miercuri, 24 decembrie 2008

Vine Geru Voican?

La românii de după 89 Crăciunul stă sub semnul executării Ceauşeştilor.
Iar executarea, atât de frumos presimţită de Grigore Alexandrescu în poezia Adio. La Târgovişte, are un nume: Gelu Voican.
Personaj misterios, implicat în evenimentele de la Târgu Mureş, mineriade, naşterea SRI, a unităţii MI 0215 şi a SIE, Gelu Voican Voiculescu are anumite preocupări – pe care o să le numim ezoterice – ce s-au repercutat şi asupra configuraţiei mitologice a evenimentelor din decembrie 1989.
În primul rând este vorba despre data execuţiei.
După câte ştiu, nu s-a observat până acum că alegerea zilei de Crăciun poate fi înţeleasă şi altfel decât ca o pedeapsă divină (dacă Dumnezeu ar putea avea un asemenea resentiment!) pentru dărâmătorul de biserici Ceauşescu.
Astfel, semnalez faptul că sărbătoarea Crăciunului coincide sau a fost ulterior fixată de Biserică în ziua sacrificului mithraic. Dacă veţi căuta în Istoria credinţelor şi ideilor religioase, veţi afla date interesante despre unul dintre misteriile antichităţii, cultul lui Mithra.
Mithra sacrifica taurul, ca semn al unui nou Început, al unei noi ere, când răul era abolit şi Soarele reurca pe boltă, la locul lui.
Şi parcă pentru a înţelege mai bine moartea Ceauşeştilor, e de adăugat că societăţile mithraice erau secrete şi eminamente militare!

joi, 18 decembrie 2008

Remeber Bebe Costinaş. Recitiţi!

În 11 septembrie 1991, în nr. 177 al ziarului "Timişoara", Iosif Costinaş face dezvăluiri în premieră despre cadavrele arse la Curtea de furaje a CAP Freidorf în decembrie 89 : „Ştefan Szücs: Împreună cu fiul meu, am adunat oase şi fragmente de oase: coaste, tibii, falange de la degetele mâinilor. Am umplut două pungi de nailon cu oase. Le-am dus la Radio Timişoara. Acolo se afla maiorul Nacov. I-am dat lui cele două pungi cu oase. După câtva timp, am fost chemat la Procuratura militară. Procurorul militar Adrian Anghel mi-a spus că şi pentru el e clar că sunt oase din corpul uman. Mi-a spus că a găsit şi nişte chimicale, care, în mod normal, nu aveau cum să fie acolo în paie".
Şi tot în "Timişoara", nr. 22/1991, de recitit un articol despre "aşa-zişii terorişti" care "nu au fost altceva decât componenţii unor unităţi speciale de Securitate din Bucureşti. În Timişoara, aceste forţe speciale au început să vină, de la Bucureşti, luni, 18 decembrie 1989, cu două avioane având fiecare 48 de locuri”.

miercuri, 17 decembrie 2008

Revoluția din fizică și din România

Revoluție este un cuvânt românesc ce are o etimologie… timișoreană. Dacă, după 19 ani, românii încă se întreabă ce a fost în decembrie 1989, Revoluție sau lovitură de stat, timișorenii știu că aici, la Timișoara, a fost revoluție. În rest, probabil că o fi fost conspiratie, lovitură de stat, loviluție, operetă, un film la televizor cu cascadorii, însă la Timișoara a fost Revoluție. Cu R mare.
Privit mai îndeaproape, cuvântul revoluție are ciudățeniile lui. Din punct de vedere social, revoluție înseamna o schimbare radical a societății. În fizică, astronomie sau geometrie, revoluția este o mișcare ce descrie o traiectorie completă. Mai simplu spus, prin mișcarea de revoluție, un corp ajunge de unde a plecat.
Personal, eu am avut presimțirea că așa se va petrece și cu schimbarea la fata a Romaniei încă din primavara lui 1989. Am scris bine, am știut asta încă din luna mai 1989.
La acea dată eram redactor la editura Facla și am fost contactat de un profesor universitar de socialism știintific, William Marin, care a ținut morțiș să îmi spună așa: “până la finele anului Criminalul va fi lichidat”. Criminalul era Ceaușescu și fix în clipa în care mi-a spus acest lucru mi s-a făcut frica. Poate că era un provocator. Nu aveam deloc stofă de conspirator și i-am spus ceva de circumstanță despre PCR și despre secretarul general al partidului. M-a asigurat că știa totul despre mine, inclusiv că am evitat să scriu în volumul omagial dedicat lui Ceaușescu.
În seara acelei zile omul meu urma să plece definitiv în Germania și a ținut să le transmit prietenilor mei Vasile Popovici, Daniel Vighi și Mircea Mihăieș ”să nu cedeze pe ultima sută de metri”.
Eram tot mai înfricoșat, cu atât mai mult cu cât sediul editurii se afla atunci în curtea Școlii de Partid unde mi se părea că suntem atent supravegheați. Nu mi-a cerut nimic. Doar să am încredere. Dovada? Volumul Perspective globale ale omenirii, apărut la Editura Tehnică și Stiințifică în acel an. Din primul guvern democrat al României postbelice — mi-a spus profesorul — vor face parte doi dintre coordonatorii cărții.
De spaimă, nici nu am îndrăznit să ating cartea în librării. Abia în ianuarie 1990 am văzut despre cine era vorba: Ion Iliescu și Serghei Celac, primul ministru de externe al României democratice.
Dacă a conspira înseamnă ”a respira împreună”, vă asigur că, pe tot parcursul conversației mele cu profesorul universitar, eu am respirat ușurat abia în 22 decembrie.

luni, 15 decembrie 2008

Cine l-a retras pe Stolo?

Aproape toată presa românească de azi a opinat că retragerea dlui Stolojan ar fi o manevră a președintelui Băsescu. Eu cred că nici vorbă!
Nu-i folosește la nimic. A fost iritat și ciufut. Surprins. Perplex chiar.
Dl. Stolojan nu a rezistat nici la protocolul PD-L - PSD, nici la PSD-ul de nămol. Acolo unde sunt vechii tovarăși de drum ai FSN-ului.
E nevrozat, probabil, și rănit în orgoliu de protocolul dintre cele două partide care, practic, îl scoate din joc.
Dacă aș fi fost Băsescu și dacă l-aș fi putu manevra atât de direct, aș fi făcut mutarea cu retragerea lui peste 5-6 luni. La cel mai mic semn de criză în sutienul guvernării.

duminică, 14 decembrie 2008

Nu mai pâlpâie

Nu mai pâlpâie nici o pasăre, nici o stea
Cerul a obosit deasupra ta.
Hai, Nichita, strânge-ţi pleoapa
de pleoapă, strânge-le.
Amurgul curge pe lângă ochii tăi uimiţi
de parcă-ar vrea să vă priviţi
unul altuia, sângele.

februarie 1957, Argoticele, volumul lui de debut

Nichita: o vodkă mare?

Moto: Aud nenăscuţii câini cum îi latră pe nou-născuţii polițiști comunitari

Dacă nu ar fi murit în 13 decembrie 1983, Nichita Stănescu ar fi fost astăzi Poetul trecut de 75 de ani şi nu un nume pe o etichetă de vodcă. Asta e, astăzi se pronunţă corect Eminem-scu şi nu Eminescu, Blaga de la PD-L şi nu Lucian Blaga, iar Delavrancea e cel mult un cutremur de perspectivă.
Tot într-un decembrie, în iarna lui 1982, pe 11, Nichita publica în “Luceafărul” un fel de testament, Scrisoarea, din care extrag următorul pasaj, deopotrivă pentru alcoolicii anonimi şi celebri:
„De ce autorul sublimului poem Anabel Lee, Edgar Allan Poe, acel poem care este cea mai apropiată respirare dintre doi îndrăgostiţi, de ce tocmai el a murit mort de beat într-un şanţ cu prilejul unor alegeri electorale din nu ştiu ce oraş pierdut din vasta Americă?
Dacă ştim prea bine că muncitorul are bolile profesionale ale muncitorului, că minerul bunăoară după ani şi ani de zile se înbolnăveşte de silicoză, dacă ştim foarte bine că medicul chirurg cel care taie carnea omului ca s-o vindece şi o coase cu aţă de maţ de peşte şi care este rece şi netulburat când îşi face profesiunea lui, căci dacă ar fi cald şi tulburat nu şi-ar mai face-o, are harnicul obicei ca să moară brusc de infarct când îi este lumea mai dragă, de ce nu ne-am pune întrebarea legitimă care sunt bolile profesionale ale poetului?”.
De mai multă vreme ciroza îi măcina ficatul. Dacă nu mă înşală memoria, îşi mai fracturase piciorul, iar medicii îl pregăteau pentru o intervenţie dificilă. În seara de Ajun a lui 82, — instigat de Călin Ţunea şi Luminiţa Samfirescu, cu care locuiam în gazdă — l-am sunat să îi spun că tocmai se vedea cum vorbeşte pe Novi Sad, într-o reluare de la Struga unde i se decernase Marele Premiu. Atunci el a spus, în proză, “Stai puţin” şi m-a rugat aşa: „las-o pe Dora să asculte toate astea”, fiindcă, nu-i aşa, el le mai văzuse, băuse şi auzise în chiar această viaţă, dar le povestea ca şi cum ar fi aparţinut unei alteia, poate anterioare.
Cu Dora stătea temporar, cum stă vodca într-un pahar.

joi, 11 decembrie 2008

Bunuel Nicoliţă şi Câinele Andaluz (fără Dinamo!)

Câinele andaluz e un film de Luis Bunuel (plus Salvador Dali) din perioada Mutu a cinematografului.
Nimic nu coagulează vreun sens nici măcar preţ de 10 secunde. Cam cum au fost pasele steliştilor din meciul cu Fiorentina.
Dicteul automat - care, la un fost club militar, poate fi dicteu foc cu foc - e suveran, asemenea iraţionalului unui vis.
Aşa că, după ce ora şi jumătate de vis UEFA până la linia de fund a absurdului, am adormit şi m-am visat într-o echipă de polo antrenată în ploaie.
Oare dacă Gigi Becali ar fi antrenor al revistei "Orizont", s-ar visa copil Păstorel?

miercuri, 10 decembrie 2008

Guvernul șoptit

O voce mi-a șoptit să pronostichez venirea lui Ponta la Externe, a lui Diaconescu la Justiție și a lui Sîrbu la Agricultură. Dan Voiculescu? Ministru delegat la Lotopronosport.

luni, 8 decembrie 2008

Cain și Babel

Așa cum în parcările de MacDonald's caii putere ai limuzinelor au grohăitul de porc îngrășat cu chipsuri de ghindă, recenta alianță dintre PD-L și PSD seamănă cu un pârț de sub șpagatul unei balerine sovietice.

duminică, 7 decembrie 2008

Molia surâsului, drogată cu supraelasticul de partid

Mai încape, înainte de sărbători, peste gura partidelor un surâs virgin ca bumbacul?
Umezit de saliva propriilor glande.
Acoperit cu plapumi de buze.
Mai strălucitor decât petrolul adormit în subsolul unei case igrasioase din Dubaiul de Jos.
Întreb asta fiindcă moliile slabe, cele 7 molii slabe și oarbe, de la un cămin de bătrâni electori se așază seara de seară peste gurile câștigătorilor din alegeri și lasă un găinaț de ouă cu gălbenuș roșu aprins.
Peste ecranul.

vineri, 5 decembrie 2008

Un fost profesor al Patriarhului expune la Muzeul de Artă din Timișoara

Timișorenii știu că joi seara, după 6, a fost vernisată la Palatul Baroc o minunată expoziție Silviu Oravitzan. De ce spun ”minunată”? Fiindcă nu se putea altfel. Și fiindcă știu că cei peste 400 de ochi au clipit chiar așa.
Nimeni însă nu a știut că președintele CJ Timiș vroia să îi facă artistului o surpriză de proporții. Spera să îl convingă să vină la vernisaj pe Patriarhul Daniel, care urma să ajungă la aeroportul timișorean, la 18,15, în drum spre Arad. Așa că d. Constantin Ostaficiuc m-a sunat să amân discret ora vernisajului și, evident, să păstrez toată discreția. Singura persoană care știa de proiect era șeful circulației municipale, d. Florin Bolbos, cu care am stabilit traseul cel mai scurt spre Muzeu.
Din păcate avionul a întârziat prea mult pentru ca Prea Fericitul Daniel să se poată abate de la program.
În pofida acestei amânate și nu ratate întâlniri, am să vă spun un al doilea secret: Silviu Oravitzan i-a fost profesor de desen actualului Patriarh al României!

Sperăm să nu mai vină un Nicolae ca ăsta

Ştiţi ce îmi place mie la Nicoale? Că românii au scăpat de Nicolae al lor fix în luna decembrie. Fiindcă, orice am face, cel mai celebru Nicolae al istoriei noastre tot Ceauşescu rămâne. La bază cizmar, el nu a obişnuit deloc să pună câte ceva în cizmuliţele noastre, ci a tot luat. Nicolae a luat mai întâi din programele TV, apoi din papică, pe nesimţite marfa din magazine, benzina din rezervoare, caldurica din case, soţul soţiei (şi invers) la repartiţii.
Nicolae a luat chiar şi viaţa celor ce încercau frontiera etc. etc. Scuzaţi, a mai dat şi omu’ cu generozitate câte ceva, cum ar fi decreţei sau câte o septicemie pentru avorturile mai neinspirate. Şi totuşi, Nea Nicu a fost adulat, venerat, ba chiar semizeificat. Adrian Păunescu a facut din Nicolae o muză a creaţiei sale. De fapt, un muz.
Patria era cabinetul de lucru al Tovaraşului Nicolae Ceusescu. Poate nu vă vine să credeţi, dar Nicoale al nostru a fost şi marinar: „Mândra-i corabia, meşter cârmaciul”, scria acelaşi Păunescu.
Dar ceva s-a întâmplat în decembrie 1989 cand bătrâneii Ceauşescu Nicolae şi Elena au văzut câtă bază se putea pune pe volume omagiale, pe tonele de adjective linguşitoare, pe manifestările de profundă mândrie patriotică.
În loc de “sentimente înălţătoare”, au avut parte de nişte “sentimente încălţătoare”, după cum impunea şi meseria. Sau, încă mai precis, de nişte vajnice “sentimente înălţătoare la cer”. Iar apoi, pentru câteva luni, românii au scris “nicolae ceauşescu”, “Odiosul şi Sinistra lui soţie”, dictatorul. (Gen. Chiţac, atunci când a trebuit să anunţe la TVR Liberă că “Dictatorul a fost prins”, a spus cu o limba coclită de spaimă “Obiectivul a fost prins”!)
Daca nu mă înşel, numele Nicolae are cele mai multe hipocoristice, adică nume de alint: Nicu, Nicki şi Lae.

miercuri, 3 decembrie 2008

Miciurin a negociat un milițian din încrucișarea unui căcat c-un fluier

De alegerile mononominale, pesediştii s-au pogorât iarăşi din jeepuri şi au intrat în sălile fostelor cinematografe săteşti, acolo unde motorina de pe podele ascunde încă stângaci mirosul de venă cavă a ţăranilor cooperativizaţi postmortem.
Iar pe varul pereţilor se citeşte, din orice poziţie, Mosfilm.
FruMosfilm, cu mulţi actori din perioada aceea care, în acte, apare moartă în cocină.
Însă televizorul arată că nu e tocmai murită, mai ales atunci când le vedem fizionomia de aproape.
Desigur, rafinamentele şi progresul faţă de obsedantescul deceniu se observă cu acelaşi ochi liber. Şi am să vă dau un singur exemplu : pielea din viţel de Mongolia din scurtele securiştilor e acum în retragere (sic!) peste canapele sau scaunele de limuzină.
Dar nu alegerea unui Joană din localităţile discrete ale României - unde creşte încă pepenele-floare de colţ - este evenimentul politic al stagiunii, ci chiar duhoarea de FSN ce se simte din chiloții negocierilor.
Păi, Dom Băsescu, dacă o să vă lăsați partidul să se altoiască la scoarța hrebenciucă cu mugur pensionar iliescian, mai bine ne-ați fi lăsat acas de alegeri.

marți, 2 decembrie 2008

Câteva cusururi ale zilei de 1 Decembrie

Ziua naţională a românilor are câteva incoveniente care mi se par îndeajuns de problematice. Primul dintre ele e că are o solemnitate şi o băţoşenie care mi-o face din start mai puţin prietenoasă. Mai toată lumea se simte obligată să spună lucruri banale despre mândria de a fi român, despre trecut, despre istorie, toate acestea într-o deja banalizată ignorare a lucrurilor întâmplate atunci. Într-un anume fel, ne asemănăm mult, de 1 Decembrie, cu francezii. Şi ei au aceleaşi reflexe de a-şi celebra 14 iulie cu faţa întoarsă spre trecut, şi Marseieza lor (scuzaţi grafia!) e un cântec la fel de războinic ca şi Deşteaptă-te, române! Iar din acest motiv, mă întreb — ca al doilea cusur al plasării Zilei Naţionale la 1 Decembrie — cum or sărbători maghiarii şi sârbii Ziua Naţională. Fiindcă, istoriceşte vorbind, nu ar avea nici măcar o umbră de motiv pentru a o face. Ceea ce înseamnă că, în realitate, avem o Zi Naţională fragmentară. Parţial color, în registrul vizual al bucuriei la nivelul tuturor regiunilor. I-am adăugat pe sârbi fiindcă trupele sârbeşti au creat mari probleme mai ales în Banat imediat după 1918 şi a fost nevoie de gesturi cu adevărat eroice ale românilor bănăţeni pentru a se ajunge la respectarea tratatelor internaţionale.
Un al treilea dezavantaj al datei este că, de ziua lui naţională, Românul e nevoit să cam stea în casă pe motiv de calendar. Cele două date anterioare — 10 mai şi 23 August — au fost momente calendaristice propice serbării câmpeneşti, ieşirii în natură. Acum, cenuşiul şi vremea de toamnă-iarnă de afară e aproape o stare de spirit. Ca să nu spun că o petrecere câmpenească specific românească nu se poate orgnaiza în această perioadă pentru simplul motiv că ne află în Postul Crăciunului. Şi ce sărbătoare naţională e aia la care nu se poate mânca şi bea pe cinstite. Sau, în termeni politici locali, ce sărbătoare e aia la care nu se distribuie electoratului mici, sarmale şi fripturi! Gratuit până şi la muştar!
In fine, deloc neglijabil în context internaţional e faptul că 1 decembrie este Ziua Mondială Împotriva Sida, ceea ce, vrem, nu vrem, ne plasează într-o relaţie nepotrivită, ca să mă exprim aşa.
P.S. Dintre toţi demnitarii postdecembrişti doar dl Andrei Pleşu poate spune că a avut o zi naţională, Domnia Sa fiind născut chiar într-o zi de 23 august!

duminică, 30 noiembrie 2008

Exit Polli de alegeri

Timișoara a învins din nou! Plasată pe primul loc al absenteismului la urne, a arătat că nu e proastă deloc.
Fiindcă uninominalul ăsta seamănă prea mult cu povestea rafinată a unui bețiv. Eternul Cetățean Turmentat.
Cu ocazia alegerilor pe listă, era ca și cum Cetățeanul Turmentat cerea de băut într-un restaurant și i se spunea că primește doar cu mâncare.
La așa-zisul uninominal, e întrebat ce vrea: vin, bere, coniac, vodcă?
Numai că el vrea o anume marcă de bere, de vin, de vodcă, de coniac. Poate că îi place vinul alb sau vinul roțu. Iar la
Pe care nu le găsește în meniul de vot.

Liber la transplantul cu organe de porc pentru om

Din ”Cotidianul” de weekend, aflăm că Organizația Mondială a Sănătății a dat liber la transplantul de organe de porc pentru om. Evident că fericitul eveniment s-a întâmplat după ce specialiștii au demonstrat că anumite organe ale porcului sunt compatibile cu cele umane. Deocamdată nu s-a vorbit nimic în mediile științifice despre compatibilitatea de caracter dintre om și porc, însă bănuiesc că asta se datorează și costurilor imense la transplantul de caracter și obraz (rât).
Anunțul însă repară o greșeală istorică în ceea ce privește caracterul ofensator al cuvântului ”porc”.
După cum se vede specialiștii OMS nu au auzit de încercarea de reabilitare a suinului ratată de Adrian Păunescu în 1990, când a spus în direct: ”Sunt un porc!”
În fine, bine că s-a rezolvat și o chestiune incorectă politic.
Apropo, oare cum li se va spune porcilor care vor candida la alegeri?
La alegerile pentru postul de donator, ce-ați crezut!

vineri, 28 noiembrie 2008

De-a Cetăţeanul turbmentat

Cu o zi, două înaintea alegerilor, mă pregătesc sa gândesc.
Fac genuflexiuni cu emisfera stângă spre ecuatorul Raţional unde stă, la picnic, Descartes. Surpriză, exclam: alături, maneleşte din acordeon chiar tiroida judecăţilor mele cu sictirul sculat.
Aşadar, pe jumătate creier, pe jumătate muciflegme, sunt ca lupul, tigrul, ghepardul. Care întreaba cu scobitoarea de argint parfumat între dinţi: Eu pe cine alerg?
E supraofertă de ca-candidaţi, la pachet cu apostoli, maici şi îngeri în garanţie fix până la 1 decembrie. Când se întâmplă să fie Ziua de Luptă Anti-Sida.
Deci, Ţociu şi Palade sau Stela şi Arşinel?
Cred că, legislatura asta, merg la binominal cu Stela şi Arşinel.

miercuri, 26 noiembrie 2008

Starea naţiunii prin magazine de mobilă

Caut bibliotecă. Mobilă de bibliotecă.
O caut prin magazine, showroom-uri, depozite, hangare, stadioane, platforme marine.
Aş vrea să pun acolo, în mobila numită aşa, hrana preferată a unor acarieni livreşti care nu consumă hârtie cu gust MacDonald's din principiu. Le place numai scriitură fină de nobelişti. Sau candidaţi la acest premiu, totuşi, comunistok.
Găsesc sute de modele cu acest pseudonim silvic şi înţeleg că în bibliotecă se aşază nu cărţi, ci mai ales chestii. 30 de cărţi şi diverse.
Nici telefonul nu mai e ce a fost, nici aparatul foto, nici viaţa în general.
Mă gândesc tot mai mult la o conservă de fasole cu display pe care se pot vedea filme etno cu porcii pentru costiţă.

marți, 25 noiembrie 2008

Bacovianimism

Din Bacovia ştiam 4-5 versuri pe de rost încă din clasa a 8-a. Ele sună cam aşa:
Plouă, plouă, plouă,
Vreme de beţie -
Şi s-asculţi pustiul,
Ce melancolie!
Plouă, plouă, plouă...
Nu beam, nu fumam, nu eram nici un pic melancolic.
Aveam un singur viciu pe care l-am depistat destul de târziu.
Îmi făceam perfuzii cu filme vizavi, la cinematograful orăşenesc. De care devenisem dependent nu pe bază de katharsis, emoţiune, ci din cauza mirosului de motorină cu care se îmbălsămau, la o săptămână, podelele.
Marţi sau miercuri, nu mai ştiu când.
Fiindcă am citit destul de multă poezie fictivă, aş putea scrie doar un final de poezie despre un cinematograf cu podele octanice, după ce fimul se termină şi urmele spectatorilor lucesc asemenea unor foetuşi albaştri:
"Undeva, lângă parc, cred că te-a aşteptat un mongolfier
Fiindcă urmele tale au ars mocnit, parfumat,
sub ploaia ce se se ridica, amnezic, la cer."

luni, 24 noiembrie 2008

Există viaţă după duminică?

Dacă maternităţile şi paternităţile din Sparta ar fi adus pe lume copii cu psihicul de Luni Dimineaţa, săptămâna ar fi început marţi. Ce vreau să zic? Cei mai culţi au înţeles deja că spartanii aruncau în hău nou-născuţii cu malformaţii. Cei mai puţin culţi zâmbesc chiar acum.
Nu presupun lucruri noi atunci când întreb ce are copilul luni faţă de marţi. Limba încleiată, creierul păpădie, sexul de muşeţel.
Şi uite cum într-o asemenea morfologie-sintactică, am ajuns azi-dimineaţă în baie.
Dau drumul apei, cum se spune la inundaţii, caut un şampon lunatec şi mă pregătesc de ritualul primei minciuni a civilizaţiei: schimbarea mirosului natural.
Cu se să mă spăl la cap, deci, cum ar zice bucureştenii. Fiindcă ieri a căzut prima zăpada, aleg Nivea. Pe care scrie ca pentru ziua de luni: Feeling Strong.
Şi brusc am o revelaţiune: Publicitatea e făcută fie pentru ziua de luni, fie pentru cei depresivi. Cum ar veni ăia strongi ca firul de păr.

vineri, 21 noiembrie 2008

Todo ai mei

Astăzi, Profesorul Eugen Todoran ar fi împlinit 90 de ani. Dacă, în 1997 nu s-ar fi stins brusc, în fața casei lui de pe Loga nr. 5.
Eminent eminescolog, emul al lui Balaga, primul rector al Universității de Vest după 1989 a știut să pună sămânță peste tot unde a fost. Cred că studenții nici nu știu cine a fost numele frontispiciul Bibliotecii Universitare din Timișoara.
Pe mine, Dom Profesor m-a făcut om atunci când, în ianuarie 1990, m-a adus la Universitate și mi-a dat să predau cursurile lui. Iar apoi a înființat Jurnalistica împreună cu Peter Gross.
Îi fusesem aproape din anul II, când mi-a dat un 9 la examen și a decis să fac o lucrare despre Eminescu pentru un colocviu de la Cluj. L-am cunoscut,tot în 77, pe Radu, fiul lui, de care m-a legat o prietenie lungă. În 85, Radu a făcut un cancer și a plecat la Aachen. (Îți aduci aminte, dragul meu Șerban, de râsul nostru isteric de-atunci?) S-o fi vindecat probabil, dar nu îndeajuns, fiindcă în 2004 a murit totuși, cum ar veni. Sub ochii mei, ai lui Moni și ai lui Horică. Cei mai apropiați lui.
Acum 2 nopți am avut un vis ciudat. Se făcea că eram undeva, cu Moni Drăgan și alți prieteni ai lui Radu Todoran, la o masă. Un bărbat susținea că e Profesorul Todoran. Semăna leit cu Radu,iar barba îi era neagră-neagră. ”Dacă sunteți Profesorul Todoran, vă rog să îmi spuneți ce am spus la un seminar din anul cutare”, l-am interogat eu, intrigat de uluitoarea asemănare cu Radu.
”Bine, bine, a spus persoana aceea din vis. Mă predau, sunt Radu și nu am murit.”

miercuri, 19 noiembrie 2008

Creştinismul de sutien şi parbriz

Vă place cuvântul "străpizdată"? Dacă da, îl puteţi folosi şi cu acordul meu notarial.
La nevoie, se poate utiliza şi pentru bărbaţi, fiindcă, slavă Domnului, străpizdările nu ţin cont nici de sex, nici de vârstă, nici de profesiune.
Există însă o categorie de străpizdate care mă calcă pe ADN: cele care se ornează cu ditamai crucioiu între sânii mari şi beliţi la vedere. Şi care ţin mereu să spună că "se tem doar de Dumnezeu". Tipesele astea sunt echivalentul în lapte mamar al şoferilor care te scot din maşină şi te bat creştineşte, sub blânda legănare a aceleiaşi cruci atârnate de oglinda retrovizoare.
Ce mai, sentimentul creştin la români nu are sutien, ci manivelă pentru aranjat dinţii celuilalt obraz.

marți, 18 noiembrie 2008

Mici răutăţi despre ziarele timişorene

Ziarul cu cele mai multe anunţuri mortuare din Timişoara se numeşte ”Renaşterea bănăţeană”. Numele "Învierea" oare nu ar fi mai pe înţelesul clienţilor? Sau chiar ”Reîncarnarea”. Fiindcă, uneori reîncarnarea poate fi o surpriză plăcută, după cum stă scris într-un WC din New York.
Dacă Ediţia de Vest a cotidianului ”Adevărul” ar fi preluată de Cramele Recaş, Adevărul s-ar afla acolo unde au opinat romanii. Şi numai acolo...
De mai mulţi ani, adesea am avut senzaţia că publicaţia "Timişoara" se numeşte, de fapt, "Blaşcovici". Un cartier care aparţine Timişoarei de 2 ori pe săptămână.
Ar fi bine ca ”Bănățeanul” să aibă patroni olteni? Sau chiar moldoveni? După victoria lui Obama nimic nu mi se mai pare imposibil la Timișoara.
La ”Fruncea” merge o adaptare aproximativ maghiară a unei vechi paranoia locale: Toth Bănățeanul îi Fruncea! Cu varianta ”Tot Banatu-i Cornu!”

luni, 17 noiembrie 2008

Atent la ceva

Într-o varǎ, mai de mult, treceam prin parcul din spatele Catedralei. Pe o bancǎ stǎtea un cunoscut, poetul Gheorghe Pruncuț. Fǎrǎ sǎ vreau sǎ aflu, de fapt, ce mai face, i-am pus etern stupida întrebare „Ce mai faci?”, dupǎ care am dat sǎ plec.
Mi-a rǎspuns fix aşa : „Sunt atent sǎ nu înnebunesc!”

joi, 13 noiembrie 2008

Al III-lea Congres Mondial al Sărutătorilor Profesionişti

1. Sărutul — realităţi şi perspective în lumea de astăzi.
Sub acest titlu inspirat, în perioada 21-29 octombrie a.c., s-au desfăşurat la Maputo lucrările celui de-al III-lea Congres Mondial al Sărutătorilor Profesionişti. În cuvântul său de deschidere, preşedintele forumului mondial, indonezianca Haresmarem Supthros Subthros Galesh, a ţinut să salute delegaţia română — din care a făcut parte şi autorul acestor rânduri — cu un sărut special, numit în limba dumneaei „culcuşitul lipicios al limbii pe amigdalele Celuilalt”. Din cauza faptului că subsemnatul şi reprezentantul Institutului de Limbi Moderne şi Aplicate nu mai aveam amigdale din copilărie, s-a produs un oarecare moment de stânjeneală, observat de îndată de cele 2 reprezentante ale Coastei de Fildeş care, complice, ne-au făcut bezele şi cu ochiul totemic din mâna stângă.
În afara acestui incident, delegaţia noastră a avut o prestaţie apreciată de toţi participanţii la cele trei secţiuni : 1. Cine mai crede în Primul Sărut după Primul Act Sexual şi invers? 2. Sărutul — tehnică sexuală sau arheologie bucală? 3. Mentalităţi retrograde şi tehnici inovatoare în arta sărutului.
Cum se vede, fenomenul a fost abordat din perspective multiple, de la anatomie, psihologie, fiziologie, sociologie, politologie, la noile ştiinţe ale domeniului cum ar fi geometrie în spaţiu intim, persuasologie, mecanica fluidelor bucale ş.a.m.d.
Dezbaterile în plen au fost deschise de secretarul general în exerciţiu al Congresului Mondial al Sărutătorilor Profesionişti, italianul de origine chineză Vittorio Labocca Lapsus Lin Gue, care a anunţat că, în ciuda protestelor din stradă, programul va fi respectat cu stricteţe. Fără a-i nominaliza, secretarul general s-a referit la un grup de eschimoşi care protestau împotriva labializării sărutului. Protestul lor — ce lua uneori accente violente sub forma unor muşcături aplicate poliţiştilor mozambicanezi — voia să atenţioneze opinia publică mondială asupra faptului că, adesea, sărutul degenerează în muşcături atroce şi că nu este întotdeauna o dovadă de afecţiune. De altfel, ei purtau un imens panou cu un nas uriaş sub care era scris în limba engleză „Nici un nas din lume nu a muşcat vreodată un penis!” Nici poliţiştii de la secţia de Relaţii Publice a Ministerului de Resort nu s-au lăsat mai prejos şi au apărut cu o pancartă ce înfăţişa doi câini poliţişti fiecare având câte un nas în fundul celuilalt, la paritate, cu următorul text, tot în limba engleză : „Ass you wish!”.
Mă rog, cam asta a fost atmosfera pe afară.

2. Despre buzele clanţei şi dioptrii linguale.
În sălile Congresului, pe secţiuni, am putut urmări comunicări şi dezbateri extrem de interesante. Au fost multe aşa şi, dintre ele, nu voi aminti decât unele mai aparte. Astfel, la secţia „Devieri şi învieri sexuale”, cea mai interesantă comunicare a prezentat-o un olandez originar din Trinidad Tobago, stabilit de mai mulţi ani în oraşul maghiar Szeged. Foarte pe scurt, în geroasa iarnă din 1992, fiind confundat cu un bruneţel din România, tovarăşii de pahar unguri au făcut rămăşag cu el că nu poate săruta clanţa de afară a uşii birtului unde se aflau. Evident, limba i s-a sudat instantaneu de alamă, evident că acei alcoolici unguri au mimat panică şi l-au tras de picioare, astfel că jumătate din organ i-a rămas acolo. În comunicarea-mărturie autorul nu a insistat pe momentele în care a fost internat de urgenţă pentru un transplant de limbă. Nu a spus nici ce fel de limbă a binemeritat sau alte detalii ce ar putea părea importante. Accentul a fost pus pe consecinţele erotice. Violenţa unui asemenea sărut şi — în opinia unor specialişti vestici — anumite substanţe depăşite oral folosite la anestezie au determinat o reacţie nemaiîntâlnită în analele medicinei : olandezul s-a îndrăgostit de uşă! Mai mult, conform legislaţiei în pregătire din ţara sa, i-a cerut-o în căsătorie chiar cârciumarului respectiv, însă acesta l-a refuzat politicos spunându-i ceva de genul că nu îşi vinde ţara. Astfel că el s-a stabilit definitiv în localitatea de pustă, deşi primea sărutul pasional de la femeia sa de stejar doar iarna. Fiindcă vara, zicea el, soţia sa vegetează. În încheierea acestei frumoase poveşti de iubire, vorbitorul nu a exclus să fi fost balama într-o viaţă anterioară.
În sălile unde s-au reunit politologii, a produs vii proteste studiul Consideraţii asupra sărutului anaerobic la E.T . şi Henry Kissinger prezentat de un grup de studenţi minoritari de la Dallas Down Institute. Ei formează o minoritatea aparte, anume minoritatea studenţilor trecuţi de 50 de ani, şi, din cauza vârstei, coroborat cu faptul că sunt minoritari din cauza vârstei, se bucură de un mare respect în mediile ştiinţifice juvenile. Ipoteza lor este că marele mogul al diplomaţiei americane a fost, doar pe durata mandatului său, extraterestru! Despre un asemenea teribil secret nu ar fi ştiut nimeni în afară de preşedintele Nixon şi o cunoscută actriţă americană a anilor ’70 cu care se presupune că ar fi avut o legătură amoroasă. Ea observat un lucru ciudat, anume că, în pofida numelui , partenerul ei nu era prea pupăcios. Atunci însă când a făcut-o cu multă pasionalitate, după vreo 5 minute fără respiraţie, ar fi întrebat-o foarte calm dacă are mici dificultăţi la înghiţire fiindcă amigdalele linguale îi sunt mărite. Ceea ce era exact şi, mai mult, despre acel disconfort actriţa nu îi vorbise nici măcar managerului ei! Dar de aici până la a concluziona că H.K. era un extraterestru care vedea cu limba e o mare distanţă. Iar sala a reacţionat ca atare, unii întrebând cu ironie ce dioptrii linguale se presupune a fi folosit celebrul ochelarist cu rame de baga (sic!).
Cu adevărat spectaculoasă a fost secţiunea Mecanica fluidelor bucale, unde un german a prezentat statistici buimăcitoare. Astfel, în el a calculat că „saliva săruturilor cumulate din întreg secolul XX ar putea forma un lac de mărimea lacului Guarda în anii de firesc meteorologic”. Pe epoci, perioadele numite de el salivare ar fost 1901-1914, 1919-1940, 1949-1953, 1961-1980. Cele mai pasionale popoare în direcţia sărutului sunt — în opinia lui Sigfried Beementzaft — chinezii, urmaţi de ruşi şi de sud-americani, germanii fiind spre coada clasamentului, cu o medie de 1,18 săruturi pe săptămână. Începând cu anii 80, cantitatea de săruturi pe cap de locuitor al Terrei ar fi scăzut cu 10-15 procente, evident din cauza proliferării unor boli ce se transmit şi pe cale orală. Singura ipoteză absolut neaşteptată în noianul de statistici s-a referit la ceea ce cercetătorul a numit „lipstosferă”, adică stratul subtil de salivă erotică ce se evaporă înainte şi după sărut din gura îndrăgostiţilor. Lipstosfera se pare că s-a diminuat, asemenea stratului de ozon, nu atât din cauza diminuării cantităţii de buze pe buze, ci mai ales datorită dispariţiei atracţiei erotice ce conferă lichidului acele proprietăţi miraculoase.
Secţiunea Sărutul în literaturile lumii a fost una aglomerată. Delegaţia română, de altfel, nici nu a putut prezenta una dintre comunicări — Paralelă între motivul interzis al „buzei uscate” în Deşertul tătarilor de Dino Buzzati şi „uzura sărutului” în proza permisă a lui Augustin Buzura — din cauza crizei de timp. În schimb am fost apreciaţi pentru studiul de erotologie folclorică al dnei Alexandrina Jder de la Facultatea de Limbi Aplicate care a avut ca moto o inedită strigătură dintr-o comunitate româno-evreiască din Ardeal : „Mândru-i badea şi îi fain!”/ C-are limbă ca Einstein!”
Tipologia sărutului, tehnicile de persuasiune în versiunea mereu valabilă a lui Morris au fost subiecte de dezbateri pentru mai mult de trei zile. Şi, fără teama de a exagera, pot spune că un important segment al intelectualităţii maputane a participat la dezbateri în superba sală de cinematograf Antonio Sampaio y Muntado de Castanheira, un fel de Geo Saizescu local.

luni, 10 noiembrie 2008

Însemnările unui insomniac cu jumătate de normă

Notaţi pe un şerveţele de restaurant sau direct pe umăr cu un pix pentru tatuaj: distopia este o utopie cam naşpa. O negativă lume imaginară. Dacă aţi notat, să trecem la miezul problemei.
Noaptea trecută, insomniac fiind cu jumătate de normă, am revăzut una bucată distopie: Fahrenheit 451, în regia lui Truffaut. Sunt cam sceptic atunci când vine vorba despre ecranizări, dar am văzut şi excepţii: Solaris, mai ales. Nici cu Fahrenheit nu mi-e ruşine. Parcă îmi place mai mult decât romanul lui Ray Bradbury. De fapt, problema nu e asta. Ci a unei lumi ce va să vină.
O societate in care pompierii sunt Poliţia Secretă şi ard cărţile pentru că ele reprezintă supremul delict. Oamenii sunt hăituiţi şi arestaţi dacă au cărţi. Biblioteca e o crimă supremă, iar ziarele apar sub forma unor benzi desenate.
De ce sunt periculoase cărţile? Fiindcă scriu “prostii care pot înnebuni omul” iar “cei care le citesc devin nemulţumiţi de vieţile lor”. Fericirea este posibilă doar cu preţul egalităţii! O lume uniformizată de o televiziune a divertismentului, corectă politic ce pătrunde în toate ungherele. O televiziunea ce ştie tot despre tine, interactivă.
Nu ştiu de ce am avut impresia că e vorba în film despre comunismul-capitalist ce ne arde cărţile, la foc mic și distractiv, în scrumierele din computer.

PS Insomniac cu jumătate de normă înseamnă unul care adoarme cam după ora 2 jumate!

duminică, 9 noiembrie 2008

Ce-a fost mai întâi? Oul sau grindina?

Ştiţi ce îmi place mie la britanici în afara faptului că sunt mari? Vă dau un minut de gândire şi, dacă nu aţi ghicit, vă spun imediat după cele 65 de secunde : în primul rând că sărbătoresc ziua de naştere a reginei o singură dată pe an, iar în al doilea rând că fac asta când vor ei şi când e vreme frumoasă. Ca să înţelegei mai bine nuanţele, la români, indiferent de vreme, Ceauşescu a fost sărbătorit zilnic. Iar la regina Elisabeta ştiţi ce îmi place mai nou? Că apare, sub formă de crochiu, şi fără prinţul consort, prin omletele supuşilor ei! Cam aşa cum apar crucile din Maybach-ul lui Becali în jumătăţile de cartofi prăjiţi în ulei de tractor.
Dacă ştiţi, în fine, ce îmi place încă de acum la viitorul rege al Marii Britanii, mă predau. De fapt nu aveţi cum să ghiciţi. Îmi place ideea că, într-o bună zi, tânărul rege ar putea dori să facă un ban bun pentru o reclamă la Gilette sub sloganul „God shave the King!”.
Şi uite cum, vorbind despre miraculoasele imagini din omletele marilor britanici, îmi aduc aminte cum, fix acu 4 ani,în omleta de Cornu a PSD-ului au apărut două portrete, de data asta în gălbenuş: primul era al lui Hayssam, iar al doilea al lui Iliescu. Primul apare ţinând la ureche un telefon care nu poate fi ascultat de SRI în lunile cu „r”, iar al doilea mulţumind minerilor pentru faptul că fiecare şut al lor prevesteşte marile succese ale tricolorilor la campionatele mondiale de futbol. Dar nu fiecare omletă pesedistă era la fel. În cea a lui Năstase, cei doi se vedeau din spate, în omleta lui Sârbu se vedea din profil fiindcă cei doi apar într-un singur ou, iar în cea a lui Văcăroiu se vodcă neclar.

sâmbătă, 8 noiembrie 2008

România, ţară de copro-ducţii!

Mai rar loc în lumea asta ţară atât de potrivită pentru filmări şi cascadorii cum este România. Peisajul e mirific, noroaiele - ecologice, şoselele - ginecologice, oraşele - populate mereu de parcă week end-ul ţine de luni până duminică. Iar cascadoresele sar oriunde şi din orice poziţie la preţuri ce sparg până şi concurenţa neloială.
Ca să nu mai vorbim despre cum sar copiii la adoptat, de se miră până şi baronesele de unde atâta pedofilie în politica Uniunii Europene.
Dar desigur că nu numai pentru asta se filmează în draci prin ţărişoara noastră. Poate vă mai amintiţi, noi, românii, avem o şcoală de regie extraordinară, remarcată unanim de opinia publică mondială în decembrie 89. Atunci când coproducţia sugestiv intitulată Revoluţia din 1989 a condus la accidentarea gravă a Primilor Scenarişti ai Ţării. E drept, nici astăzi nu s-a spus cu cine a fost realizată coproducţia, dar asta e o altă poveste. Sigur e că, de la început, unii au cam realizat că va fi ceva “copro”, ceea ce se traduce prin “fecale”. Necazul e că, în timp ce în alte ţări, trecerea de la stalinism la democraţie s-a făcut pe cale paşnică, în România s-a făcut pe cale violentă. Fecale violentă, adică!
Şi uite că, vorbind despre asemenea treceri, îmi vine în minte celebra butadă a lui Sir Winston Churchill care spunea aşa : “Comunismul este calea cea mai lungă de la capitalism la capitalism!

vineri, 7 noiembrie 2008

De ce avantajul calului e mai mare decât al călărețului. În America!

În 1519, Cortez a cucerit Imperiul Aztec în fruntea a EXACT 600 de soldaţi, 16 cai, 10 tunuri şi 13 archebuze.
Toate acestea în faţa unui imperiu ce număra peste 20 de milioane de suflete!
În faţa unei capitale, Mexico, de, atenție, peste 5 milioane de suflete!
De fapt, în faţa unor bieţi amerindieni care nu văzuseră niciodată CAI şi, ca atare, îi socoteau o teribilă pedeapsă a cerului.
Dar în povestea asta știți ce mi se pare nedrept? Că nici rușii nu văzuseră ceasuri de mână în 44!

miercuri, 5 noiembrie 2008

Învierea mamuţilor prin elefanta de vot

Cu bucurie aflăm din "Cotidianul" de azi, p. 21, că mamuţii ar putea reveni la viaţă. Cu o condiţie însă: "Pentru a trezi la viaţă mamuţii, cercetătorii vor trebui să găsească o cale de a implanta nucleul celulei unui mamut în ovulul unei femele elefant."
Personal, am mai multe păreri despre un asemenea act de fertilizare mamută.
Mai întâi, cea mai sigură cale de a însămânţa o elefantessă e cea naturală. Nu are rost ca specialiştii japonezi despre care e vorba să se dedea la tot soiul de perversităţi pentru a fi remarcaţi de presă. Macheta microscopică a mamutului, nucleul celulei, se poate depune într-un singur loc, numit poetic, în limba elefanţilor, EleFanta EleFantei.
Sigur că cercetătorii japonezi, excesiv de delicaţi şi politicoşi, presupun că viitoarea Doamnă Văduvă Elefantă de Mamut nu prea vrea să stea, astfel că aceştia "vor trebui să găsească o cale". Aşa că Madame va trebui convinsă ori... cucerită. Or, în lumea eleFanţilor există numeroşi Fanţi persuasivi care ştiu să ciripească la ureche. Şi, în plus, au exerciţiul elasticităţii Trompei, fie ea chiar Uterină.
Ceea ce nu ştiu însă cercetătorii japonezi e că, în România, mamuţii renasc tot la patru ani, când nucleul minciunilor electorale prinde viaţă în fanta urnei de vot.
Un miracol al vieţii politice!
Fiindcă, vreme tot de patru ani, votanţii îi tot trimit spre fanta maternă.

marți, 4 noiembrie 2008

Waiting 4 the president


Cautam ceva interesant despre America şi, când colo, dau de o lucrare a lui Dali care m-a buimăcit. În 1934 el străvedea continentul nord-american străpuns de un avion. Tabloul se numeşte Alegoria unui Crăciun american.
Ce premoniţie a lui 11 septembrie! Te pomeneşti că oul are şi gălbenuşuri gemene!

duminică, 2 noiembrie 2008

Realitatea TV are pui vii

Cum îi șade bine oricărui incubator, și Realitatea TV a scos la iveală puii de Timișoara. În ultima zi de octombrie i-a arătat pe televizor și dădeau bine. Cu ocazia lansării, le-am propus lui Mihai Tatulici și lui Doru Bușcu un slogan care îi face dreptate lui Silviu Prigoană:
La început n-am fost cu Vântu!

sâmbătă, 1 noiembrie 2008

România, ţara turismului la morminte

Mai de mult, unul dintre cunoscuţii mei a emigrat în Australia. Era la capătul a trei-patru ani de drumuri şi demersuri la ambasada Australiei de la Belgrad, dar, mai ales, la capătul a zeci de ani de umilinţe pe care România i le “oferise” din plin, chiar şi după 1989. Când l-am întrebat de ce pleacă aşa departe, el mi-a replicat doar atât: “Departe de ce?”
Cum la fel de sec a replicat un altul, ce se pregătea pentru Noua Zeelandă, la observaţia că pleacă “la mama dracului”: “Mama dracului e aici!”
De ziua morţilor, cele două răspunsuri îmi revin în minte cu o acuitate aparte. Mai întâi, fiindcă, de 1 noiembrie, cei plecaţi “afară” se întorc în ţară pentru a se reculege la mormintele celor dragi. Stranie metamorfoză de-o zi, cimitirele româneşti au masca, aparenţa celor mai luxoase şi aglomerate parcări; iar cei care trec prin preajma fostelor aşezări şvăbeşti simt plutind dinspre cimitire mirosuri de parfumuri şi coloniale ciudate, necunoscute. Pentru că limuzinele şi rafinatele arome sunt ale celor ce au stat cândva în România. Şi care, în covârşitoare majoritate, sunt legaţi de România doar prin aprox. 8 metri cubi de pământ. Sau ar trebui să fie, fiindcă primul răspuns de mai sus, “Departe de ce?”, arată că şi acest reper se clatină.
Sau că noi, românii, am ajuns la o depăşire a disperării şi la un naufragiu în maladiv, de vreme ce anularea, ruperea brutală a tuturor legăturilor afective cu cei mai dragi, uitarea părinţilor decedaţi, de pildă, e semn de grea boală a sufletului.
Ceea ce – trebuie să vă spun – îmi dă copleşitoarea şi umilitoarea senzaţie de a aparţine nu unui popor, ci unei asociaţii de locatari cu numele România. Sau că aparţin unei Românii funerare ce nu mai are de oferit nimic în afara spaţiului amintirii. Pentru cei plecaţi dar şi pentru cei încă rămaşi. Că suntem o ţară a turismului la morminte, un turism nici măcar de sezon, ci de o singură zi.

PS Un articol vechi, pe care îl credeam înmormântat, acum l-am descoperit încă viu!

joi, 30 octombrie 2008

Tragerea excepţională la loto pentru mine când sunt şofer

Circul cu maşina aproape mai mult decât dorm.
Pentru mine parbrizul e un fel de burtă semitransparentă
prin care admir lumea
asemenea unui fetus trecut de prima lui tinereţe
ce priveşte atent
numerele câştigătoare la loto.

Săptămâna asta la 6 din 49 au ieşit 5, 22, 7, 5, 47, 60.
Probabil fiinţa aceasta imaginară din poezia mea visează.
Mai mult ca sigur visează!
Unde s-a văzut vreodată să fie mai mult de 49 de numere
în vitrinele din lumea reală,
cu atât mai puţin să se întâmple ca 5-ul
să reapară când te aştepţi mai puţin în bilet.

Dacă ar fi să interpretez acest vis într-un almanah
dedicat centenarului unui poet important al oraşului,
aş spune că infinitul se joacă cu poftă şi râde
o dată la 1700 de ani cu cifrele reci
peste care, apoi,
pune doar câte o ceaşcă de ceai folosită.

luni, 27 octombrie 2008

Trece Salvarea, din sirenă morţii doinind

De câte ori trec pe la nonsensul giratoriu
de pe Pârvan,
se iveşte fluierând ca o turbată Salvarea.
Maşinile se dau la o parte de parcă cineva ar strănuta
cu putere sau ea, Maşina Salvării, ar fi o cocoană bătrână,
dacă s-ar putea o ambulanţă văduvă din al II-lea război mondial.
Ce mai, politeţea e vie în faţa morţii,
graba noastră cea de toate drumurile
se face palidă în faţa trecerii în trombă a muribunzilor care
ne colorează iarăşi şi iar în vineţiu televizorul de ştiri.
(Mânile strânse pe volan în chip de rugăciune la Zeul Bujie
tresar o clipită ca nişte porumbei adormiţi lângă o şcoală
ce intră cu aceeaşi viteză în recreaţie!)
Cu alte cuvinte, Salvarea asta
mă cam dă peste cap şi, sincer să fiu,
mă gândesc chiar să îi propun primarului nostru, Gheorghe Ciuhandu,
să monteze în locurile unde agonia
miroase a urină de hamster bătrân
câte un acvariu enorm.
Cu zilele noastre însorite şi dulci.

duminică, 26 octombrie 2008

Ce mai fac oare gemenele lui Adrian Păunescu?

Dacă vă place Adrian Păunescu, o să vă rog să nu citiți postarea mea. În general, să vă feriți de blogul meu.
Prezența constantă la RTV a lui AP (și a Danielei Buruiană!!!) îmi dă mereu crampe. Disconfortul îmi vine probabil de la cele 150 de kilograme deasupra cărora Păunescu flutură mereu un deget amenințător și moralist. Însoțit sonor de o voce tunătoare și gravă cu care rostește aceleași slogane răsuflate despre demnitate, dreptate, cinste și revoltă. El, cel pururi aflat lângă fundul Puterii. Pentru a-l pupa cât mai acrobatic și memorabil!
Dacă doriţi cumva o mostră despre caracterul OMULUI, vă îndemn să citiți ultimul nr. al "României literare", unde fosta sa soție, poeta Constanța Buzea, publică fragmente dintr-un jurnal al anilor 60. Partea finală intră în rezonanță cu emoționanta, de altfel, poezie Rugă pentru părinți:
”Câteva luni după nașterea Ioanei, încercam zeloasă să-i promit (lui AP!) că următorul nostru prunc o să fie băiat. La care îmi răspunde convins că nu va avea el norocul acesta.
- Cum așa?
- Păi pentru că... Și îmi mărturisește fără menajamente că este tată și la altă casă, unde i s-au născut de curând gemene.
- Ești convins că sunt ale tale?
- Vrei să le vezi?”

sâmbătă, 25 octombrie 2008

Azi e ziua Maiestății Sale Mihai I

* Ar trebui spus ţi respus mereu, răspicat, că Regele României şi Biserica Ortodoxă Română fac trup comun şi că, din punct de vedere canonic, Biserica nu poate recunoaşte actul așa-zisei abdicări de la 31 Decembrie 1947. Din simplul şi elementarul motiv fiindcă ar trebui să se nege pe ea Însăşi din moment ce Regele este „uns” şi nu încoronat, adică este miruit în cadrul unei Taine mai presus de fire! * De altfel, sintagma veche din limba română "a fost uns domn" este cea exactă, pentru că accentul cade pe ungerea cu mir, în vreme ce "a încorona" vorbeşte despre obiect, fără nici o referire la sacralitatea gestului. La fel este cazul cuvântului "domn" care, în formula "Domnul nostru Isus Hristos", indică mult mai clar relaţia de reprezentare divină pe care suveranul o are de împlinit. * În ierarhia socială şi cosmologică antică şi medievală — cum ar fi, de pildă, cea franceză — regele era locţiitor (lieutenant) al lui Hristos pe pământ, iar actul încoronării era o taină, un act sacru de energizare, conform modelului încoronării sacre a lui Clovis în 496, când, conform tradiţiei, din cer a coborât o colombă cu mirul sfânt. * Din această perspectivă, persoana regelui era socotită magică, iar cârmuirea pe care o exercita nu era concepută ca un act de administrare exterioară, profană, ci ca unul de armonizare cu principiile ordonatoare ale universului. Era, adică, o îmbinare între "autoritate" (care ţine de spirit!) şi "putere" (care ţine de cele lumeşti, trecătoare). * În tradiţia regală franceză, românească şi grecească, regele este „arhiepiscop de dinafară”, adică poate administra majoritatea tainelor liturgice. Astfel, în momentul vizitei sale la Timişoara, în Sfânta Noapte a Învierii, Regele Mihai a stat alături de Î.P.S. Mitropolitul Corneanu şi în consecinţa acestei relaţii.
La mulți ani, Maiestate!

joi, 23 octombrie 2008

Definiţia zilei de joi

O zi frumoasă de dă ca proasta-n week-end!

Un numeros proverb chinezesc

“Omul nu a fost creat pentru muncă, ci pentru a se odihni. Dacă el ar fi fost creat pentru muncă, tălpile sale ar fi fost cel puţin la fel de late cât spatele.”
Uneori dorm ca un furnir greu de nuc.

duminică, 19 octombrie 2008

Jurnal cu poezii ratate

Astăzi am fost la un pas
de a scrie o poezie.
Probabil ar fi fost vorba despre ceva important,
altfel nu ar mai fi avut niciun rost.
Eram prea puțin hotărât ce să aleg dintre marile teme
despre care au scris poeții și adolescenții-poeți
în această zi de duminică.

Am deschis însă televizorul și am ascultat, fermecat,
icnetele uneia dintre surorile Williams
în sferturile de finală ale unui turneu de 1 milion de dolari.

Păcat că racheta ei
are forma unui rinichi de vacă bolnavă
și nu a inimii mele.

Antonio, un italian pastnic

Copii, paste!

Cine, în Timişoara, nu îl ştie pe Antonio nu are cultură papilară.. Cu alte cuvinte habar n-are ce minunăţii poţi depune peste papilele gustative acolo unde el regizezază buătăria, evident tipic italiană. Cine, în Arad, de pildă, nu-l cunoaşte pe Antonio iarăşi nu are cultură oculară. Fiindcă Antonio e „plinuţul” din emisiunea TV lui Dan Bitman, „Dănuţ SRL”. Plinuţ de poante, de cântece, de viaţă, ce credeaţi!
Ce-mi venii cu Antonio? Nu mie îmi venii, ci el veni cu o carte de gastronomie dedicată în special pastelor, publicată la Nemira. Notaţi, vă rog titlul, pentru a nu uita: Bucătăria lui Antonio Pasarelli. Reţete italieneşti tradiţionale şi rapide. O carte despre paste cu osebire.
Ce să nu uitaţi?
Să nu uitaţi, de pildă, să vă impresionaţi partenera sau partenerul în materie de bucătărie italiană şi, atunci când citiţi în meniu „specialităţi” cum ar fi spaghetti alla milanesa ori spaghetti alle parmeggiana, să spuneţi, doct şi dispreţuitor că ele, pur şi simplu, nu există. De undeţi ştiţi? De la Antonio, singurul maestru bucătar cu studii de academia gastronomică.
Să nu uitaţi că puteţi face un dar celor nu stau în bucătărie ca în prizonierat şi, ca atare, ar fi un amuzament să experimenteze, cu ingrediente obişnuite, alchimii ale gustului.
Domnişoară ce tocmai mă citești, parcă văd că vei participa la un concurs Miss, aşa că ai nevoie urgent de nişte reţete tot atât de simple ca şi propoziţia cu deficit de inteligenţă „Iubesc mult călătoriile”.
Să nu uitaţi aşa, atunci vreţi să comandaţi ceva bun: fusilli ai gamberi e pomodorini, minestrone di verdure, penne alla sorrentina, spaghetti alla puttanesca, ragu della sposa sau farfalle con ortiche e spinachi.
Sau, pur şi simplu, nu uitaţi acest titlu fiindcă e o carte vie, scrisă cu talent şi umor! Despre o Italie mirifică şi solară ce se consumă în gura mai mare și nu Mailată.

miercuri, 15 octombrie 2008

Generalul Stănculescu a predat Revoluția unor civili?

”Îmi pare rău că am predat Revoluția pe mâinile unor civili care nu erau pregătiți încă!”, sună stupefianta declarație a generalului Stănculescu la ultima sa conferința de presă în libertate.
Ce să înțelegem din ea? Că a fost o lovitură de stat militară? Că V. A. Stănculescu ar fi putut să instaureze o dictatură militară?
Oricum ar fi sună ciudat. Însă ca un ecou al unor manevre ale generalului imediat după Revoluție, în primăvara lui ’90, când personajul vine la Timişoara şi are o întâlnire discretă cu câţiva dintre liderii Societăţii. Cărora nu numai că le promite sprijin, dar le şi spune că tocmai se întorcea de la Versoix unde a discutat cu Majestatea Sa Regele Mihai posibilitatea revenirii fostului suveran pe tronul României. Lucru dovedit ulterior adevărat! Drept pentru care le recomandă interlocutorilor să ia o atitudine mai ferma numai atunci când va fi cazul. De fapt, ţelul lui Stănculescu — pe atunci ministru al Industriei — nu era atât temporizarea Societăţii, ci atragerea Societăţii într-o acţiune ce ar fi semănat foarte clar a lovitură de stat! În plus, prin intermediul Societăţii Timişoara, era credibil în a încuraja acţiunile CADA de care, fix la momentul potrivit, s-a dezis. Fiindcă el nu era interesat de reforma morală din Armată, ci urmărea să-l înlăture pe ministrul Apărării, gen. Guşe, pentru a avea acces la industria militară ce aducea banii cei mulţi! O ţintă pe care a atins-o — îmbinând încercarea de discreditare a Societăţii Timişoara, utilul şi plăcutul — câteva luni mai târziu!

Țara mea

„România este o ţară cuprinsă între 18 şi 20 de grade longitudine estică şi produce îndeosebi grâne, lemn, eseuri, spanac, vite, petrol şi ascultători de conferinţe; orice român este capabil să ţie conferinţe despre orice subiect… De altfel, între Dunăre şi Carpaţi totul este eseu. Şcoala, administraţia, parlamentul, guvernul, aviaţia, cultura şi fotbalul”, scria Camil Petrescu în jurul anului 1930.

marți, 14 octombrie 2008

Poporanism și Poponarism

* Lumea e plină de homosexuali, ştiţi prea bine, şi, de ceva vreme, s-a rezolvat juridic şi situaţia lor în România. Metaforic vorbind, alături de poporanişti, avem oficila şi poponarişti. *Succint, poporaniştii sunt cei care se jură că mor de dragul poporului, dar viloaiele şi merţanurile arată că, de fapt, îi doare undeva de popor. * Poponariştii, în schimb, fac din homosexualitate o mândrie sau o virtute. * Cel mai vehement duşman al legiferării homosexualităţii este Biserica. Firesc, bisericile creştine, cu osebire cele ortodoxă şi catolică, nu acceptă homosexualitatea, deşi chiar unele texte neotestamentare au un anume echivoc în legătură cu asta. *Ca să nu mai vorbim despre scandalurile în jurul homosexualităţii unor înalte feţe bisericeşti ce au zguduit viaţa creştinilor din Anglia sau Austria, pentru a nu da decât două exemple relativ recente. * L unul dintre marșurile împotriva homosexualității, un bărbat mai în vârstă a spus că nici măcar comuniştii nu au îndrăznit “legiferarea pidosniciei”. Probabil că nu ştia un amănunt încă mai interesant : bolşevicii, pur şi simplu, au desfiinţat căsătoria! * Cât despre homosexualitatea în România comunistă, ar trebui spus că Tanti Secu îi racola de îndată pe cei cu asemenea gusturi, fireşte dacă nu ar fi preferat pârnaia. * Faptul că Ceauşescu nu agrea homosexualitatea nu l-a împiedicat să aibă relaţii dintre cele mai bune, tovărăşeşti, cu Yasser Arafat, căsătorit, se ştie la bătrâneţe, cu o frumoasă creştină maronită. *Despre Arafat nu s-a spus public că este homosexual până pe la finele anilor ’70. Oriana Falaci, într-o carte celebră de interviuri cu mai marii lumii din anii ‘60, îl întrebă în deschiderea interviului : “Câţi ani aveţi, Abu Amar?” (Abu Amar era atunci numele lui de război). Fiindcă el evită răspunsul, autoarea revine cu o fină ironie: “De ce nu îmi spuneţi? Doar nu sunteţi femeie!”

duminică, 12 octombrie 2008

Huidu-ieli și Huidu-lici peste media. Mass-media.

Duminică, 12 octombrie a.c., ora 22,50. Fix. Cu o ureche îi ascult pe invitații Ursului de la Realitatea TV, cu cealaltă sunt atent la Cosmos -- una dintre provinciile Internetului.
Mușchiul meu etimologic, ascuns în parabola îndreptată către TV, a tresărit însă asemenea mușchiului de broască atunci când invitatul Huidu a dăruit doct audienței sintagma ”mijloacele mass-media”. Tradus, unul dintre autori emisiunii de veghe și igienă logico-lingvistică de pe Prima TV, Cronica cârcotașilor, a spus ”mijloacele mijloacele de comunicare în masă”.
E o formulă peste media de masă, cum ar spune un chelner sau un administrator de cantină.
Dar, fiindcă nu îmi plac rușinicile din concluziile finale - ca să mă exprim în spiritul celui de mai sus -, ar fi un minunat prilej să-l readucem în memoria umorului voluntar pe interbelicul Oscar Lemnaru.
Care, la văzul unei tinere cu o talie de viespe,a exclamat așa, spre deliciul asistenţei de la Capşa: ”Domnişoară, mijlocul dumitale scuză toate scopurile!”

Ce le datorăm sârbilor!

Mâine încep Zilele culturii sârbe. Probabil, manifestarea va trece prea puțin observată și vizitată. În afara sârbilor din Banat, probabil prea puțini vor onora manifestarea. Îi îndemn pe timișorenii sau bănățenii care au crescut cu fotbalul internațional în limba sârbă (sic!)sau cu igrani film (film străin) subtitrat în sârbește să facă o reverență televiziunii iugoslave și, evident, culturii sârbe. Fiindcă a fost un refugiu pentru toți de aici.
Iar ceea ce s-a petrecut în episodul de mai jos e o fabulă despre noi.
Înainte de 1989, într-un an de alegeri în Marea Adunare Naţionalǎ, oamenii muncii dintr-o întreprindere timişoreanǎ au fost aduşi sǎ se întâlneascǎ cu viitorii aleşi. „Bǎieţii” veneau de la Bucureşti şi, dupǎ ce au spus ceeea ce ştim cu toţii cǎ trebuia spus, s-a trecut la un dialog, la problemele ce ar fi urmat rezolvate. Cineva, nu are importanţǎ numele lui, un inginer de înaltǎ pregǎtire profesionalǎ, s-a ridicat şi a spus cam aşa : „Tov. X, am o rugǎminte personalǎ. Când ajungeţi la Bucureşti, vǎ rog sǎ le spuneţi tovarǎşilor sǎ ne dea program de televiziune normal, nu ǎsta de douǎ ore. Şi ca sǎ înţeleagǎ tovarǎşii despre ce este vorba, sǎ le spuneţi cǎ ceea ce nu au reuşit ungurii sau austriecii de-a lungul a câtorva sute de ani, ceea ce nu au reuşit turcii, adicǎ sǎ le învǎţǎm limba, vor reuşi, în scurtǎ vreme sârbii! Fiindcǎ nimeni nu se mai uitǎ la TVR1, ci numai şi numai la sârbi!”.

vineri, 10 octombrie 2008

Deget din bursă

Omul ca homo sapiens îşi are dezvoltarea în... degetul mare. Cel puţin aşa spun biologii şi toţi specialiştii care s-au ocupat cu asemenea chestiuni. Fiindcă, în momentul în care degetul mare, policele, a devenit mobil, fiinţa aceea primată a putut folosi unelte, deci şi-a adaptat natura nevoilor sale. Ceea ce arată clar că, deşi ignorat îndeobşte, degetul are o importanţă cu mult peste dimensiunile sale. Dar nu numai degetul mare. Arătătorul, de exemplu, figurează la loc de cinste pe frescele egiptene fiindcă el era scărpinătoarea faraonului. Instrumentul se numea heka şi era considerat un obiect magic. Aşa ar putea fi regăsit şi în Evul Mediu unde regii europeni aveau cu toţii un asemenea ajutor pentru mâncărimi. Însă cea mai “digitală” perioadă a omenirii a fost cea medievală : în primul rând fiindcă fenomenul construcţiei catedralelor este legat de limbajul dactilonimic. Dactilonomia este ştiinţa de a socoti cu ajutorul degetelor de la mâini şi de a transmite astfel cifre şi operaţii aritmetice. Adică exact ceea ce fac astăzi brokerii de la bursă! Sau ceea ce îşi transmit surdo-muţii prin semnele lor inventate de abatele De l’Epée, în secolul al XVIII-lea. (Ca un amănunt de popularitate, procedeul dactilonomic a fost unicul utilizat, timp de 11 veacuri, până pe la mijlocul secolului sus amintit de către cei care nu ştiau carte!) Se pare că în această mecanică a degetelor stă şi sistemul de 12 submultipli fiindcă policele poate număra până la 12, adică cele 12 falange ale degetelor arătător, mediu, inelar şi mic.
În era modernă, degetele au revenit spectaculos în atenţie o dată cu Sir Winston Churchill care a transformat un simbol obscen într-unul al victoriei. Degetele în formă de V au fost întoarse cu palma în faţă!

luni, 6 octombrie 2008

Blestemul actorilor nu sunt doar paparazzi

Fotbaliștii, actorii, vedetele show bizz-ului sunt zeii zilelor noastre.
Fără piciorul, mimica, vocea, figura lor, viața noastră cotidiană e fără sens.
Îi iubim, adulăm, urmărim (paparazzi-zăm!, visăm, imităm.
Doar de cel mult 100 de ani.
Înainte de asta, cu excepția fotbaliștilor (născuți într-un dormitor englezesc), erau ignorați, alungați, detestați, demonizați chiar.
Din Antichitate până în Evul Mediu statutele corporațiilor de meserii aveau o listă cu „meseriile infame”, considerate nu numai nedemne, ci și izvor de pedeapsă divină veșnică. „Meserii infame” însemnau : hingher, călau, paznic municipal, gunoier, gropar, măcelar, servitor la băile publice, bărbier, prostituată, proxenet, menestrel, dansator pe funie (acrobat sau funambul), bufon, țesător, cioban. Cu actorii, menestrelii, bufonii, saltimbancii, stăm rău încă din epoca romană, iar mai târziu Sfântul Augustîn a cerut ca actorilor — pe patul de moarte — să nu li acorde iertarea.
În secolul al XV-lea, se credea ca menestrelii și prostituatele „sunt niște monștri deghizați sub forme omenești”.
Ce vreți mai mult, în Anglia medievala și renascentistă actorii erau îngropați în cimitirele din afara cetății...

duminică, 5 octombrie 2008

Înjurătura de mamă, o Agenție de turism în extrasezon

În România, instituţia fundamentală a relaţiei cu Celălalt este înjurătura. Şi, fiindcă înjurătura cea mai frecventă este cea de mamă, nu am exagera deloc spunând — asemenea lui Vasile Alecsandri — că românul s-a născut şi ginecolog, nu doar poet. Dar înjurătura de mamă e o chestiune mult prea serioasă pentru a fi lăsată doar pe gura amatorilor de pe stradă ori a votanţilor la alegeri! Au apărut şi studii serioase despre ea, s-au scris tratate despre cum unele popoare au dezvoltat un întreg folclor în legătură cu acest drum spre originile biologice. (Astfel, un cunoscut eseist român contemporan, Alexandru Paleologu, crede că trimiterea spre origini e chiar suprema formă de aneantizare.) Sau cum alte popoare, pur şi simplu, nu cunosc asemenea forme de excursii, chiar şi în utere de 5 stele! Cu alte cuvinte sunt lipsite de imaginaţie!
Ceea ce face înjurătura de mamă cu adevărat fascinantă la români este însă caracterul ei recompensator. A te înjura de mamă cu cineva trece drept semnul definitivei prietenii, iar expresia “ e dat în mă-sa” înseamnă de fapt “e un om extraordinar”!
Mai ţineţi minte povestea Tinereţe fără bătrâneţe şi viaţă fără de moarte în care coconul de împărat nu voia să se nască, adică să iasă de-Acolo? Tare i-ar fi plăcut în România de azi, cred eu, fiindcă numa’ şi numa’ înapoi acolo ar fi fost dânsul trimis!

sâmbătă, 4 octombrie 2008

Frumoasă-i vremea mohorâtă...

... obișnuia să spună, cu prilejul Înnorărilor de Sezon, prietenul meu Radu Todoran.
La el mă gândesc acum și, oenologic, la o caricatură a lui Mihai Stănescu din anii ’80. Mai ales pentru frigul ce mi-a intrat atunci în oasele tinere.
Desenul înfăţişa doi bărbaţi îmbrăcaţi în şube, cu căciuli, aşezaţi la masă în faţa unei sticle de vin roşu. În fundal, apăreau nişte elemenţi de calorifer al căror robinet era decorat cu emblema Rolls-ului, Victoria de la Samothrace. “Şi află de la mine că vinul roşu se bea la temperatura camerei”, spune unul dintre români.

joi, 2 octombrie 2008

Scule tot mai inteligente pentru o lume tot mai proastă

Unul dintre lucrurile care mă fascinează în acest expirat crăpat de zori al mileniului 3 este prăpastia ce se cască între sculele produse de inteligenţa umană şi destinatarii lor tot mai proşti. Ca să înțelegi ce spun, așteptați-vă ca în curând să putem cumpăra la prețuri de nimic telefoane cu bacalaureatul în soft, GPS-uri ce descriu drumul spre originile materne, televizoare cu diagonala mai mare decât apartamentul.
E clar că progresul cunoaşterii umane — una dintre mitologiile ce se străduiesc să ne facă nopţile mai frumoase începând din Renaştere — nu înseamnă şi progresul inteligenţei noastre în termeni cantitativi. Poate că Bunul Dumnezeu a proiectat lumea asta pentru un anumit număr limitat de fiinţe, astfel că progresul demografic a obligat factorul inteligenţă să se împartă la toţi, subţiindu-se tot mai mult, asemenea ozonului. Nu îţi trebuie prea multă băgare de seamă pentru a constata că din jur devine tot mai tembelă şi că Prostul a devenit semnul distinctiv al lumii în care trăim. El ne conduce, el ne fixează gusturile, el ne spune ce să facem, el ne spune ce şi cum, bună dimineaţa, bună ziua, noapte bună.
Că să mă scot, iată că închei fără nici un salut!

miercuri, 1 octombrie 2008

Intonația e o magie vie

”Vei pleca. Te vei întoarce? Nu vei muri!” este un pronostic.
”Vei pleca. Te vei întoarce? Nu! Vei muri!” este un pronostyx.

marți, 30 septembrie 2008

Ziua Naţională a Puiuţilor de Avicola

Mâine începe anul universitar românesc. Pentru zeci de mii, poate sute de mii de tineri, 1 octombrie e Ziua lor Naţională. Corect ar fi să se numească Ziua Şomajului Amânat. Fiindcă învăţământul universitar românesc are o singură certitudine pozitivă: maschează minunat şomajul adolescentin. Închipuiţi-vă cum ar arăta şomajul românesc fără nenumăratele universităţi private. Sau fără bunul obicei din ultimii ani al universităţilor de stat de a primi turme, hoarde de studioşi, fără admitere. Aşa se face că nicio guvernare nu a avut interesul să dea de pământ cu tot soiul de garsoniere universitare în care diplomele se eliberau în baie, odată cu apa din rezervorul de toaletă. Aşa se face că despre calitate se discută tot mai şopit şi cu jenă.
În momentul de faţă, politica din învăţământul nostru se rezumă cam la următorul aspect: studentul e o oaie de la care se obţine lână, lapte, brânză, carne. Evident, în alte spaţii decât cele universitare, fiidncă acelea sunt la dimensiunea unei cabine telefonice în raport cu necesităţile unei echipe de rugby.
Dacă mâine veţi trece pe la universităţile din România veţi constata că m-am înşelat în ceea ce priveşte comparaţia cu oaia. La început, studenţii seamănă cu puii de o zi dintr-o crecătorie învechită, tip Avicola. Unde se calcă în picioare, orbiţi de becurile chioare ale unor promisiuni rahitice şi mincinoase cum că vor ieşi vulturi de-acolo.
De fapt, suntem, studenţi şi profesori, nişte biete bucăţi de carne anemică şi cu zgârci din farfuria Marelui Orfelinat România.

luni, 29 septembrie 2008

Inimă de ţigan, rinichi de român

Paradoxul Român e descris de următoare situaţie: în timp ce telenovela Inimă de ţigan a fost cea mai de succes telenovelă aborigenă, cu o audienţă record, peste 80 la sută dintre cetăţenii români au reacţie viscerală faţă de ţigani.
Ce să înţelegi din asta? Că ţiganii din filme sunt, de fapt, nişte eroi fascinanţi, adevărate modele? Mai mult ca sigur. Mi se pare evident faptul că haiducia de jeep a personajelor fascinează. E plăcut să vezi cum baştanii amestecă dezacordul gramatical cu acordul tacit al autorităţilor statului. E mişto să vezi cum exotismul conflictelor de familie bagă legea sub fuste. Să fim serioşi: cine oare nu ar vrea să fie deasupra legii?! De neatins. O etimologie ne-ar ajuta puţin: Atsingaros, în neogreacă, înseamnă "de neatins".
Ca o concluzie morală şi succintă, aş spune că, deocamdată, "ni se vede televizorul". Adică acea parte pe care junele ţigănci din jurul Complexului studenţesc al anilor 70 ne-o arătau, de departe: şi pe bani, şi la enervare.

duminică, 28 septembrie 2008

Duminici, la Pavel Dan. Cu poezie.

Primul paveldanist pe care l-am cunoscut în carne, oase şi poezii a fost Mircea Bârsilă. În Căminul 16, unde stăteau băieţii de la Universitate, faima unui poet alearga destul de repede printre filologi, mai ales că eram atât de puţini. Şi, sincer să fiu, ce să fi căutat, prin anii aceia, la Filologie, dacă nu aș fi vrut să fiu scriitor?! Aşa că eram ca un burete uscat când venea vorba despre literatură, cenacluri, poeţi. Dar anul I a trecut fără ca eu să fi avut curajul să merg la cenaclu. Ştiam foarte bine că sunt scriitor, deşi, la fel de bine, ştiam că ceea ce scriam nu era, ÎNCĂ, literatură. Între timp, aerul de Pavel Dan îmi devenea tot mai familiar datorită lui Puiu Ilieşu. Cu care făceam teatru la Casa Studenţilor. Nici lui nu aveam curajul să îi spun că mă visez scriitor.

În iarna lui 76 spre 77, am scris poeziile despre Bicicletă şi Mircea Bârsilă m-a sfătuit să vin la Cenaclu. La Pavel Dan. Unde aveam să citesc. Printr-o tandră voinţă a destinului, textele scrise de mână au ajuns la Viorel Marineasa – angajat al Casei Studenţilo în acea vreme – care a lăsat un bileţel-rugăminte către o doamnă dactilografă spre a fi „bătute la maşină”. Discret, Vio a corectat primul vers al primei poezii din grupaj: scrisesem „albaştrii” cu un i mai mult decât trebuia...

Atunci, la prima lectură a mea, l-am auzit vorbind pe Ion Monoran. Era autoritar, tranşant, tobă de poezie, pletos, abrupt de sincer, fermecător. O duminică lungă, cu discuţii interminabile, începută dimineaţa, la 10, şi terminată spre seară la restaurantul Sinaia sau la un birt dintr-o curte interioară. Asemenea tuturor duminicilor care au urmat, în ani, la Pavel Dan. Cu cei de mai sus şi, într-o ordine aleatorie, cu Eugen Bunaru,Lucian Petrescu, Daniel Vighi, Gheorghe Secheşan, Ghiţă Pruncuţ, Ioan Crăciun, Adrian Derlea, Corina Vinţan, Bata Konstantinovici, Corina Rujan, Gogu Lână, George Terziu ş.a.m.d.

O parte din viaţa mea de duminică a fost sau este încă la ei!

duminică, 7 septembrie 2008

Redați fotbalul românilor!

Pentru națiunile mari, fotbalul înseamnă luxul mândriei. Pentru cele sărace, fotbalul e copilul cel minunat, mai scump decât lumina ochilor. Ultima și, de fapt, unica bucurie. Un copil la care te uiți fără urmă de luciditate și simț critic. Dacă Naționala pierde cu 0-3 în fața (de fapt în spatele) Lituaniei, de vină e de vină Pițurcă sau Federația și nu Fotbalul Nostru. Un fotbal care produce, în egală măsură, indignare și bani. Care merg mână în mână. Un fotbal bolnav de necinste, de becalită, dragomirită, mirceasandunită.
Un fotbal care a declanșat, la Timișoara, reactivarea unei stări de revoltă. De scârbă și violență.
La Cluj s-a scris pe un banner Redați Poli Timișoarei.
Acum e momentul să scriem peste mutrele mafioților din fotbalul românesc: Redați fotbalul românilor!

sâmbătă, 30 august 2008

Deontologia RTV, în piscină

Realitatea TV e unicul post la care mă uit şi în somn. Asta fiindcă televizorul meu suferă de reumatism la telecomandă şi are ulcer la ştirile de la ora 5, manele ori alte (m)elodii. Îmi place Realitatea fiindcă îşi împinge privitorul în braţele Cetăţeniei: îl dojeneşte dacă tace, îl instigă la revoltă dacă e nedreptăţit, îi arată cu degetul pe cei care cred ca banii cumpără totul. Într-un cuvânt, observ că Realitatea TV ne învaţă abc-ul meseriei de cetăţean. Deşi TVR-ul s-ar fi cuvenit să aibă această misie în sânge. Nu ştiu ce cred unii despre Mihai Tatulici, dar mie mi se pare că, în clipa de faţă, nu e neapărat jurnalistul cel mai important, ci jurnalistul care vede cel mai departe. 

Sigur că mă deranjează uneori când postul face dintr-un eveniment armăsar pentru o după-amiză întreagă. Sigur că nu prea înţeleg ce caută mereu un Păunescu, un Bolcaş sau o Buruiană în faţa camerelor, dar asta e o altă problemă.

Nu am înţeles deloc însă cum poate face un post de talia RTV o manipulare penibilă aşa cum a făcut vineri, la momentul lansării candidaturilor virtuale de prim-ministru. După ce Geoană şi Tăriceanu şi-au anunţat intenţiunea, am aflat că şi Stololjan ar fi doritor de foncţie. Iar vrerea celui din urmă a fost formulată în slip de baie şi pe malul mării sau într-o piscină. De unde şi comentarii de tot soiul, inclusiv ale ştiriştilor RTV.

Numai că Stolo nu a anunţat că vrea să fie prim-ministru convocând presa la mare, ci presa l-a deranjat acolo cu o asemenea întrebare. E ca şi la emisiunile de sport ale veselelor noastre televiziuni care titrează aşa: "Lui Mutu nu îi plac sânii Andreei Esca". De ce nu îi plac sânii cu pricina? Fiindcă nu are treabă cu povestea asta, însă un jurnalist "inteligent" îl întreabă "Pot să întreb dacă îţi plac sânii AE?", iar el răspunde politicos: NU.

Deocamdată, în cazul Stolojan avem de-a face cu o manipulare de context.  

vineri, 29 august 2008

Gheorghe, învingătorul

Profesorului G.I.Tohăneanu, in memoriam


Din catalogul celor ce nu mai sunt — sau sunt tot mai puţin —, aş enumera, fără o ordine anume, zâmbetul, politeţea, vorba bună, iertarea, mila, graţia, umărul la nevoie, compasiunea, bucuria zilei de azi, bineţea ş.a.m.d. În fiece zi a Sfântului Gheorghe adaug încă ceva acestei liste poate puţin prea sentimentale: numele româneşti! Fiindcă tot mai puţini părinţi îşi spun copiilor Ion, Gheorghe, Vasile, Maria, Florica, ca şi cum românii s-ar retrage tiptil şi din calendar. (După ce s-au retras şi din istoria lor, lăsându-le-o altora decenii întregi?) Cred asta fiindcă cea mai simplă statistică ne arată că, în scurtă vreme, în ziua numelor celor de mai sus, tot mai puţini îşi vor aştepta oaspeţii.
Etimologic — arată Al. Graur în cartea Nume de persoane — , Gheorghe vine de la grecescul gheorgos care înseamnă “agricultor”, ceea ce s-ar putea traduce mai bine prin “ţăran”. O nuanţă care, inconştient desigur, m-a făcut, în adolescenţă, să nu îi simt numelui adevărată lui frumuseţe. Apoi am venit la Filologie şi acolo am auzit de Profesorul Gheorghe Tohăneanu căruia, în casa Profesorului Eugen Todoran, i se spune/spunea, cu o dulceaţă indicibilă, Gheorghe. Brusc, prenumele a dobândit pentru mine o aură nobiliară, cavalerească pe care simplă ocheadă în mitul creştin ar fi observat-o şi fără inflexiunile din vocea celor apropiaţi. Apoi, Al. Paleologu mi-a desluşit legătura dintre numele sadoveniene Vitoria, Gheorghe şi Nichifor: nike phoros, însemnând “purtător de victorie”. Eram bucuros poate şi fiindcă prenumele meu, Marcel (zeul Marte), făcea parte oarecum din aceeaşi familie, a războinicilor. O serie care îi cuprinde, între alţii, şi pe Victor, Andronic (bărbat victorios), Nicolae (victorie, popor), Nichita (învingătorul), Israel (luptătorul lui Dumnezeu) şi, evident, “variantele” lui Gheorghe: Iorgu, Iorga, Iordache sau Ghica.

Avem noi, toţi cei de sub zodia numelor noastre, vocaţia victoriei?

Greu de spus, cu toate că anticii nu credeau în hazardul numirii.

PS Acest articol l-am scris cu mulţi ani în urmă. Îl republic acum în memoria Profesorului G.I. Tohăneanu, plecat la cele veşnice în 27 august. Odată cu Profesorul Tohăneanu s-a stins şi ultimul mare Dascăl al inimii Universităţii de Vest Timişoara. Dumnezeu să îl odihnească în pace!

marți, 26 august 2008

România -- Arca lui Caiac-Canoe

Fix în ziua în care FLOTILA olimpismului românesc se întorcea din China, un interlop din Craiova, supranumit Caiac, a fost omorât de un altul. Toate indiciile conduc spre o partidă de poker, sport încă neomologat olimpic. Televiziunile, mereu vigile în faţa şi în spatele unor asemenea tragedii din arealul treflei sau picii (genitivul de la pică!), au transmis interesante reportaje din Cetatea Banilor, ca să ne exprimăm aşa. Iar unul dintre ele, recitat de Ane Tratner de la Realitatea TV, a reuşit o delicioasă confuzie... olimpică. De două ori, reporterul RTV a vorbit despre victima pe nume... Canoe.

Asta e! Dacă îl chema Şalupă, cel mult ar fi putut fi confundat cu o... vedetă.

joi, 21 august 2008

Despre ţigani şi clanuri

       În urmă cu o lună, am fost agresat de un derbedeu care, după toate semnele, era ţigan. Presa a reacţionat prompt, iar mai mulţi cunoscuţi de-ai mei au găsit prilejul de a-şi reafirma sila faţă de ţigani. Spun public ceea ce cred cu sinceritate: problema nu e că individul e ţigan, ci că se comportă ca un dement. De ce? Fiindcă nu îi este frică de Lege!

       Ei, fix aici încep problemele noastre de logică. Aşadar, dacă ar fi ştiut că legea nu poate fi ocolită, Băiatul cu pricina ar fi evitat să mă ameninţe cu moartea şi nici nu mi-ar fi lovit maşina cu picioarele. Cine se află în spatele cuvântului Lege? Un Clan. Nu de ţigani, ci, probabil, de etnici români. Cei care au făcut posibil ca inima Timişoarei să fie confiscată de nişte persoane despre care nu se ştie nimic cu privire la fiscalitate. Cei care scot cărţi funciare, cei care protejează în justiţie, cei care vin la dărâmarea unei vile ilegale sub înfăţişarea lui Floooooorin Călinescu.

        Să fiu bine înţeles: ţiganii de pe CD Loga nu înseamnă ţiganii din Timişoara. După cum înjurăturile pe care le-am încasat de la insul amintit mai sus nu intră în top 10 al înjurăturilor şi flegmelor scuipate de dragii mei românaşi.

marți, 12 august 2008

Un film de Ciuhrai

Aţi văzut filmul lui Ciuhrai, Al 41-lea? Dacă nu, faceţi un efort şi "înarmaţi-vă" cu 2 ore de film. Am pus ghilimele pe cel mai recent cuvânt al cetăţenilor Georgiei.
Al 41-lea e o poveste despre război, dar nu despre Marele Război împotriva Germaniei, ci despre Războiull Civil. De fapt, dacă mă gândesc mai atent, e o poveste de dragoste. În care şi Romeo, şi Julieta orfani. O înfruntare dintre Capulet şi Montague pe post de Roşii şi Albii.
Asemenea modelului saxon, cei doi se îndrăgostesc în pofida tuturor barierelor: Marutka, (a)trăgătoare de elită în armata bolşevicilor, trebuie să ajungă cu prizonierul ei, un june cadet menşevic, în tabăra roşilor. Trec prin deşert, ajung pe o insulă din Marea Azov. Acolo, junele ofiţer alb se îmbolnăveşte, dar este îngrijit cu devoţiune de cea care ar fi trebuit să fie un sever gardian. Supremă dovadă de iubire, Marutka îi oferă convalescentului hârtiile cu poeziile ei. Pentru ca el să îşi facă o ţigară.
Cam asta ar fi povestea până înaintea finalului, pe care nu vi-l dezvăluiesc.
Mi-am amintit-o atunci când am aflat că o sportivă din Georgia şi una din Rusia au găsit forţa de a se îmbrăţişa pe podiumul Olimpiadei.

sâmbătă, 9 august 2008

Pechinezul - un câine mic, Rusul - un mare porc

Primul scor al Olimpiadei de la Beijing: Federaţia Rusă - Georgia 150 de milioane la 4, 5 milioane. Cam asta ar fi proporţia dintre populaţia celor două entităţi statale. Întâmplător sau nu, exact în ziua în care ce chinezii hipnotizau lumea cu odioase spectacole de inşi dresaţi în limba de lemn a olimpiadei, ruşii invadau Georgia. Trânta georgienilor cu Ursul e un meci fără şansă.
Cei mai bătrâni îşi amintesc că Olimpiada de la Moscova din 1980 a fost boicotată din cauza invadării Afganistanului. Printre ţările care nu au mers la JO s-a aflat şi China.
Şi, la final, o ultimă ironie a istoriei: Stalin a fost georgian!

joi, 7 august 2008

Inteligenţa înnăscută a unui spermatozoid hyper-cinetic

Proştii în stare genuină, 100 % ca tricourile de bumbac, nu prea mai sunt un pericol pentru opinia publică din Românika. Le-au luat locul simpaticuţii (simpaticăţeii) poleiţi la vocabular cu 30 de cuvinte în plus, gălăgioşi, hăhăitori, vocalişti şi dotaţi cu spectaculoase mişcari de buric. Ei formează acum noua castă a vedetelor de televiziune : şmecheraşi dezabuzaţi, excelenţi imitatori ai dezinvolturii, traficanţi de interjecţii cu after shave de dejecţii.
Cam cum ar fi domnişorul Mircea Badea.
Un guraliv băiat de cartier care face indigestie la cuvintele "intelectuali" şi "deontologie". Un personaj a cărui vârstă intelectuală nu a primit încă buletin, dar e în măsură să abordeze meseriaş oricare din problemele naţionale. Pe care le exilează definitiv în grimase şi eructări ideatice
Recunosc, e, pe alocuri, simpatic, colorat, firesc, tembel, contestatar, memorabil. Exact ceea ce îi trebuie unui om de televiziune pentru a cuceri publicul infantil şi puber, după chipul şi asemănarea căruia e croit însuşi flăcăul.
Numai că, poate fără să vrea, domnişorul Badea face mai mult rău decât o telenovelă cu mafioţi simpatici şi minoritari : discreditează inteligenţa cultivată. Nume ca Pleşu, Patapievici sau Liiceanu îi întorc ochii peste cap a sastisire, exact aşa cum se exprimă puţoii înaintea tezelor sau admiterii. Nu ar fi nimic periculos în asta dacă audienţa lui ar fi una nesemnificativă. În fond, e plină lumea de tineri dotaţi cu mobilitatea înnăscută (sper!) a unui spermatozoid anxios pentru a mai produce senzaţie şi Badea. Doar că Badea FACE audienţă şi, se pare, prezintă lipici la generaţia cu coşuri. Iar când unui adolescent i se transmite un dispreţ constant şi flegmos faţă de cultură şi intelectuali nu e de bine pe termen lung.

luni, 4 august 2008

Timişoara enervantă

Ce mă enervează la Timişoara

* Timişoara mă enervează încă de la primele ore ale dimineţii, când plec de acasă. Locuiesc pe strada Diana, undeva lângă staţia Cluj, într-un bloc cu patru nivele. În trei din părţile clădirii, blocul nostru se învecinează cu lucruri fireşti într-un peisaj urban de la debutul mileniului 3. Spre Policlinică însă, trecutul îndepărtat istoric e la el acasă: o grămadă de gunoi alimentată perpetuu cu resturi de toate tipurile dă un aer medieval spaţiului. Locatari şi comercianţi, studenţi sau trecători vin şi îşi depun icrele mizeriei lor urât mirositoare acolo. Un gunoi autentic într-un oraş cu vocaţie europeană! Imbecilii care au hotărât să se depoziteze gunoaie la colţul străzilor Timişoarei ar trebui împăiaţi şi duşi în afara oraşului, la Parţa. Ca şi nesimţiţii care îl aduc noaptea pe furiş. Dar şi sloganul RADET-ului ar trebui schimbată puţin — Doar împreună putem avea un gunoi de cărat! * De la gunoiul de proximitate, vă invit să ne enervăm puţin străzile de unică folosinţă. Adică la străzile cu (non)sens unic. Sau, în alt sens, cele din Centru cu semnul de Interzis pe care nu-l vede nimeni. * Rămân în continuare în maşină şi vă spun că Timişoara mă enervează brusc pe fostul Bulevard al Tinereţii, unde mă simt înghesuit ca într-o cabină telefonică, în timp ce liniile de tramvai stau singure ca proastele şi n-au treabă. La fel stă treaba şi cu zona din faţa hotelului Continental. De ce nu s-ar putea circula şi pe-acolo? Au liniile de tramvai din Timişoara ceva sfânt ca vacile în India şi nimeni nu ne spune nimic? * Şi mă mai enervează Timişoara fiindcă este un fel de oraş Pompei din zilele noastre. Nu fiindcă ar fi acoperit de cine ştie ce lavă a vreunui vulcan, ci fiindcă este oraşul Pompei de Benzină. Ştiu zone, cartiere în care staţiile de benzină îşi suflă în ceafă asemenea sportivilor de la o cursă atletică. Mă refer aici — fiindcă tot veni vorba de sport — la Sala Olimpia în dreapta căreia stă o Pompă Văduvă de italian şi recăsătorită fericit cu un rus. * Vinerea seara aş vrea să nu fiu timişorean: aud toată muzica de discotecă de la Heaven şi alte localuri. Bubuie în geam toată noaptea. Oare cum dansează pacienţii Spitalului Judeţean? * În fine, seara, când mă uit la Meteo şi eu, ca prostu, Timişoara mă enervează fiindcă se piteşte după prezentator sau prezentatoare. La femei înţeleg, dar şi la bărbaţi, dragul meu oraş, te uiţi pe la spate?!

Twitter Delicious Facebook Digg Stumbleupon Favorites More

 
Design by Free WordPress Themes | Adapted by Iulian