate pentru după alegerile centrale. Faptul este de o mare gravitate. Să nu pierdem nici o clipă din vedere că noi suntem privilegiaţi şi că în celelalte judeţe se află în frunte, dacă nu peste tot, foşti ceauşişti notorii, cel puţin sprijinitori necondiţionaţi ai feseneului şi că, în felul acesta, campania electorală nu va putea avea loc într-un climat propice. Ar mai fi multe de discutat cu privire la principiile constituţionale. Acum însă, mi se pare urgent să tragem un puternic semnal de alarmă cu privire la cele petrecute în supremul for al ţării, în ziua de doliu a Timişoarei, 17 decembrie. Înainte, în ajun, preşedintele, fără zâmbet, ba chiar îmbufnat şi premierul crispat, ca să nu spun mai mult, şi cu farmecul de june prim pierdut, au dovedit pregnant că nu sunt în stare să–şi însuşească regulile democraţiei şi fair-play-ul guvernării. Eleganţa de a demisiona le este străină. Ei nu ştiu nici măcar că, în unele împrejurări, o demisie poate aduce partidului sau persoanei care o prezintă o considerabilă creştere ulterioară a creditului moral . E drept că nu este cazul! Cum poate, totuşi, domnul Roman să acuze, indirect, de laşitate personalităţi politice ca domnii – căci domni s-au dovedit a fi, în mod paradoxal, deşi comunişti ce nu s-au dat drept social-democraţi – Mladenov, Lukanov, şi mai ales acel demn şi curajos în a-şi asuma vinovăţia general Jaruzelski? În fine, cu acelaşi prilej, premierul vine în faţa naţiunii cu argumente tipic comuniste, bine prea bine cunoscute nouă: statistica! După ce aproape un an a insultat clasa muncitoare- ca să utilizez un termen familiar lor-, învinuind pe toţi de „nemuncă”, acum viteaz, adică „nelaş”, vrea să ne convingă prin procente că, dimpotrivă, producţia, productivitatea şi toate celelalte cresc şi tot cresc. Adică – se munceşte? Da sau nu? Şi dacă da, de unde provine penuria? Guvernanţii pot mânui cifrele, fiindcă nimeni în afară de ei nu are acces la ele, nimeni nu poate afla ce se petrece cu adevărat în economie. Monopolismul socialist de stat continuă neabătut să ne domine cu toate tarele sale, printre care opacitatea şi secretomania nu sunt cele din urmă. Domnii care ne conduc şi ne cârmuiesc au mai spus şi repetă mereu că de vină pentru situaţia dezastruoasă este în primul rând moştenirea celor patruzeci şi cinci de ani de comunism. Foarte adevărat, dar atunci de ce nu-i judecă pe vinovaţi? De ce au limitat culpabilitatea comunistă la şase zile, când unii reprimaseră înainte, cu vârf şi îndesat . Dar problema se pune că nici măcar cei vinovaţi nu sunt pedepsiţi. Procesele se amână, unora li se dau concedii din puşcărie, alţii nu sunt nici măcar daţi în judecată. Toate acestea se ştiu, dar nu se iau în considerare. Principala întrebare este, în raport cu aserţiunea lor: dat fiind că, într-adevăr, dezastrul economic se datorează comuniştilor (atenţie: e vorba, mereu, numai şi numai de activiştii care s-au îmbuibat nenorocind ţara, şi nicidecum de plătitorii de cotizaţii care nu s-au considerat nici o clipă pe ei înşişi „comunişti”!), de ce nu sunt aduşi cei responsabili în faţa justiţiei? Nu din răzbunare, nu pentru a-i vedea după gratii neapărat, ci pentru a-i împiedica să mai acţioneze împotriva binelui public şi, mai ales, pentru a discuta serios, temeinic, ştiinţific deficienţele economiei comuniste. Altfel, nu vom reuşi să ne desprindem nici teoretic, nici practic din mlaştina unui eventual socialism de piaţă, cum îl preconizează Gorbaciov. Adică un NEP, asupra căruia am încercat să atrag atenţia , încă înainte de alegeri. Dacă cele arătate mai sus ar fi deficienţe în faţa cărora am putea avea răbdare, în sensul că am mai putea răbda mizeria, nedreptatea, umilinţa şi dezinformarea încă trei –patru ani, dacă tot am dus jugul patruzeci şi cinci- barem să se facă jumătate de veac! – în schimb şedinţa Parlamentului din 17 decembrie a dovedit că ne pândeşte un pericol de moarte. Nu ca metaforă, ci foarte direct. A fost o adunare de care ţării ar trebui sa-i fie ruşine. Ziua de 17 Decembrie 1990 este un 17 decembrie 1989, un 14 iunie politic. E drept, n-am fost loviţi –încă- nici cu gloanţe, nici cu bâte şi răngi, doar cu vorbe, râsete, grimase. Am fost batjocoriţi în ziua parastasului. Dar nu vreau să cad pradă emoţiei, ci să subliniez cât mai calm şi mai raţional, câteva aspecte. Reprezentanţii opoziţiei – în mod explicit deputaţii de Timiş ai UDMR şi FDR- şi-au exprimat voinţa de a aduce în discuţie revendicările actuale ale noastre. Printr-o manevră cusută cu aţă albă, discuţia a fost amânată pentru a doua parte a şedinţei. După o pauză destul de lungă s-a dat cuvântul „majoritarilor” fesenişti şi vetrişti care prin discursuri interminabile – nu le analizez acum continutul – au făcut ca autentica opoziţie să nu mai aibă timp să se- să ne exprime. Oricum, se apropia ora fesenităţilor şi transmisia în direct s-ar fi întrerupt. Dar- şi mai grav- am fost cuprinsă de sentimentul zădărniciei. Nu mi-e greu să bănuiesc că şi cei Parlament au simţit la fel. Şi nimic nu e mai nociv decât sentimentul zădărniciei. Două fapte pot fi considerate deosebit de grave. Primul: afirmaţia unui majoritar ca actualul guvern este cel mai competent, mai inteligent şi mai nu ştiu cum , din întreaga istorie a României. Nu e oare o impertinenţă să susţii că Năstase ii e superior lui Titulescu, şi Roman lui Brătianu şi Maniu? Domnii zdrobitori întrec orice măsură . Al doilea fapt – apogeul acestei şedinţe a ruşinii naţionale: propunerea unui reprezentant al nostru, al tuturor, indiferent de partid sau naţionalitate, ca niciodată să nu se mai tragă în oameni neînarmaţi, a fost întâmpinată cu o dispreţuitoare indiferenţă şi nici măcar n-a fost pusă la vot. Aşadar, vreţi să ne mai ucideţi o dată şi încă o dată, doamnelor şi domnilor? Sau, cel puţin, să ne băgaţi pumnul în gură? Iată câteva motive pentru care amânarea riscă să ne fie fatală. Acum, când, în decembrie, la Timişoara s-a petrecut al doilea miracol-unirea între studenţi şi muncitori – nu avem voie să pierdem ce aveam mai sfânt şi mai de preţ: libertatea şi democraţia. Adică viaţa.

Arestarea lui Tökes Laszlo, în 16 decembrie 1989

T.L. : Sâmbătă, în 16, eram acasă cu soția și cu prietenii. Termenul dat de autorități pentru avacuarea mea expirase și multimea de afară păzea portile în vederea unei evacuări fortațe. M-a mirat cât de mulți oameni erau. Cred că peste 80 la sută erau ramani și, în orice caz, religia celor care mă păzeau nu era numai reformată. Catolici și ortodocși alături de enoriașii mei au făcut o adevarată demonstrație de simpatie și îmbărbătare. Nu credeam că mărunta mea cauză va declanșa ceea ce a urmat. Seara, strada era deja plină de mașini militare, blindate, o salvare și pompieri. Am blocat poarta de la intrare cu un drug de fier. Pe la 1 noaptea ne-am culcat. Prietenii mei au trebuit să rămână la mine. Nu puteau părăsi casa de teama securiștilor de afară. De fapt, ne-am culcat crezând că "Gata". Azi nu ne mai ridică. Pentru azi s-a terminat. Pe la 3 am auzit zgomot puternic. Au forțat ușa de la intrare. În câteva minute ne-am îmbrăcat și am fugit în biserică. Am încuiat în urmă toate ușile, în număr de 6, pentru a-i întârzia pe cât posibil pe urmăritori. Prin fereastra bucătariei am sărit pe verandă. Vedeam securiști escaladând gardul. Am urcat pe o scară sus în biserică. (Biserica se află la etaj față de casa parohială). Am tras scara după noi. Mi-am pus haina bisericească. Afirmasem în urmă cu câteva luni că nu mă voi lăsa evacuat decat luat prin asalt. Când spuneam asta, mă refeream, prin analogie, la luarea cu asalt a fortăreței Timișoara, în 1522, de către turci. Și tot prin analogie, mă refeream la cuvântul reformatorului nostru, Martin Luther, care spunea despre credința noastră că este fortareața noastră. Deci să nu mă credeți naiv că m-am refugiat în biserică, în haină preoțească. V-am spus la ce mă gândeam. La masa de unde predicam, am fost înșfăcat și bătut cu pumnii, mi-au sfâsiat haina preoțească. MC:Câți credeti că erau? LT: În biserica, vreo 30. Nu știu exact. Apoi am fost băgați cu forța în mașini și evacuati. Duminică dimineața, între 4-5 am fost arestați. În aceeași zi am fost duși la Mineu. Luni, am primit lucrurile în felul în care știti, iar de marți au început interogatoriile. Zilnic mă duceau la Salatig, comuna de care apartine satul Mineu. Ce vreau sa subliniez aici este că au încercat cu orice preț să mă facă să recunosc că sunt iredentist, șovin, fascist, că ne-am vândut pentru câțiva dolari agenturilor străine și, mai ales, că aș fi inițiatorul sau instigatorul evenimentelor de la Timișoara Mi s-a cerut să semnez o declarație și să apar în public, la radio sau tv și să recunosc drept întemeiate învinuirile ce mi se aduceau. (Mariana Cernicova, Interviu Cu Tokes Laszlo, revista "Orizont", 6 ianuarie, 1990)

Mai ușor cu steaua Stelei! A Stelei Popescu.

O coincidență cu tâlc a făcut ca, în marțea ce trecu, actrița de farmacie Stela Popescu să apară în plină gloriolă pe ecranele multor televiziuni. Partenera lui Arșinel tocmai a primit o stea pe Aleea Celebrităţilor - Walk of Fame. Desigur că Stela Popescu e un nume celebru în actorie, dar e un nume în actoria românească tot așa cum e un nume Ștefan Bănică jr. în rockul mondial. Practic, și Doamna Popescu, și Domnul Arșinel sunt niște simpatici actorași de revistă care au în palmares niște cuplete cu șopârlici de dinainte de 89. Notoriettatea nu ține loc de vlaore, după cum teatrul de revistă nu ține loc de teatru. Dincolo de emisiunea radiofonică Unda veselă, ce se războia cu chelnării și micii găinari, nu prea ai ce alege din filmografia ei bulevardieră. În fine, nu vreau să fiu prea acid cu Domnia sa, însă e ridicol ca, în ziua în care Maestrul Radu Beligan împlinește 93 de ani, să produci o asemenea confuzie, Fiindcă lui Radu Beligan nu i s-a acordat nici măcar un minut la telefon, darămite o intervenție în direct. Să ne înțelegem: marii actori ai României au în spate mai ales o dramatugie în compania marilor regizori. Ce actor e ăla care nu a lucrat cu un Ciulei, un Pintilie, un Esrig, o Buzoianu, un Tocilescu? Asta ca să ne înțelegm și în ceea ce privește folosința cuvântului actor, care, alături de cuvântul scriitor, e folosit în dreptul tuturor specimenelor ce zbiară și se scălâbăie din cutia televizorului. Nu ar fi de mirare ca săptămâna viitoare ne trezim cu o stea pe Aleea Celebrităților dedicată marelui actor de bingodramă ȚociuȘiPalade.

Vrăji, dar mai ales vrăjeli

Statuia de everestic reper moral a Oanei Zăvoranu e Pepe cacale să se spargă. (Scuzați bâlbâiala din final!) Evident, nu pentru că a căzut ca proasta în plasa cămătarilor, ci pentru că, se pare, ar fi plătit niște bani babani vrăjitoarelor Melisa și Vanesa pentru diverse drăgălășenii împotriva mamei personale, Mărioara, și a ex-ului Pepe. Personal, nu mă preocupă deloc sumele pe care nanostarleta e dispusă să le investească în vrăji, nici cum de se agită astfel de sume sau dacă vrăjitoarele PFA eliberează document fiscal. Vrăjile oamenilor politici și ale diverșilor scamatori din lumea Prost Decembristă au speriat deja îndeajuns România. Cel mai interesant e faptul că moștenirea Oanei Zăvoranu provine tot din vrăjeli. Tatăl Domniței sale - cum se spune în lumea bună - a fost unul dintre cei mai mari prestidigitatori de dinainte de 89. Anume a fost gestionar la bufete în centrul Bucureștilor. Făcea, evident, magie albă. Cu secărică, vodcă și apă. Apropo: nu ar fi oare nevoie de un Oficiu pentru Protecția Vrăjiților și Vrăjanților? Înțelegeți ce zic!

Mai, în decembrie, cu îngerul șchiop

Ce soare frumos, în decembrie! Și ce zefir de primăvară la subsuoară, de parcă lumea toată vrea să se facă mai curată, mai tânără. Mugurii se întorc de pe o parte pe alta în burțile crengilor și sunt la fel de nedumeriți ca și căpșunile surinameze din marile magazine, unde lunile Mai și Iunie sunt chiar tinerele vânzătoare studente la Drept. E o zumzăială și de albine străine sub luminile semafoarelor, iar în igrasia din uscătoria blocului meu miceliile fluieră admirativ, ca un ucenic din filmele românești comuniste, după halatele albe uitate pe sârmă, în vreme ce, prin farmacii, penicilina se pregătește, febril, să plece în venele calde. Handicapații, paraliticii, uimitorii hemiplegici simetrici își flutură allegro, molto vivace zâmbetul primit cadou luna asta de la îngerul șchiop și se îndreaptă, asemenea unor păsări nemigratoare, spre stadionul municipal, acolo unde aripile de pui nemâncate vor ridica, după închiderea festivalului, tribuna, cu tot cu tinerii suporteri, la cer.

Gândirea fotbalieră și gladiatorizarea lumii

Mi-am început gazetăria scriind despre sport, mai precis despre fotbal. Eram corector la ziarul ”Drapelul roșu”, pe vremea comunismului, și era greu să scrii ce gândești chiar și în sport. Oricum, nu se compara cu alte domenii unde textele erau igrasiate de propaganda comunistă. Credeam că, scriind despre sport, o să fiu la liber. M-am înșelat. Acolo, în mentalitatea iubitorului de sport, am descoperit altceva. Un tip de gândire chiar mai periculos, poate mai intransigent și mai toxic: gândirea fotbalieră. Care se poate rezuma așa: ai noștri sunt cei mai buni, nu greșesc niciodată, când pierdem, arbitrii sunt vinovați, suntem furați, toți au ceva împotriva noastră, adversarii din teren sunt dușmani pe viață și pe moarte și trebuie învinși, indiferent de mijloace. Gândirea fotbalieră e un creier care, în loc de craniu, stă în tribună. Ea nu cântă, ci urlă, răcnește, scuipă, amenință, bate. Spre deosebire de ideologie, ”gândirea fotbalieră” e omniprezentă. Părinții se raportează la copii în acest mod, grupurile etnice fac la fel, politicienii și susținătorii, ce să mai vorbim. Să nu-i găsești absolut nicio scânteie de merit adversarului tău, asta mi se pare nu doar că ilustrează un asemenea instinct de tribună, ci chiar un deficit patologic. De sănătate mintală. Poate nu observați, dar suntem tot mai gladiatori în înfruntările noastre. Și nu mai avem nevoie de Cezar pentru a-l osândi pe cel din fața noastră la moarte.

sUmbra lui Cozma. La Bega.

Timișoreni, voi beți și vă-nveseliți, iar Fătul lui Mineriadă Mpărat și-a făcut partid chiar aici! Da, Miron Cozma, Luceafărul Târnăcop, și-a lansat sâmbătă, la Timișoara, Partidul Social Democrat al Muncitorilor. Ce-i de făcut? Fiindcă, dacă era după mine, l-aș fi Begat undeva. Care mine? De cărbuni, evident.

Miracolul Bingolez lovește din nou!

Am primit pe telefonul mobil următorul mesaj care, pur și simplu, e un miracol: ”Instiintare: SuperBingo Metropolis va anunta ca in urma extragerii telefonice numarul dumneavoastra de telefon a fost desemnat castigatorul sumei de 50000 RON. Pentru detalii suplimantare apelati operatorii nostrii 0751858674 0751859059. Atentie cod de validare 83272.” Un miracol, fiindcă nu am jucat niciodată la Bingo, fiindcă nu sunt bingot. Așa că nu știu ce să fac. Să nu joc de acum înainte sau să nu joc nici de acum înapoi, așa cum se pare că am făcut. P.S. Am păstrat ”noștrii” fiindcă e vorba de un câștig în scris.

A început Colebiluna

Cei mai mari admiratori ai minorităților din Maghrebul Balcanic - i-am numit pe francezi - au fost singurii europeni care au modificat lunile din calendar și chiar săptămâna. Vă aduceți aminte: Thermidor, Brumar, Pluviose etc. La români, de ieri a început o lună specială care, spre deosebire de altele, are vreo 38 de zile. Durează până la Sfântul Ion, așadar, și, în termeni medicali, ar putea fi numită Luna de Colebil, sau, mai simplu, Colebiluna. Din cauza excesului alimentar, desigur, ce amorțește fierea și exacerbează digestia. Fără luna decembrie din burtă, economia românească ar fi mult mai sprințară.

1 Decembrie e și Ziua dez-Unirii confesionale

Dacă ești puțin atent la cronologia zilei de 1 decembrie, afli că, în 1948, a fost desființat cultul greco-catolic. Decretul 358 dispunea încetarea funcționării organizațiilor centrale și statuare ale catolicilor. Prin același decret, patrimoniul cultului greco-catolic a fost trecut în proprietatea Bisericii Ortodoxe. ”Episcopii arestaţi deja înainte de 1 decembrie au fost duşi la Ministerul de Interne, la Bucureşti, iar de acolo au fost duşi ca prizonieri personali ai Patriarhului Ortodox Iustinian Marina, la Dragoslavele, în judeţul Muscel. Dragoslavele era o vilă a Patriarhiei Ortodoxe, dar acum era dărăpănată şi pustie. Episcopii greco-catolici aduşi aici au fost izolaţi în câte o cameră. Clădirea era înconjurată de sârmă ghimpată şi păzită de securişti prin exterior, ca să nu se poată apropia nimeni de clădire, iar în interior, tot soldaţii de la securitate le făceau cumpărăturile. Raţia de alimente era foarte mică; în loc să cumpere alimente la preţ oficial, ei le cumpărau la preţul pieţii libere, fiind foarte scumpe toate, aşa că nu le rămânea aproape nimic. Aici au răbdat de frig, foame şi izolare timp de patru luni. Patriarhul credea că atitudinea lor este o încăpăţânare şi că după vreo patru luni vor ceda. A venit aici Patriarhul Ortodox Iustin Marina şi le-a propus să treacă la Biserica Ortodoxă, căci dacă nu vor trece, el, Patriarhul, îşi va lua braţul ocrotitor de pe ei şi vor fi duşi la închisoare. Atunci Episcopul Ioan Bălan de Lugoj a zis: "Preafericite, dacă noi, Episcopii greco-catolici, am crede că Biserica Ortodoxă este adevărata Biserică a lui Cristos, în acest moment ne-am da semnătura, căci noi vrem să fim cu Cristos! Dar dumneavoastră nu aţi venit la noi cu argumente teologice, nici cu virtuţi creştineşti, ci ne-aţi arestat şi ne-aţi întemniţat. Hotărât, acestea nu sunt metodele lui Cristos! Dacă nouă, Episcopilor uniţi, Guvernul ne-ar fi propus şi promis că ne dă toată Biserica Ortodoxă pe mână, cu condiţia să-i arestăm şi să-i întemniţăm pe Ierarhii ei, sau numai pe unul din ei, noi ne-am fi dat viaţa, dar nu am fi acceptat. Deci viaţa ne-o puteţi lua, dar credinţa nu! Atâta vreme cât suntem în edificiile Bisericii Ortodoxe, suntem prizonierii ei." Patriarhul a ieşit foarte gânditor. Un preot ortodox cu numele Baltazar (declară Episcopul Ioan Suciu) l-a întrebat pe Patriarh: "Ce zic Episcopii uniţi?" (adică: sunt gata să treacă la Biserica Ortodoxă?). Patriarhul, după o clipă de tăcere a răspuns: "E chestie de convingere!" Preoţii care au fost arestaţi o dată cu Episcopii, au fost duşi la Mănăstirea Neamţ, unde au fost ţinuţi în condiţii foarte grele. Cinci din ei au semnat trecerea la Biserica Ortodoxă şi au fost eliberaţi. De la Dragoslavele, Episcopii au fost duşi la Mănăstirea Căldăruşani, lângă Bucureşti. Aici au fost aduşi şi preoţii de la Mănăstirea Neamţ şi s-a făcut un singur lagăr, la 1 martie 1949. Dintre Episcopi, pe Ioan Suciu şi pe Vasile Aftenie i-au dus la Bucureşti, la închisoarea Ministerului de Interne. Aici a murit Episcopul Vasile Aftenie, la 10 mai 1950, în condiţii misterioase. În lagărul de la Căldăruşani, păzit de locotenentul major Bădiţă, a putut intra călugărul bazilitan Ciubotariu, iar prin el Episcopii au putut lua contact cu Nunţiatura Apostolică de la Bucureşti. În urma acestei corespondenţe, aici în lagăr au fost consacraţi Episcopi, din ordinul Papei Pius al XII-lea, Tit Liviu Chinezu şi Ioan Chertes. În anul 1950 au fost aduşi toţi Episcopii şi preoţii la închisoarea de la Sighet. Până când erau în lagăr la Căldăruşani, Episcopii au cerut să fie consacraţi alţi Episcopi ajutători. Nunţiul Apostolic Gerard Patrik O'Hara a consacrat alţi trei Episcopi: Ioan Ploscaru, pentru Eparhia de Lugoj, la 30 noiembrie 1948; Ioan Dragomir, pentru Eparhia de Maramureş, la 6 martie 1949; Iuliu Hirţea, pentru Eparhia de Oradea, la 28 iulie 1949. A mai fost consacrat de Episcopul Schubert de la Bucureşti Alexandru Todea, pentru Arhieparhia de Alba-Iulia şi Făgăraş, la data de 19 noiembrie 1949. Dar curând toţi vor fi arestaţi. Din Episcopii oficiali, arestaţi la Dragoslavele, nu a mai fost eliberat nici unul. Toţi vor muri în închisoare, sau având domiciliul forţat. Astfel: Vasile Aftenie a murit la Ministerul de Interne la 10 mai 1950, fiind înmormântat la cimitirul Belu catolic din Bucureşti; Valeriu Traian Frenţiu a murit la Sighet la 11 iulie 1952; Ioan Suciu a murit la Sighet la 27 iunie 1953; Tit Liviu Chinezu a murit la Sighet la 15 ianuarie 1955; Ioan Bălan a murit în exil la Mănăstirea Ortodoxă Ciorogârla, la 4 august 1959; Alexandru Rusu a murit la Gherla la 9 mai 1963; Iuliu Hossu, cardinal, a murit în exil, la Căldăruşani, la 28 mai 1970. Episcopii consacraţi în clandestinitate, după 1 decembrie 1948, care nu au murit, au făcut 14-15 ani de închisoare. Unii preoţi şi călugăriţe au fost duşi la Canalul Dunăre-Marea Neagră, lucrând în apa îngheţată sau pe arşiţa cumplită; alţii au fost duşi la stuf, absolut toţi fiind expuşi la munci epuizante şi în condiţii inumane. După amnistia generală din 1964, cei care au supravieţuit închisorilor au fost eliberaţi. Episcopii clandestini ieşiţi din închisoare au activat în clandestinitate, fără odăjdii şi cruci pectorale, întocmai ca Apostolii lui Cristos.” http://www.christusrex.org/www2/greek-catholic/library/book002_13.html