De ce nu sărbătorește fiul meu ziua de 1 Mai

Fiindcă stă 7 ore la școală, învață 2-3 ore, iar când e nevoie, mai ”petrece” și la meditații 2 ore.
Fiindcă Grevele generale de la Chicago, din 1 Mai 1888, au însemnat cea mai importantă cucerire sindicală: ziua de lucru de 8 ore.
Fiindcă el nu e proletar și nici nu are sindicat.
Și nici protecția consumatorului pentru profii prea expirați.
Fiindcă profesorii intră în grevă pentru salarii.

Literatură și clan

După Clanul Sadoveanu, apare, în logica romanului românesc, Clanul Preda.
O Mafie livrescă rescrie lumea de azi cu plagiate scumpissime: limuzine.
Unde e Mafie e sigur un Naș.
Unde e poezie, citim Doinaș.

Cuvinte proaste: automobil, șofer și petrol

În limba română — și nu numai — sufixul ”auto” a devenit cuvânt de sine stătător. Dacă suntem puțin atenți la cuvântul automobil, ne dăm seama cu ușurință că automobil e format din doua părți: ”auto”, de la sine, și ”mobil”, ceva care se mișcă.
Deci, automobil vrea să spună mașinărie ce se mișcă singură.
Automobilul nu numai că nu se mișcă singur, dar se mișcă tot mai costisitor.
Uleiul de piatra costă tot mai mult. Uleiul de piatră, petra oleum, petrolul.
Șofer e un neologism ce vine din franceză unde are o nemijlocită legatură cu verbul chauffer, a încalzi, a ridica temperatura, a supraîncălzi un cazan.
Am pronunțat cuvântul cazan și cred că v-ați dat seama deja că temperaturile despre care e vorba sunt cele ale cazanului de locomotivă. În istoria timpurilor moderne, cuvântul șofer apare pentru prima dată în expresia ”șofer de locomotivă”.
Așadar, șoferul nu era persoana care conducea vehiculul, ci persoana care întreținea focul în cazanul locomotivei pentru a obține energia mecanică prin abur.

Bicicleta mea e Muză de pedalat doar prin vis

Mi-a plăcut mult ce a făcut Emil Cristescu azi prin Timișoara.
Verde pentru biciclete înseamnă o formă de igienă, politețe, reverență și delicatețe față de un oraș tot mai sufocat de eșapamentele mașinilor, ale bădărăniei și nepăsării.
Verdele bicicletei e o clorofilă ce scrie în caligrafia Timișoarei un haiku pentru care îți trebuie echilibru și inspirație.
Pentru mine, cel mai delicat vehicul a fost un tandem pe care l-am revăzut după ani mulți așa: prietenul și fostul meu coleg de cameră de la Căminul 16, Ioan T. Morar, alături de soția lui, Carmen.
Cred că ziua de azi m-a făcut să mă gândesc mai mult la volumul de poezii dedicat Bicicletei început în 1976.
Mi-ar plăcea să recitesc, împreună cu cine o fi, câte o bicicletă pe zi la http://bicicletavangogh.blogspot.com/

Gheorghe, Iorgu, Iorga, Iordache sau Ghica

Profesorului G.I. Tohăneanu, in memoriam


Din catalogul celor ce nu mai sunt — sau sunt tot mai puţin —, aş enumera, fără o ordine anume, zâmbetul, politeţea, vorba bună, iertarea, mila, graţia, umărul la nevoie, compasiunea, bucuria zilei de azi, bineţea ş.a.m.d. În ziua Sfântului Gheorghe am mai adăugat ceva acestei liste poate puţin prea sentimentale: numele româneşti! Fiindcă tot mai puţini părinţi îşi spun copiilor Ion, Gheorghe, Vasile, Ana, Maria, Florica, ca şi cum românii s-ar retrage tiptil şi din calendar. (După ce s-au retras şi din istoria lor, lăsându-le-o altora decenii întregi?) Cred asta fiindcă cea mai simplă statistică ne arată că, în scurtă vreme, în ziua numelor celor de mai sus, tot mai puţini îşi vor aştepta oaspeţii.
Etimologic — arată Al. Graur în superba lui carte Nume de persoane — , Gheorghe vine de la grecescul gheorgos care înseamnă “agricultor”, ceea ce s-ar putea traduce mai bine prin “ţăran”. O nuanţă care, inconştient desigur, m-a făcut, în adolescenţă, să nu îi simt numelui adevărată lui frumuseţe. Apoi am venit la Filologie şi acolo am auzit de Profesorul Gheorghe Tohăneanu căruia, în casa Profesorului Eugen Todoran, i se spunea, cu o dulceaţă indicibilă, Gheorghe.
Brusc, prenumele a dobândit pentru mine o aură nobiliară, cavalerească pe care simplă ocheadă în mitul creştin ar fi observat-o şi fără inflexiunile din vocea celor apropiaţi.
Apoi, Al. Paleologu mi-a desluşit legătura dintre numele sadoveniene Vitoria, Gheorghe şi Nichifor: nike phoros, însemnând “purtător de victorie”. Eram bucuros poate şi fiindcă prenumele meu, Marcel (zeul Marte), făcea parte oarecum din aceeaşi familie, a războinicilor.
O serie care îi cuprinde, între alţii, şi pe Victor, Andronic (bărbat victorios), Nicolae (victorie, popor), Nichita (învingătorul), Israel (luptătorul lui Dumnezeu) şi, evident, “variantele” lui Gheorghe: Iorgu, Iorga, Iordache sau Ghica.

Meserii infame

Hingher, călău, paznic municipal, gunoier, gropar, măcelar sau simplu sacrificator, servitor la băile publice, bărbier, prostituată, proxenet, menestrel, saltimbanc, dansator pe sârmă şi bufon, ţesător, cioban.
Cam astea erau „meseriile infame” în Evul Mediu, aflăm din Omul medieval, volum coordonat de Jacques Le Goff, la pp. 334-339.
Dar în Evul Media - cum zice Bogdan Ghiu - care or fi?

P.S. Ce caută ciobanul în turma asta de meserii ruşioase, nu ştiu. O fi fost încă de atunci ciobanul ”pericol public”?

7 Pașteluri originale scrise pe coji de oo

1. Anul ăsta, locuitorii de pe Insula Paștelui nu au primit nicio scrisoare în post restant.
2. De Crăciun, rezervările pentru vacanțele de lux pe Insula Crăciunului vor fi făcute la hotelurile de o singură stea. A Magilor.
3. Duminica trecută, de Paștele Catolic, jucătorii de tenis spanioli au renunțat la drob-stop.
4. O presimțire la Cozonac: CozoMac Donald's.
5. Toaca e Miel-odia preferată a oilor.
6. Cum se traduce ”ouă roșii” în limba franceză? Des oeufs tomates.
7. Ornitorincul e singurul mamifer pascal.

Miel și Cruce

Înainte de a fi animalul ritualic, de jertfă, înainte de a întruchipa curăţenia şi nevinovăţia, Mielul este chiar Dumnezeul Întrupat ce se jertfeşte pentru a mântui Lumea.
„Căci Paştile nostru Hristos s-a jertfit pentru noi”, citim în Epistola către Corinteni, 5:7. Iar în Apocalipsa lui Ioan, în viziunea vremurilor din urmă, este scris că cei „o sută patruzeci şi patru de mii de pecetluiţi”, adică cei aleşi, „strigă cu glas mare zicând : Mântuirea este de la Dumnezeul nostru, care şade pe tron, şi de la Mielul” (7:10).
Episodul din urmă este deosebit de interesant şi arată legătura profundă dintre simbolurile creştine şi cele ebraice. Astfel, prăpădul asupra lumii nu se dezlănţuie până ce aleşii, cei 144 000, nu vor fi „pecetluiţi pe frunte”.
Adică până ce nu vor avea semnul crucii pe frunte, acelaşi semn pe care Dumnezeul Iudeilor a cerut să fie făcut pe uşorii casei, de Paştele fugii din Egipt, cu sângele mielului jertfit.
Acea pecete de pe frunte, sub formă de cruce cu braţe egale, se numea „sphragis”, iar obiceiul de a o pictata sau tatua în ritualul botezului se menţine cel puţin până prin secolul al V-lea, când Fericitul Augustin scrie despre „acele cruci de pe faţă”.
Abia din acel veac se va impune definitiv crucea ca simbol al creştinătăţii, până atunci creştinii având ca semne distinctive (pentru morminte, locuri de cult) mai ales mielul şi peştele.
Peştele, mai întâi fiindcă era desenat sub forma unei litere greceşti alfa sau a unei litere omega (Eu sunt începutul şi sfârşitul); apoi fiindcă fiecare literă ICHTUS, adică peşte în greacă, era iniţiala unei afirmaţii fundamentale : Iesous CHristos Theou Uios Soter (Isus Hristos, Fiul lui Dumnezeu, Mântuitorul); fiindcă Hristos a mâncat, după Înviere, peşte, acesta a rămas simbolul mesei euharistice; în fine, pentru că apostolii vor fi fost făcuţi de Mântuitor „pescari de oameni”.
De fapt, între Miel şi Cruce există o asemănare mai profundă decât pare la prima vedere. Ambele simboluri reprezintă exact contrariul lor din lumea pământească : simbolul fiinţei lipsite de orice apărare, duse cu forţă spre sacrificiu, este de fapt simbolul Celui Prea Puternic ce se face Om şi se sacrifică pe Sine pentru a împăca Lumea cu Tatăl, asemenea Noului Adam.
După cum crucea Răstignirii (acea cruce romană numită „a tâlharilor”, crux dimissa) îşi pierde tâlcul suferinţei pentru a-l pune în evidenţă pe cel al Iubirii Neţărmurite faţă de propria-I creaţie, fiindcă unii teologi spun că gestul răstignirii este şi gestul îmbrăţişării lumii întregi.
Sau, poate, Crucea este amprenta divină — după cum spune Sfântul Grigore de Nyssa — cu care El se face recunoscut între atâtea şi atâtea tâlcuri. De cei ce vor să Îl vadă.

Plecări. În japoneză.

Așadar, închid televizorul în botul audienței de turmă și hotărăsc să mă uit la un film.
Nu știu din ce pricină aleg Departures, al lui Yojiro Takita, Oscarul pentru cel mai bun film străin.
E aproape insuportabil la început, apoi mă obișnuiesc.
Așa cum se obișnuiește protagonistul cu morții pe care îi pregătește (înfrumusețează) înaintea marii lor treceri prin foc.
În miezul derulării acestei povești despre un violoncelist ce devine un fel de cioclu ritualic (nu găsesc altă formulă pentru "Nokanshi"), îmi dau seama că era unul dintre puținele filme potrivite cu ziua de azi.
Chiar dacă din el lipsesc agonia și răscumpărarea.

Cicerone Poghirc, in memoriam

Miercuri, în Săptămâna Mare, s-a săvârșit din viață, la Paris, marele cărturar român Cicerone Poghirc. Am găsit în fișierele mele un articol din 1997 pe care îl public acum, in memoriam.

O scrisoare inedită pe “1/2 de foaie”

În vara lui 1994 mă aflam la Paris pentru a participa la Congresul Românilor din Diaspora. I-am făcut, atunci, o vizită Domnului Cicerone Poghirc, ilustrul nostru savant indoeuropenist, la locuinţa Domniei sale din 12 bis, Place Henri Bergson. Între multele cărţi şi xerocopii pe care mi le-a făcut în dar, se afla şi cartea lui Ioan Petru Culianu, Les Gnoses dualistes d’Occident, o dată cu o mulţime de detalii în legătură cu “fuga” autorului din ţară. Cvasicoincidenţă, două seri înainte, tocmai discutasem despre carte cu Doamna Francoise Bonardel, profesor la Universite Paris I - Sorbonne, care îl cunoscuse pe Culianu şi, în plus, avusese teza de doctorat, Filozofia alchimiei, la Mircea Eliade...
La întoarcerea în ţară, am descoperit, între filele cărţii, o scrisoare a lui Culianu, în limba română, adresată unei anume Doamne Artemiza. Mi-am dat imediat seama că era vorba despre Artemiza Lavastine, soţia unuia dintre cei mai mari cunoscători ai Tradiţiei, Philipe Lavastine. Şi tot - aceeaşi ? - cvasicoincidenţă a făcut să intru în casa contelui, cred, Lavastine în 1993, când, vorbindu-i poate prea pătimaş despre hermeneutica hemoragică a kabbalei, Doamna Artemiza mi-a dăruit un op rar, al lui Haim Zafrani, despre mistica ebraică. (De numele Lavastine aveam să îmi readuc aminte peste doi ani, când Domnul Mihnea Berindei avea să vină la Timişoara, în România, însoţit, între alte persoane, de nepoata marelui indianist!).
Sunt atât de multe lucruri de spus despre această scrisoare şi, la drept vorbind, nici nu ştiu dacă am dreptul să le dezvălui aici. Dacă, totuşi, o fac - evident, parţial -, îl rog pe Domnul Poghirc să creadă că gestul meu vine în numele unei incomensurabile preţuiri.
Deci, scrisoarea e datată 2 ianuarie 1975 şi este expediaţă de la Roma, cu ocazia unui congres. Anul 1975 a fost pentru Culianu unul de răspântie (Hermes era zeul răspântiilor!), fiindcă bursa de la Universita Catolica del Sacro Cuore, la celebrul Ugo Bianchi, s-a consumat în perioada 1973-1974 , fiind reluată în 1976-1977, în 1975 el petrecând patru luni alături de Eliade, la Divinity School, Universitatea din Chicago. După câte ştiu, referirea la acest episod apare pentru prima oară în această scrisoare, când Culianu pomeneşte şi numele Profesorului Marghescu care făcea, la începutul anului, necesarele diligenţe (Vezi şi Avertismentul la Mircea Eliade, p.11). În plus, este vorba despre un proiect de a veni la Paris, cu sprijinul Doamnei Lavastine, o propunere care i-ar da “o mare libertate - care la Milano, din lipsă de bani, îmi lipseşte. Şi eu sunt convins că treba ar putea merge şi că s’ar putea scoate 4-5 cărţi pe an, dacă ar vrea Dumnezeu”.
Iar dacă ar trebui ceva neapărat reprodus aici, atunci ultimul paragraf al scrisorii are, din perspectiva celor ce vor veni, o covârşitoare inocenţă adamică:
“Mă gândesc, când voi strânge nişte bani, să mă retrag pe o plantaţie în America de Sud şi să’mi sfârşesc zilele acolo, trăgând din pipă şi vorbind cu animalele sau cu plantele”.

Cu privire la candidatura Domnului Radu Duda

M-am înşelat cu privire la Radu Duda.
Candidatura lui e ridicolă şi lipsită de ingenuitatea pe care i-o atribuiam.
Cred că sunt cam naiv pentru vârsta mea.

Cetățeanul Prutmentat

Declarația de azi a Președintelui cu privire la dobândirea în masă a cetățeniei române de către basarabeni e, fără îndoială, o... mutare istorică.
Vom asista oare la o Revoluție a buletinelor de identitate ce poate doborî Contrarevoluția buletinelor de vot falsificate?
E greu de crezut că regimul Voronin va accepta o asemenea provocare fără a declanșa teroarea. Teroarea birocratică, în cel mai bun caz.
Nu mă pricep la dreptul constituțional, însă aș observa că Președintele a declașat, involuntar, un surâs ironic al a istoriei noastre.
Același faimos articol 7 al Constituției de acum, invocat de Băsescu, a dat mereu bătăi de cap românilor de-a lungul vremurilor... constituționale.
Carol I au avut probleme cu articolul 7 ce prevedea așa:
”Insușirea de Român se dobândesce, se conservă și se perde potrivit regulilor statornicite prin legile civile. Numai streinii de rituri creștine pot dobândi împămentenirea.”
Ceea ce însemnă că evreii nu puteau deveni cetățeni români!
La pacea de la San Stefano și, mai ales, la Congresul de la Berlin, în 1879, Germania a condiționat independența de acordarea indigenatului evreilor. În masă.
”Asa-zisa rezolvare a chestiunii evreiesti, din 1879, tocmai, prin revizuirea, la presiunile internationale, a discriminantului articol 7 din Constitutia de la 1866, a fost, de fapt, un simplu escamotaj, mai degrabă o șmecherie, care nu a dus decât la un numaă infim de naturalizări: puțin peste 4.000, în decurs de circa 40 de ani – dintre care 882 – cei ce s-au evidențiat in Războiul de Independență – în primul an”, scrie Carol Iancu în volumul Evreii din România (1866-1919): De la excludere la emancipare.
Am avut prilejul să studiez Documente ale Alianței Israelite Universale în care influentul Cremieux (Mare Maestru al Marelui Orient al Franței) coresponda susținut cu Carol I.
Una peste alta, discursul Președintelui Băsescu mi-a amintit că România a fost una dintre ultimele țări europene ce acorda cetățenia în afara criteriilor etnice sau religioase. Cu un preț intelectual amar: Lazăr Săineanu sau Moses Gaster, pentru a nu cita decât două nume.
Așadar, Constituția din 1923 spune așa:
Art. 7. - Deosebirea de credințe religioase și confesiuni, de origină etnică și de limbă, nu constitue în România o piedică spre a dobândi drepturile civile și politice și a le exercita.
Greu era să devii Român.

Codul Penal, Codrul Pinalti

Uimirea cu care DNA a descoperirit răhăţei de la arbitri corupţi pe gazonul primei divizii de fotbal seamănă leit cu stupoarea unui bolnav în metastază suspect de panariţiu şi gâlci.
Păi bine, măi români, abia acum aflarăţi mătăluţele Dumneavoastră că cimpoaiele arbitrilor nu se umflă de la orion, ci cu euro?
Simbolic - aşa cum îi şade bine oricărui gest de justiţie în jambiere -, a fost reţinut patronul clubului FC Argeş, un domn ce lasă mereu în ofsaid poliţia rutieră atunci când se demarchează cu vreo 200 la oră.
Piteştiul, leagănul permiselor auto orfane de examen, a dat astăzi ţării un nou martir, iar televiziunilor - parastase cu avocaţi la metru şi Păuneşti la chintal.

Un poem de Petre Stoica, fiindcă fericirii bănuite i se poate da, scrie el, nume de floare

DAMIGEANA

Damigeana este obiectul răsfăţat din casa noastră
umblăm cu ea de parcă am ţine în braţe un copil abia născut
entuziasmul nostru faţă de acest obiect
înfăşurat în scutece de nuiele subţiri
scade odată cu descreşterea greutăţii sale
văzând-o golită până la ultima picatură
ne cuprinde o melancolie firească şi-n cele din urmă
o aşezăm în locuri sacre ferind-o de obiectele invidioase şi dure
în anumite momente îi facem spălături interioare
şi nasul nostru din fire curios
îi sărută buzele de sticlă prin care
va trece poate chiar mâine acel lichid preţios
capabil să lipeasca aripi viselor de mult obosite
sau fericirii numai bănuite să-i dea
certitudinea unui nume de floare

Produse de magazin pentru o duminică şi report

Intru în magazinul Enigma. Caut ceai, alune, soia, puţină fibră.
Am observat un fenomen interesant chiar şi la mine.
Dimineaţa sunt ierbivor, prânzul mă prinde omnivor, iar seara mă uit la desenele de la Altamira ca la nişte cotlete artistice.
Zic, la uşa "Enigmei", în gând:
"Salut, Enigmă!"
"Salut, Desluşitule, mi se răspunde de la alt gând de 1,68."
E vineri, săptamâna se apropie de mânerul ei.
Din cauza primăverii antecalculate, pe feţele vânzătoarelor se observă fragmente din cotorul verii 2009.
Aşa că întreb pentru poimâine.
"Aveţi ceai Şansa vieţii la 6 din 49?"

Da, Radu Duda!

Mie, Principele Radu Duda îmi place. Asta e!
Are ţinută, e arătos, gomos, vorbeşte inteligent, elegant şi, când se cuvine, puţin preţios. Aşa cum îi şade bine oricărui membru al unei case regale.
Am fost chiar fermecat de volumul său de confesiuni Persona, descoperind un fin cunoscător al teoriei textului dramatic şi o temperanţă a judecăţilor ce trădează un intelectual.
Surpriza a fost cu atât mai mare cu cât aveam o sacoşă de prejudecăţi în ceea ce îl priveşte.
Atunci când, de pildă, am aflat de căsătoria Principesei Margareta cu el, am fost dezamăgit. Mi-ar fi plăcut ca moştenitoarea tronului României să îşi fi fost găsit puţin sânge bărbătesc albastru.
Ciufuţi cum sunt însă, românii sunt sigur că i-ar fi reproşat Principesei, familiei Regale, că nu a găsit un neaoş crecut în umbra salamului de soia.
Şi am mai avut un bemol în ceea ce îl priveşte, fiindcă paginile lui Gabriel Liiceanu din Uşa interzisă ce descriu vizita Majestăţilor lor la Timişoara sunt de un haz nebun.
Toate s-au rispit în clipa în care l-am cunoscut personal.
Are prezenţă, stil, distincţie.
Cam tot ceea ce lipseşte politicienilor români. Românilor în genere.
Poate că sunt învăţate, mimate, jucate. Şi?
Mă scuzaţi, dar, în vidanja ecranelor româneşti nu prea am văzut vreun personaj cu urme vagi de, măcar, eleganţă.

Vremea, la Chișinău: timpuri probabile

Mă încurcă mereu cuvântul ”Moldova”.
Și Moldova din România, și Republica Moldova sunt republici.
Cuvântul ”Basarabia” îmi place mai mult.
E singurul sinonim românesc al unui cuvânt batjocorit înainte și după 89: patriotism.
Mă încurcă mereu studenții basarabeni care sunt subconștientul sărac și stingher al unei amnezice Românii.
Sunt încurcat, în genere, de multe cuvinte ce vin din istoria Țării.
Cam cum sunt încurcați și prezentatorii emisiunilor meteo de la televiziunea Mesager atunci când presimt că ”Vremea va fi însorită în republică.”
De ce spun ”republică” și nu ”țară”?
Fiindcă, dincolo de Prut, ”țară” înseamnă chiar România.

Ce fain: un program TV de luni din 1989

19,oo Telejurnal.
19,25 Înaltă responsabilitate pentru destinele edificării socialismului în România.
19,45 Odă partidului biruitor - Spectacol literar-muzical-coregrafic.
20,20 Ctitorii ale Epocii de Aur.
20,35 Tezele şi orientările formulate de Tovarăşul Nicolae Ceauşescu - program de muncă şi acţiune revoluţionară.
20,55 Ştiinţa - forţă nemijlocită de producţie - documentar.
21,10 Din lumea capitalului.
21,25 Tezaur folcloric.
21,50 Telejurnal.

Aporia lui Becali

Dacă Gigi Becali consideră că e mai important să li se dea o lecție hoților,
chiar cu riscul de a se plasa în afara legii,
de ce nu e de admirat poziția Justiției care,
chiar cu riscul de a se plasa în afara legii,
a preferat să dea așa o lecție tuturor ce se plasează în afara legii?

Miorița nu mai are statuie ecvestră. Sechestră.

Presupun că amânarea cu o zi a reținerii lui Gigi Becali a fost prima reverență postdecembristă la adresa prestigiului românesc al zilei de 1 aprilie.
Cine ar fi crezut, cu doar o zi înainte, că magnatul din Pipera va fi săltat din pijamale pentru sechestrare de persoane?
Nimeni! Adică aproximativ electoratul care l-a votat pe Războinicul Luminii cu ocazia alegerilor.
În ciuda acestor potriviri astrologice, pentru mine un mit a fost spulberat!
Obișnuit să îl văd pe Miorițul Înstelat cum face instant confetti din citațiile trimise de procurori, am avut o autentică anxietate (wool anxiety, în psihiatria veterinară)la vizionarea unor cătușe și nu căpușe pe mâinile sale.
De ce?
Fiindcă Becali a fost mereu Oaia călare, Oaia Ecvestră a subliminalului nostru colectiv.
Românul arhetipal ce arunca peste mulțimile flămânde cu pastramă de euro, în vreme ce Zmărăndescul său distribuia picioare cu mâna dreaptă, iar cu stânga aducea curentul în cartierele mărginașe.
Și toate aceste demitizări din cauza cui?
Așa cum a remarcat în premieră națională culegătorul de folclor Vasile Alecsandri, din cauză că ”gura nu-ți mai tace”.
Așa cum remarcau dnii distribuitori de folclor politic TV, din cauză de Băsescu.

Țara lui 1 Aprilie

* România e ţara lui 1 Aprilie! Nu există o zi, o săptămână, o lună, un an de la bunul Dumnezeu în care să nu fi fost păcăliţi. Poate că ar fi vremea ca istoria Marilor Păcăleli Româneşti să fie dată publicităţii. Sau fragmente din ea. Nu de alta, dar ca să ne fie de învăţare de minte şi, în consecinţă, să ne fie de mic ajutor pentru ceea ce va să vină. Şi, slavă Domnului, avem cu ce ne făli nu numai în ultimii ani, ci şi mult înainte. * E de ajuns să ne gândim doar la câteva pentru a ne da seama ce popor de creduli, de păcăliţi am fost, suntem şi continuăm să fim. * Vă mai amintiţi de 1968 şi de discursurile înflăcărat antiruseşti ale lui Ceauşescu la invadarea Cehoslovaciei? Vă mai amintiţi cum mii de intelectuali au intrat în partid fiindcă au văzut în gestul lui Ceauşescu unul de demnitate? Ce păcăleală! Ce dezamăgire imensă a urmat după numai doi ani, la tezele din iunie, când televiziunea a fost practic decapitată şi a început o „revoluţie culturală” aproape chineză! * Vă mai amintiţi, apoi, cum ne păcăleau zvonacii şi răspândacii cum că Ceauşescu e bolnav şi nu mai are mult? Sau cum ne băgau în capetele noastre mici de bibilică ideea stupidă că numai şi numai ea, Elena Tovarăşa, e capul răutăţilor, de o uram mai mult decât orice fiindcă nu îl lăsa pe Nea Nicu să fie drept şi bun ca un personaj comunist din filmele lui Sergiu Nicolaescu? * Vă mai amintiţi cum am fost păcăliţi în ultimii ani ai ceauşismului că, după ce ne plătim datoriile, vom huzuri în sfârşit? * Vă mai amintiţi cum , în decembrie 1989, ne-au păcălit cu teroriştii aia care acum nu mai există? * Dar despre cum ne-au păcălit că banda video s-a terminat exact în clipa în care dictatorilor li se aplica o porţie de fier, ce ziceţi? * Vă mai amintiţi cum ne-a păcălit de amarnic popa Tokes, cel care a început totul la Timişoara? * Dar de Câmpeanu, la primele alegeri, cu vocea lui gravă şi figura lui de aristocrat? * Să nu mai vorbim cum ne-au speriat tot atunci, la începuturi, cu chestia aia despre vândutul ţării, cu moşierii şi cu aducerea Regelui înapoi! * Despre 1996 nici nu vă mai întreb cum a fost cu păcăleala de atunci fiindcă risc să vă provoc o criză de fiere. * Probabil că la toate acestea de mai sus eu cred că ar trebui să ne gândim în fiecare dimineaţă când, fatalmente, începe o nouă zi şi avem de înfruntat alte şi alte păcăleli. De fapt, nici nu cred că suntem chiar atât de naivi cum ne cred conducătorii noştri dintotdeauna. Pur şi simplu, preferăm să ne lăsăm păcăliţi decât să fim lucizi. Adică mai bine fraieri decât de-a dreptul disperaţi.