Da, Radu Duda!

Mie, Principele Radu Duda îmi place. Asta e!
Are ţinută, e arătos, gomos, vorbeşte inteligent, elegant şi, când se cuvine, puţin preţios. Aşa cum îi şade bine oricărui membru al unei case regale.
Am fost chiar fermecat de volumul său de confesiuni Persona, descoperind un fin cunoscător al teoriei textului dramatic şi o temperanţă a judecăţilor ce trădează un intelectual.
Surpriza a fost cu atât mai mare cu cât aveam o sacoşă de prejudecăţi în ceea ce îl priveşte.
Atunci când, de pildă, am aflat de căsătoria Principesei Margareta cu el, am fost dezamăgit. Mi-ar fi plăcut ca moştenitoarea tronului României să îşi fi fost găsit puţin sânge bărbătesc albastru.
Ciufuţi cum sunt însă, românii sunt sigur că i-ar fi reproşat Principesei, familiei Regale, că nu a găsit un neaoş crecut în umbra salamului de soia.
Şi am mai avut un bemol în ceea ce îl priveşte, fiindcă paginile lui Gabriel Liiceanu din Uşa interzisă ce descriu vizita Majestăţilor lor la Timişoara sunt de un haz nebun.
Toate s-au rispit în clipa în care l-am cunoscut personal.
Are prezenţă, stil, distincţie.
Cam tot ceea ce lipseşte politicienilor români. Românilor în genere.
Poate că sunt învăţate, mimate, jucate. Şi?
Mă scuzaţi, dar, în vidanja ecranelor româneşti nu prea am văzut vreun personaj cu urme vagi de, măcar, eleganţă.