marți, septembrie 30, 2008
marcel tolcea
Mâine începe anul universitar românesc. Pentru zeci de mii, poate sute de mii de tineri, 1 octombrie e Ziua lor Naţională. Corect ar fi să se numească Ziua Şomajului Amânat. Fiindcă învăţământul universitar românesc are o singură certitudine pozitivă: maschează minunat şomajul adolescentin. Închipuiţi-vă cum ar arăta şomajul românesc fără nenumăratele universităţi private. Sau fără bunul obicei din ultimii ani al universităţilor de stat de a primi turme, hoarde de studioşi, fără admitere. Aşa se face că nicio guvernare nu a avut interesul să dea de pământ cu tot soiul de garsoniere universitare în care diplomele se eliberau în baie, odată cu apa din rezervorul de toaletă. Aşa se face că despre calitate se discută tot mai şopit şi cu jenă.
În momentul de faţă, politica din învăţământul nostru se rezumă cam la următorul aspect: studentul e o oaie de la care se obţine lână, lapte, brânză, carne. Evident, în alte spaţii decât cele universitare, fiidncă acelea sunt la dimensiunea unei cabine telefonice în raport cu necesităţile unei echipe de rugby.
Dacă mâine veţi trece pe la universităţile din România veţi constata că m-am înşelat în ceea ce priveşte comparaţia cu oaia. La început, studenţii seamănă cu puii de o zi dintr-o crecătorie învechită, tip Avicola. Unde se calcă în picioare, orbiţi de becurile chioare ale unor promisiuni rahitice şi mincinoase cum că vor ieşi vulturi de-acolo.
De fapt, suntem, studenţi şi profesori, nişte biete bucăţi de carne anemică şi cu zgârci din farfuria Marelui Orfelinat România.
marți, 30 septembrie 2008
Ziua Naţională a Puiuţilor de Avicola
4 comentarii:
Nimic nu se face in primele doua saptamani; Ma uit acum cu mirare si cu un zambet anevoios si oftez cand vad cum se inghesuie bobocii...,,Oau facultate!``...Asa eram si eu:,,Pfaaai...,,ce mare e universitatea, inseamna ca se fac lucruri mari aici...woauuu ce sala festiva, ce important ma simt``...dupa care am constatat ca vroiam sa merg la ore si nu veneau profesorii...nemotivat desigur, cu putine exceptii. Hoinaream prin Orange Cafe si p holuri, stateam cu orele doara ,,doara se va face ceva azi``... Desigur a urmat o betie crunta si nervi intinsi pana la maxim...
Of, of...viata studenteasca, of tu imbulzeala proasta...
E usor sa rostesti promisiuni pe tonuri formale, iesite din guri spurcate ale unor minti ce se jura ca aici se vor naste valorile reale !
E pacat ca am ajuns la concluzia asta, dar ma bucur ca am terminat facultatea in 3 ani..si nu 4. Am invatat si lucruri relevante, dar care cred ca se puteau comprima si intr-un singur an. Restul e tacere...
Partea ciudata este ca pentru masterul la care am dat simt cam acelasi entuziasm ca in anul I de facultate. :) Sper sa nu se repete povestea...
Prima zi de boboc am privit-o cu scepticism. Trecerea de la oras mai mic la un oras mai mare imi pricinuia un fel de crispare sociala cu care nu stiam cum sa ma descurc. Pe langa asta mai era si tag-ul de "boboc" pe care il purtam direct in frunte pare-se si il vedeam reflectat in ochii "seniorilor", si care stiam ca peste un an, doi, aveam sa-l reflectez si eu inapoi bobocilor. Pe atunci inca mai speram sa vad fete de ex-colegi de liceu, ca si cum ei erau o plapuma sub care sa ma ascund ca sa nu-mi mai fie teama si sa plec acasa brusc, ratand astfel cafeaua cu noii colegi in barul Universitatii. In final mi-am zis ca nu-mi permit acest lucru, ca totul va fi frumos si bine si ma voi distra ca orice student. Am stat. Pana la urma m-au "salvat" alti colegi, acum si ei tot "ex". Mai mult, vedeam in jur aproape numai boboci. Se cunosc dupa zambetul tamp si entuziasmul sincer atunci cand trec pe langa tine. Incercam si eu sa ma arat asa. Doar trebuia sa-mi fac noi prieteni. Toti au mape cu foi si pixuri (de parca ai scrie cine stie ce in prima zi) si misuna vorbind despre orare. Studentii mai mari de regula nu vin in prima zi. Se cunoaste. Totodata, imi permit un chicot cand ma gandesc la toti baietandrii de 18 ani, cu puf de mustacioara inca, si care beti de hormoni, se uita confuz-timid la "senioarele" din anii mai mari. "Boboacele" sunt si ele inca timide si nu au curajul sa inapoieze zambetul "tipului misto".
Mai departe, in al doilea an ma simteam deja la un nivel (cu mult) superior, gata oricand sa dau lectii unui boboc despre cum stau lucrurile cand esti student. De altfel toti o faceam cu mare placere. In al treilea an (referindu-ne la sistemul Bologna), deja se vorbeste despre licenta si intrebarile cele mai frecvente sunt: "Te-ai apucat de licenta?", "Cate pagini ai scris?" alaturi de disperarea unora/multora care au impresia ca timpul trece mai repede decat scriu ei pentru ca se apuca in ultima luna.
La final am facut un bilant si mi-am dat seama ca eu de fapt nu stiu nimic. De ce? Pentru ca am facut materii multe si suficient de irelevante incat sa nici nu mai stiu titlul lor. Pentru ca majoritatea profesorilor erau ca niste casetofoane ambulante, care ocupau loc la catedra si apasau cel mult "Play" si "Stop", uitandu-se intr-un punct fix cu ochi pierduti. Glume, zambete, aprecieri, incurajuri, caldura umana si intelepciune, au fost prea putine sa ne cucereasca. Am plecat asa cum am venit. La fel de tampi dar in minus cateva vise.
Imi place termenul de "puiuti". Suna gingas, bland, firav. Ceva de ocrotit si crescut. Puiul suna neutru si plat. Prima categorie pare-mi-se, i se dau asa mai multe sanse.
Sunt convins ca acele zeci de mii de tineri nu ar fi cu totii parte din sistemul universitar romanesc daca iesiti fiind de pe bancile liceului ar avea posibilitatea sa isi gaseasca un loc de munca ce sa le ofere un salar din care sa-si permita mai mult decat supravietuirea de pe o zi pe alta in jungla de beton. Desigur cred ca si mentalitatea romanilor are o parte din vina; noi, romanii in general sunt peste tot cel mai bine imbracati, multi au masini scumpe inadecvate mediului in care traiesc si marea majoritatea ar vrea daca se poate sa fie avocati, directori, ingineri etc. Nu stiu cum era inainte de '89 pentru ca nu am prins perioada respectiva decat ca si proiect in mintea parintilor dar acum vad ca parca luam parte la o explozie de prostie si lacomie ce are combustibil banii si mintea neobisnuita cu libertatea de miscare in toate sensurile primita dintr-o data in '89.
In legatura cu ultima comparatie, am inteles ce spuneti, dar fiecare e insa proiectia viziunii sale bune despre lume. Mintea ne ofera posibilitatea sa fim si "biete bucati de carne anemica si cu zgarci din farfuria Marelui Orfelinat Romania". Aparentele insala nu? Suntem ceea ce vrem si credem ca suntem dar cateodata trebuie sa si luptam pentru asta.
Trimiteți un comentariu
Rețineți: Numai membrii acestui blog pot posta comentarii.