2011, anul celui de-al 6-lea simț?

La mulți ani și, dacă veți avea șansa să fiți mașini de spălat în 2011, să vă crească, în spatele casei, o livadă de Calgon!

La 30 decembrie 1947, și România a intrat în comă indusă

Nu prea cred că presa noastră de iarnă a șoptit vreo vorbuliță, astăzi, despre cum România și-a ordonat, în limba rusă, Ziua Republicii la 30 decembrie 1947.
Ocupată cu gravul cucui al lui Huidu, cetățenii au făcut de gardă la patul vienez al schiorului cârcotaș.
Simbolic sau nu, și România a intrat, la 30 decembrie 1947, în comă indusă pentru aproape jumătate de veac.
Atunci, în acea zi, Maiestatea Sa a fost obligat de Groza și stăpânii săi de la Moscova să abdice.
Cu ceva mai mult de o lună în urmă, în 12 noiembrie, Regele Mihai fusese la Londra pentru a participa la nunta principesei Elisabeta, viitoarea Regină.
Comuniștii sperau să nu se mai întoarcă.
Vlad Georgescu scrie în Istoria românilor așa:
”În capitala britanică, Mihai a fost într-adevăr sfătuit de cei mai mulți oameni politici americani și englezi să nu se mai întoarcă; doar Chruchill a fost de părere că 'oricare ar fi riscul, întoarce-te la datorie'”. (p. 252)
Și s-a întors.
De câte ori a fost nevoie.
În orice caz, nu înțeleg cum de Biserica Ortodoxă Română a putut să tacă cu privire la acel gest care mi se pare că este cea mai mare umilință suferită de ea.
Fiindcă Mihai nu a fost încoronat, ci uns Rege.
Nimeni, nici măcar sovieticii nu pot anula această taină.
Poate că nu e prea târziu pentru un gest simbolic.

Crăciung

Crăciunul a intrat în România pe la Târgoviște.
Acolo unde Moș Nicolae Ceaușescu a fost stins de Managerul Infernului, Pluto.
Pluton. Militar.
Nu cred că Un mag de la răsărit a venit glonț la el.
Au venit gloanțe chiar de la voi, de la noi, mine.
Și eu am tras în el.
Atunci toți am tras în el.
În el, dar, în efigie, în noi.
Am fi vrut să ne împușcăm pentru câteva ore.
Noi toți, cei lași, sublunari, apostoli ai întoarcerii obrazului gros înmiit.
De Crăciun, eu cred că românii l-am încărcat pe Tovarășul Ceaușescu Nicolae cu toată moartea pe care o trăiserăm jumătate de veac.


Dincolo de România, lumea, azi, se copilărește.
Mă tem că, pentru noi, Domnul s-a născut, atunci, în 89, resemnat prematur.

Cu televizorul s-a hrănit poporul?

"Multe lucruri deja s-au lămurit :
Ştim precis că armata n-a tras;
Miliţia n-a tras, paraşutiştii n-au tras,
Securitatea nici n-are glas.
Noi am venit de-acasă
Şi-am adus tot ce ne-a trebuit:
Am venit cu tancuri, am venit cu muniţii
Şi gospodăreşte ne-am măcelărit...
Şi de-aia, de-aia nu citesc ziare,
De-aia nu mă uit la televizor !"
Alexandru Andrieş

Cuvântarea tovarăşului Nicolae Ceauşescu din 20 decembrie 1989

Dragi tovarăşi şi prieteni, cetăţeni ai Republicii Socialiste România,
Mă adresez, în această seară, întregului popor al patriei noastre socialiste, în legătură cu evenimentele grave care au avut loc, în ultimele zile, la Timişoara.
[...] Din desfăşurarea evenimentelor şi din declaraţiile unor participanţi la aceste evenimente, aceste grupuri aveau scopul de a provoca dezordine şi distrugerea instituţiilor şi bunurilor generale ale oraşului şi de a da semnalul unor asemenea acţiuni şi în alte centre.
Populaţia din Timişoara cunoaşte şi a văzut toate aceste distrugeri de tip fascist care au avut loc.
[...] Deoarece acţiunile grupurilor antinaţionaliste, teroriste, au continuat, unităţile militare – conform Constituţiei şi în conformitate cu legile ţării – au fost obligate să se apere, să apere ordinea şi bunurile întregului oraş, de fapt să apere ordinea în întreaga ţară.
Organele de ordine, procuratura, au efectuat şi au continuat să efectueze cercetările corespunzătoare pentru a stabili cauzele şi vinovaţii acestor acte cu caracter net fascist, provocator, de distrugere.
Din datele de care se dispune până în prezent, se poate declara cu deplină certitudine că aceste acţiuni cu caracter terorist au fost organizate şi declanşate în strânsă legătură cu cercurile reacţionare, imperialiste, iredentiste, şoviniste şi cu serviciile de spionaj din diferite ţări străine.
Scopul acestor acţiuni antinaţionaliste a fost acela de a provoca dezordinea în vederea destabilizării situaţiei politice, economice, de a crea condiţiile dezmembrării teritoriale a României, distrugerii independenţei şi suveranităţii patriei noastre socialiste.
Nu întâmplător posturile de radio de la Budapesta şi din alte ţări au declanşat, încă din cursul acestor acţiuni antinaţionale, teroriste, o campanie deşănţată, de ponegrire, de minciuni împotriva ţării noastre.
Scopul – repet după datele pe care le avem până acum şi din poziţia luată de cercurile revizioniste, revanşarde, de cercurile imperialiste din diferite ţări – este acela de a distruge independenţa, integritatea, de a opri cursul dezvoltării socialiste a României, de a întoarce România înapoi sub dominaţia străină, de a lichida dezvoltarea socialistă a patriei noastre.
[...] Mă adresez cetăţenilor din Timişoara cu chemarea de a da dovadă de înaltă răspundere şi de a face totul pentru liniştea şi ordinea oraşului lor, de a contribui la liniştea şi ordinea în întreaga ţară.
Doresc să declar cu toată răspunderea că unităţile armatei noastre, care au misiunea apărării independenţei şi suveranităţii patriei, a cuceririlor revoluţionare au dat dovadă de multă, foarte multă răbdare.
Nu au răspuns chiar atunci când soldaţii şi ofiţerii au fost loviţi, ci numai atunci când situaţia a ajuns de aşa natură încât au fost atacaţi de bandele teroriste şi au fost puse în pericol instituţiile fundamentale, ordinea de judeţ.
Armata şi-a îndeplinit pe deplin datoria faţă de patrie, faţă de popor şi cuceririle socialismului!
[...] Se pune pe drept cuvânt întrebarea: de ce acele cercuri imperialiste şi guverne, care fac tot felul de declaraţii împotriva României, nu au spus niciodată nimic în legătură cu evenimentele foarte grave din diferite ţări, din ultimul timp?
[...] Mă adresez tuturor organelor şi organizaţiilor de partid, comuniştilor, oraganizaţiilor U.T.C., sindicatelor şi tuturor sindicaliştilor, Organizaţiei Democraţiei şi Unităţii Socialiste, tuturor organelor şi organizaţiilor obşteşti pentru a acţiona, în deplină unitate, în aceste împrejurări grele, pentru a asigura dezvoltarea muncii paşnice, de realizare a hotărârilor Congresului al XIV-lea al partidului!
[...] Trebuie să dăm o ripostă hotărâtă împotriva celor care vor să dezmembreze România, să lichideze integritatea şi independenţa patriei noastre!
[...] Nu am şi nu voi avea niciodată nimic mai presus decât poporul, patria, integritatea României şi socialismul."


DECRET
cu privire la instituirea stării de necesitate pe teritoriul judeţului Timiş

"Având în vedere încălcarea gravă a ordinii publice în judeţul Timiş, prin acte teroriste, de vandalism şi de distrugere a unor bunuri obşteşti,
În temeiul art. 75, pct. 14 din Constituţia Republicii Socialiste România,
Preşedintele RSR decretează:
Art. 1 – Se instituie starea de necesitate pe întreg teritoriul judeţului Timiş. Toate unităţile armatei, Ministerului de Interne şi formaţiunilor gărzilor patriotice sunt puse în stare de alarmă.
Art. 2 – Pe timpul stării de necesitate se interzic orice întâlniri publice, precum şi circulaţia în grupuri mai mari de 5 persoane.
Se interzice circulaţia pe timpul nopţii începând cu ora 23, cu excepţia persoanelor care lucrează în schimburi de noapte.
Art. 3 – Toate unităţile socialiste din judeţul Timiş sunt obligate să
ia măsuri imediate pentru desfăşurarea normală a proceselor de producţie, pentru paza bunurilor obşteşti, pentru respectarea strictă a ordinii, disciplinei şi programului de lucru.
Art. 4 – Consiliile populare municipale, orăşeneşti şi comunale din judeţul Timiş sunt obligate să asigure respectarea strictă a ordinii publice, paza bunurilor proprietate socialistă de stat şi cooperatistă, aprovizionarea în bune condiţii a populaţiei, desfăşurarea normală a transporturilor, organizarea şi desfăşurarea în bune condiţii a întregii activităţi economice şi sociale.
Art. 5 – Întreaga populaţie a judeţului Timiş este obligată să respecte cu stricteţe legile ţării, ordinea şi liniştea publică, să apere bunurile obşteşti, să participe activ la înfăptuirea normală a activităţii economico-sociale."
("Drapelul Roşu", joi, 21 dec. 1989, nr. 13952)

18, în fragmente de presă

În 18 decembrie 1989, România închide frontierele cu Iugoslavia, Ungaria, URSS şi Bulgaria.
Nicolae Ceauşescu, aflat în Iran, arată în faţa parlamentului acestei ţări că succesele înregistrate în România în dezvoltarea economică şi socială au drept rezultat o ţară stabilă şi echilibrată, fără a menţiona masacrul ce începuse la Timişoara. Guvernul român decretează stare de necesitate pe întreg teritoriul ţării, după reprimarea sângeroasă a manifestanţilor din acest oraş.
Ce se întâmpla de fapt la Timişoara?
Postul de radio "Europa Liberă" dă primele veşti luni, 18 decembrie: "În Timişoara se moare. Televiziunea tace. În lipsa tovarăşului plecat în pelerinaj la mormântul lui Komeyni, tovarăşa hotărăşte să transforme Timişoara într-o nouă Guernică".
Marţi, "Europa Liberă" informează că la Timişoara sunt mii de morţi. Se transmite o casetă pe care se aud împuşcături şi ţipete.

În noaptea de 17/18, Calea Girocului şi străzile învecinate au constituit o zonă "fierbinte," în care a avut loc o puternică manifestaţie, iar răpăitul automatelor şi mitralierelor nu a încetat până spre dimineaţă. Aproximativ la miezul-nopţii, zona a fost încercuită de trupe, accesul maşinilor şi salvărilor fiind interzis. Doar ocazional s-au putut strecura câţiva răniţi, numai spre spital. Au fost văzuţi morţi transportaţi în holurile blocurilor, într-unul numărându-se circa 10 morţi şi mai mulţi răniţi. Aceştia nu au ajuns în zilele următoare la spital. După ora 4-4,30, armele au încetat să tragă şi, după un timp, a venit la pas spre Calea Girocului, dinspre Calea Buziaşului, pe strada Ştefan Plăvaţ, un convoi militar compus, în ordine, dintr-o maşină ARO, un camion cu prelată, un buldozer cu lamă în faţă şi două camioane cu prelată. După un timp s-au retras pe aceeaşi rută pe care au venit, fără a se putea şti dacă aveau sau nu "încărcătură," dar prezenţa lor nu putea sugera altceva. ("Timişoara", nr. 16/1990)

Concomitent cu ceea ce se întâmplă în Calea Girocului, un securist în civil trage focuri de intimidare în aer şi în asfalt pe strada Măceşilor şi pe strada Paris ca să împrăştie grupurile tot mai dense de oameni din centrul oraşului. Între Operă şi Catedrală se înmulţesc securiştii înarmaţi, îmbrăcaţi în civili, dar şi cetăţenii obişnuiţi. Către 16,30, pe treptele Catedralei şi în jurul acestora, s-a adunat un grup de copii cărora li s-au adăugat şi foarte mulţi tineri şi maturi. Copiii fluturau un steag tricolor şi scandau: "Jos Ceauşescu!", "Vrem o ţară liberă!". Erau poate 1000 de oameni în jurul Catedralei. Gheorghe S. a împărţit lumânări luate din Catedrală celor de pe scări. Unii martori susţin că focul asupra celor de pe scări a fost deschis dintr-un transportor blindat. Alţii, că s-ar fi tras prima rafală dintr-o maşină ARO care a trecut prin faţa lăcaşului sfânt.
În faţa Catedralei, dincolo de carosabil era un cordon de trupe înarmate. După primele focuri, copiii şi o parte din oameni s-au refugiat în Catedrală şi după coloanele de la intrarea acesteia. Alţii s-au adăpostit în Parcul Central şi al Catedralei şi în bufetul Expres din colţ. Pe treptele Catedralei zăcea un tânăr împuşcat în cap. Balta de sânge din acel loc se mai vedea şi a doua zi. În Catedrală, un grav rănit era îngrijit de o femeie şi o adolescentă. Este chemată Salvarea, dar opresorii interzic accesul ei la treptele Catedralei ameninţând că va trage. Ofiţerul sau subofiţerul de interne care ameninţa şoferul salvării, a fost recunoscut de un manifestant: cu o seară înainte, în civil, spărgea vitrine. Gheorghe S. a avut curajul să înfrunte opresorii şi, înjurându-i să dirijeze maşina Salvării în faţa lăcaşului ca să fie transportat rănitul. După aceea a fugit în Parcul Central. Pe străzile din jurul parcurilor se învârteau transportoarele blindate care trăgeau cu armamentul de bord asupra oamenilor din parcuri, aruncau petarde şi gaze lacrimogene.

Dacă da: Ninsori! Dacă nu: Ninsorry!

Poate că într-o bună seară voi scrie povestea minunată a Fulgului de zăpadă care a stat în pat o iarnă întreagă fiindcă avea febră.
Evident că voi descrie cum, în acel anotimp, mama sa, Nourofena Răceală și Viscol a stat lângă el, culcată pe blana lui Fram Ursul polar.
Ca să viseze minunat un vis cool.

Despre Dilema românească a SUV-lui

De câte ori începe să ningă, mă gândesc, ușurat parcă, la SUV-uri.
Iată, îmi zic în sinea mea, au și ele, SUV-urile, un rost pe lumea asta prea catifelată a asfaltului de oraș.
Ieri seară, de pildă, am zâmbit a încurajare atunci când vajnicele 4x4 tăiau neaua și solul nesigur asemenea unor galioane.
Fiindcă, îmi imaginez eu adesea la vreme frumoasă și drum dat cu after shave de Ciuhandu, SUV-ul tre să se găsească într-o profundă și insondabilă dilemă cu privire la folosința-i.
Așa că, în țările bune, SUV-urile nu prea circulă prin localități, fiind un soi de motoare sălbatice ce se hrănesc cu hârtoape și noroaie clisoase.
La noi, la români, în țara absurdului/absurvului, dilema SUV-ului cred ar trebui formulată așa: 4? ori 4?

O revelație onomastică târzie: The Most Nicolae

Și anul ăsta, am ratat îmbățoșarea de Sfântul Moș Nicolae.
Afirmat deja în istorie ca protector al copiilor, Moș Nicolae probabil că a lăsat acneea adolescenților în leasingul Crăciunului Moș.
La englezi, carăvasăzică, tre să fi fost Saint Nick.
În Computerland, necesarmente, ziua tuturor morților din Real Life și a viilor de pe Net, poartă acest nick: Saint Nick Name.

La Muzeul de Artă, de sâmbătă, 4 decembrie, stă Margareta Sterian

Arcimbolodo - pictorul care a imaginat chipuri de oameni din legume, păsări și cărți - cred că ar fi închipuit-o pe Margareta Sterian din cărți îmbrăcate în piele de tigru sau de bizon.
Ar fi făcut astfel o reverență acestei minunate femei ce a pictat, a desenat, a scris poezie și proză, a tradus, a țesut tapiserie, a visat scenografie.
A făcut parte din rara specie a artiștilor înzestrați cu nu doar cu darul creației, ci cu darurile creației.
I-a fost împrumutat ochiul pictorului, inima vorbitoare a traducătorului, sufletul cu mii de uși al prozatorului, degetele ce țes lumea ale Dantelăresei.
Dar i-au mai fost dăruite și aventura avangardistă, și așezarea în plenitudinea tradiției populare.
Asemenea marilor creatori de origine evreiască din cultura română, Margareta Sterian a deschis ferestrele spre dinafară cu aplomb, grație și fragilitate.
În aprilie 1947, de pildă, apărea "Antologia poeziei americane moderne", în traducerea Margaretei Sterian, cu un studiu introductiv de Petru Comarnescu. Antologia va fi interzisă in 1949. Peste 27 de ani, în 1974, cartea este reeditată la Editura Dacia cu titlul schimbat - "Aud cântând America".
Datorită ei, sună așa cum știm, în românește, Dickinson, Whitman, Poe, Eliot, Sandburg.
Datorită ei, fantasticul, oniricul, fabulosul lumii românești are un sunet care nu seamănă cu nimic. Însă în același timp, îi amintește pe mulți mari artiști.
Ce alchimie!
Ce bogăție a culturii române și a evreității noastre!

Asta aș fi spus dacă nu aș fi fost gazda expoziției aduse cu un patetism matern de Domnul Mircea Barzuca, legatarul colecției Sterian.
La Palatul Baroc, deci, unde Margareta Sterian stă cu aproape 160 de lucrări.
Cu un fragment năucitor din Remember, al lui Răzvan Mazilu și Ion Rizea, în Sala Barocă.
Cu Nicole Tender, care a făcut posibilă și expoziția, și catalogul.
Cu Ada Lupu Hausvater, directoarea Teatrului Național Timișoara.
Cu Erwin Şimşensohn, preşedintele Comunităţii Evreieşti din Bucureşti.
Cu Costi Ostaficiuc, venit, în acea seară, în calitatea de prieten.
Vouă, deci, vă mulțumesc mulțumesc mult, mult.

Masoni, portari, bănățeni și francezi la 1918

* În preajma Conferinţei de pace de la Paris — care a consfinţit internaţional unirea Ardealului cu România —, cinci membri ai delegaţiei române au devenit masoni : Al. Vaida-Voevod, Caius Brediceanu, Voicu Niţescu, Gh. Crişan, Mihai Şerban şi Traian Vuia. Trei din ei, bănăţeni, doi — ardeleni! „Primiseseră lumina” în atelierul lojei Ernest Renan din Paris şi, în felul acesta, participarea delegaţiei române la Conferinţă a avut o cu totul altă greutate. Mai ales că, la data respectivă, în Ungaria lojele fuseseră suspendate sau, în termeni specifici, „intraseră în adormire”, stare care a durat până în 1926. (Ca un amănunt aparte referitor la acest aspect, scurta perioadă a Republicii comuniste a lui Bela Kun a însemnat, între altele, confiscarea palatului Marii Lojă Naţionale a Ungariei de către… sindicatul portarilor.) * Al. Vaida-Voevod a explicat intrarea intempestivă a celor sus-menţionaţi în masonerie ca fiind o acţiune diplomatică de persuadare a cercurile masonice şi, deci, politice franceze. Mai mult decât atât, se pare că acţiunea avea şi girul lui I.I.C. Brătianu, şi al Casei Regale. De altfel, regina Maria s-a aflat şi ea în timpul Conferinţei de Pace la Paris unde a avut câteva întâlniri importante cu rudele ei engleze. Ar fi de menţionat aici întâlnirea cu unchiul ei, ducele Conaught, Mare Maestru în masoneria engleză. De altfel, aghiotantul personal al ei a fost trimis, după Unire, să se iniţieze la Braşov, centrul lojelor masonice din Ardeal. Mai mult, în 1925, Regina Maria a fost decorată cu ordinul masonic „Crucea Verde a Angliei”. * Dar Unirea nu a stat doar sub semnul marilor personalităţi politice. Arhitectul — ca să ne exprimăm aşa — din umbră al acestei strategii se pare că a fost Jean Pangal, personalitatea cea mai importantă a masoneriei româneşti interbelice. După un strălucit doctorat la Paris, în 1914, desfăşoară o laborioasă activitate în capitala Franţei, în 1918, ca secretar general al Consiliului Naţional al Unităţii Române. După unii istorici ai masoneriei româneşti, ar fi înfiinţat în august 1918 un Suprem Consiliu al României căruia i-ar fi fost Suveran Mare Inspector General. În această calitate este de presupus că a cunoscut cele mai cunoscute personalităţi ale masoneriei europene şi americane, fiindcă lojele din România, la acea dată erau sub diverse jurisdicţii străine, dintre care cea mai prezentă era cea a Marelui Orient de Franţa. Ceea ce se poate presupune e faptul că masonii români, în special Pangal, au negociat jurisdicţia lojelor româneşti pentru a obţine avantajele de rigoare. Cert e că, din 1922 Jean Pangal a condus Masoneria Naţională Română care s-a detaşat şi delimitat de Marele Orient al Franţei, devenind ordin suveran. În 1924 Pangal declara că scopul Marii Lojă Naţionale din România era acela „de a consolida statul naţional unitar român”. Iar despre masonii rataşaţi unor obedienţe străine a afirmat: „un român care stă sub o obedienţă masonică străină, atunci când în ţara sa există o Masonerie Naţională, se face în mod conştient sau inconştient unealta străinătăţii şi a intereselor străine de neam”.

Hilde

La trei săptămîni după ce Aurica a primit un post
de cicoare într-o grădină superbă cu petalele
mereu îndreptate spre soare, Tanti ne aduse-n sufragerie un fragment luminos dintr-un şarpe, ce, atunci cînd a intrat cu el aşezat peste nişte coperte vechi de carte germană, părea să fi fost, mai de mult, chiar o floare dintr-un regn ce se despărţise peste noapte de contur şi culoare pentru a fi mai frumos.
Era ora şapte spre seară.
Afară, lumina îşi mai pierduse din snagă, pe unele porţiuni chiar se întunecase, şi toţi ai casei — sau, cum se mai spune, Familionul — ne sorbeam ceaiul aşteptînd rîndul semnelor vesperale, după ce, fireşte, fragmentul-oaspete-o-să-moară — sau, cum se mai spune — o să cadă în lege numai cu partea lui de petale, aşa că aprinserăm în cameră numai o lampă, mică de cupru, cu fitil trecător de mătasă. Am primit oaspeţi, apoi, care s-au întors cu nişte tineri sau mai tineri acasă,
am auzit şoapte într-o limbă necunoscută în vale şi ne-am uitat la cer să vedem atenţi luna la faţă, ne-am plimbat pînă tîrziu prin livadă aşa cum alţii ies noaptea pe puntea unui vapor pentru a trage în piept aerul tare al mării şi zîmbesc fericiţi cînd aud, de departe, strigătul elefanţilor, slab ca un corn, semn că trec aproape de ţărmurile vii ale Africii. Ne-am întors apoi în odăi. Totul era viu. Respira.
Am vorbit ceva mai tare pentru steaua pripită-a cădea în chematul locşor de lîngă fereastră, dacă tot ce-a fost scris-o să crească.
Nu plîngeţi, rogu-vă !
Încă de la primul cuvînt am stat toţi într-o romanţă veche, nemţească.

Cum se sicrie regulamentar

Interpol sau interlop?
Polițist sau ploițist?
Cinstită sau cistită?
Chipiu sau chilipir?
Chestor sau castor?
Iată câteva din nedumeririle unui șef de post care nu a prins niciodată vreun hoț sau tâlhar.
El scrie acum o carte ce se va numi Amintirile unui șef de post restant.
Sau sicrie o carte.

De unde are croasantul forma semilunii

"Cum cele trei sute de tunuri osmanlâi nu au reuşit să perforeze zidurile Vienei şi nici să deschidă porţile cetăţii ei, şi cum ghiulelele de paie şi de fontă, pornite din tunurile lui Şerban Cantacuzino, nu serveau pofta turcului de cucerire, ci comunitatea Europei creştine, de vreme ce pe deasupra nu reuşiseră, asediatorii au încercat să pătrundă, în acelaşi an, 1683, în inima capitalei imperiale, asemeni cârtiţelor, scormonind pământul pe dedesubtul zidurilor ei...
5000 de mineri improvizaţi săpau, în cursul nopţilor din perioada asediului, galerii care să-i ducă în cetate. Tot atunci, spre a nu fi ochiţi de tirurile artileriei duşmane după fumurile cuptoarelor, brutarii vienezi îşi coceau pâinea pentru a-i hrăni pe asediaţi, lucrând de zor în nopţile de vară ale lui 1683, când armele şi armatele tăceau mâlc. Ascuţit de spaime şi întuneric auzul brutarilor vienezi a descoperit încercarea turcilor care săpau în subteranele Vienei, zădărnicindu-le proiectul. Pentru acest merit, Curtea Imperială îi va premia pe patiserii cu urechea fină cu licenţa de a fabrica un produs de panificaţie de forma semilunei." (Coriolan Babeți, Atelierul de arte Timișoara, Brumar, 2010)

Capitalist vieros în comunismul cu o fată umană, minoră

În plină criză economică, iacătă PSD-ul cu o propunere atrăgătoare, sexi chiar: servicii sexuale.
Pătrunși de puterea exemplului, Robert Negoiță, Radu Mazăre și Nicu Bănicioiu se pare că au contribuit efectiv la calificarea unor june nu neapărat majore.
Poate și fiindcă, în ultimii ani, de majorat nu se ocupă PSD-ul, ci PDL-ul.
Partid care, în opinia mea, ar avea acum și sanșa nesperată de a impozita Tineretul Social Democrat, fiindcă ziarele scriu și de servicioase sexuale (cum să le zic altfel?) din organizația condusă de dl Bănicioiu.
Sigur, în PSD nu toți membrii fac asemenea lucruri, după cum tot atât de adevărat e și că nu tuturor le plac fetele.
Un mare pericol mi se par în acest scandal sexual tarifele total nesocial-democrate ale lui Robert Negoiță care, conform procurorilor, ar fi plătit între 500 și 1000 de RONI pe noapte.
Avea dreptate Ion Iliescu să îi numească, pe unii pesediști, capitaliști lacomi, veroși.
Iată-i acum și ”capitaliști vieroși”.

Dacă plouă tot așa

În caz că plouă în același ritm, propun să schimbăm cam așa următoarele ziceri de lună: novembeer și decembeer.
Iar dacă vor crește și birurile, vom schimba doar grafia: novembir și decembir.
Apropo, ați băut bere cu ghimbir?
Ginger beer?

Geppetto și Scornicești

Dispariția lui Adrian Păunescu marchează dispariția ultimului om politic român de dinainte de 1989.
De fapt, dispariția celui de-al doilea om politic român după Nicolae Ceaușescu.
Pobabil că, ocupați în exces lacrimal cu enigmaticii și cuminții noștri părinți, nu am observat în biografia lui A.P. un amănunt ce definește nu cenaclistul, ci, mai ales, politicianul: accesul direct la mulțime.
Alături de Nicolae Ceaușescu, Păunescu a fost singurul român din perioada Epocii de aur (sic!), care a vorbit excesiv, necenzurat și constant mulțimii.
Niciun prim-ministru, adică nici Dăscălescu, nici Verdeț, nici măcar Elena C. nu a avut privilegiul de a grăi așa, liber, fără vreo hârtie în față, cetățenilor României.
Nici azi nu știm ce timbru vocal aveau membrii CC al PCR, darămite ce nu aveau în cap.
Am și o ipoteză ce explică această muțenie generală: Ceaușescu îi înlăturase pe toți cei care puteau propune altceva decât pumnul în gură ca metodă în propagandă, așa că ideea unui outsider care i-a propus să se ocupe de hipnoza colectivă îi convenea de minune. Fiindcă, desigur, accentua nesiguranța cadrelor și nici nu îi periclita în vreun fel prestigiul.
Așa s-a născut Cenaclul Flacăra, fascinantul laborator în care Păunescu a inventat prima și singura instituție eficientă de progpagandă a regimului și, mai mult, l-a inventat pe Ceaușescu. Pe Ceaușescu Zeul, Faraonul, eroul civilizator, legiuitorul, omul de omenie, Cârmaciul.
Pe scurt, a creat religia ceaușistă, al cărei Mare Pontif era el, Bardul, iar Biserica își ținea slujbele cu ocazia spectacolelor de cenaclu. Din această pricină, Cenaclul Flacăra se aseamănă foarte bine cu fabrică românească vestită în epocă, cea de armament de la Cugir, unde, oricum asamblai componentele de la biciclete, tot mitraliere ieșeau!
Vreau să spun că oricât de mare admirator aș fi fost și sunt încă al tuturor celor care au făcut parte din acest Cenaclu, sunt nevoit să constat că talentul, buna lor credință, inocența, toate au fost pervertite fundamental de contextul în care ele au fost îngăduite să se manifeste.
Poate părea exagerat ce scriu acum, dar cred că și Phoenix, și Pittiș, și Mircea Baniciu, și Gyuri Pascu, și atâția și atâția au fost marii donatori de sânge autentic din care s-a hrănit Zeul Ceaușescu. Datorită lui Păunescu.
Cu acest sânge simbolic, în psihodrama Cenaclului Flacăra, Ceaușescu a fost când voievod, când haiduc, când hippie în blugi, când rebel comunist, în funcție de public, de context, de capricii.
Iar Păunescu ajunsese atât de îmbătat de acest joc al rolurilor în care el și numai el îl distribuia pe Ceaușescu, încât a sfârșit prin a-l confisca pe Cârmaci.
În imaginarul colectiv românesc, Ceaușescu nu mai sălășluia în mâinile clicii securisto-partinice, ci descria icoana unui sfânt încălecat pe dolofanul index al unui cenaclier.
Că i s-a spus asta sau nu lui Ceaușescu sau că a înțeles chiar el, aspectul e minor. Cert e că, în 1986, Ceaușescu a găsit prilejul să îl pună pe tușă.
Incidentele de la Ploiești nu au fost decât prilejul de a scăpa de el.
La acea dată, Păunescu-păpușa-unui-devotament, devenise de mult Păunescu-păpușarul-lui-Ceaușescu.
Fiindcă tocmai extraordinara sa eficiență propagandistică i-a jucat acest renghi: în clipa în care a reușit, asemenea lui Geppetto, să facă din Ceaușescu o păpușă ovaționată de sală, Zeul cu limba de rumeguș nu mai vroia să fie mereu reinventat și nici nu mai avea nevoie de Apostol.
Păunescu a dispărut de pe scena ceaușismului fiindcă Ceaușescu nu mai vroia să fie iubit, ci temut.
Așa cum știm din povești, Geppetto nu se revoltă.
Povestea ar fi fost interesantă doar cu Păunescu în rol de Golem.

Turismul românesc, Futurismul românesc, ”Fu turismul” oltenesc

În România contemporană, locul cel mai vizitat de românul standard e târtița părintelui feminin.
Asta fiindcă înjurătura de mamă este agenția de turism orală a românilor low cost până la gratuitate atunci când te trimite la origini.
Poate din cauza locului, dar și de rușinea lumii civilizate, avem o frunză pe logo-ul turismului românesc.

Primul concurs elvețian de dat ceasul înapoi

Răspundeți corect la întrebarea ”Ce ați făcut ieri cu ora suplimentară de viață?” și puteți câștiga un ceas elvețian.
Evident, ceasul trebuie dat înapoi, în conformitate cu modificarea orei de toamnă.
Optimiștii vor putea da ceasul înainte la primăvară.

La ziua ultimului mare ofițer interbelic

Astăzi, în loc să vorbim despre Majestatea Sa Regele Mihai, am pălăvrăgit despre Ziua Armatei.
Care Armată?
Cea care a pierit în temnițele comuniste odată cu ofițerii ei de elită?
Armata ieșită din sâmburele sovietic al Diviziei Tudor Vladimirescu?
Cea care a secretat în fruntea ei Ceaușești sau Chițaci?
Armata care culegea porumbul CAP-urilor cot la cot cu elevii, studenții și profesorii?
Cea care a tras în poporul ei în 1989?
Armata lui Bernevig sau Stănculescu?
Armata delirului produs de generalul Degeratu?
Evident, asta nu e Armata mea.
Eu respect doar ofițerii de felul lui Viorel Oancea sau CADA.
Eu sunt mândru de românismul și patriotismul militarilor ce îl aveau drept Comandant suprem pe Rege.
Lor și numai lor, din păcate, li se cuvine, de Ziua Majestății Sale, gândul bun și mândria.
La mulți ani, Sire!

Un ferpar despre maeștri și ucenici

Nu îmi plac ferparele și din motive lesne de ghicit, și din motive stilistice.
De regulă, un necrolog transmite că încă un om excepțional s-a dus, în vreme ce noi, rămașii, suntem un soi de viețași suficient de comuni.
Ca să nu mai spun de alte și alte formule ce aduc surâsuri ori grimase taman acolo unde durerea ar chema sobrietate și discreție.
Nu sunt însă deloc exigent cu asemenea texte, fiindcă știu foarte bine că ele fac parte dintr-un străvechi ritual: cel al recompensei.
Nu neapărat însă doar al unei recompense postume.
De regulă, anunțurile mortuare pun în evidență nu răposatul, ci anunțătorii.
Fix pe cei care, cu acest prilej, se cațără pe soclul pietății, regretelor, devotamentului etern.
La urma urmei, un ferpar e, deopotrivă, un gest de regret profund și unul de mondenitate.
Simplificând puțin lucrurile, e aici și o bună bucată din povestea pescarilor care, atunci când pierd, scapă un pește, peștele e neapărat unul mare și grozav. După cum s-ar potrivi cu însuși pescarul.
Ceea ce mă face - atunci când citesc ferpare - să mă minunez de textele în care nu e vorba despre cei vii, ci doar despre cei dispăruți.
Cum e cel de mai jos, citit azi în ”Renașterea bănățeană”, în care LCC e o verigă dintr-un lung șir al maeștrilor și egalilor săi:


În 17.09.2010 s-a împlinit centenarul naşterii unei importante personalităţi a breslelor de mici meseriaşi lugojeni, cel care a fost
L.C.C.
(C. L. Măcelarul 1910-1984)

A fost cunoscut, iubit şi apreciat de mulţi cetăţeni de rând ai Lugojului şi de întreaga societate de mici meserişi concitadini de faimă, ce a marcat perioada interbelică şi postbelică întreruptă de naţionalizarea efectuată de regimul dictaturii de tristă amintire instaurat după război. Om de aleasă omenie, adevărat „artist” al meseriei practicate încă din copilărie, a fost deopotrivă iscusit şi desăvârşit în ceea ce numim azi „management” în dezvoltarea activităţii private. Pornind de la zero, a reuşit prin muncă, cinste, întrajutorare şi onestitate să obţină succese remarcabile ce stau mărturie şi pot fi şi exemple şi azi. Discipol devotat şi loial ai unor „mari maeştri” ai meseriei sale (Iovănescu, Neumayer, Preda şi alţii) a avut colaborări fructuoase şi de înaltă ţinută cu întreaga societate a vestiţilor meseriaşi ai Lugojului de altă dată (Iacobescu, Ciosa, Borlovan, Paratzky, Stempel, Gaspar, Nagy, Sinteanu, Visan, Boldureanu, Paulescu, Hoban, Blidariu, Knobel, Kormos, Springer, Grim, Dobner, Zimmermann, Kadar, Adler, Becker şi alţii). Un gând bun şi o frumoasă amintire ce merită a fi păstrată.

Fiindcă ploaia asta îmi dă senzația de rugină, o poezie

FIER

Cea mai bună frizerie-i ,,La Tache”.
Dacă sefu îi sus, în locuinţă, s-aducă plăci noi,
de sidef, ce nu vor fi fost nicicînd ascultate,
o să vă servească nepotu-so, don Valer,
care a învăţat la Paris, absolvind al doilea
dintr-o sută,
care va să zică ,,Piaptăn de Fier”.
El ştie să audă din toate
şoaptele de onoare pe care seara o să le
uite pe Toate, fiindcă are şi el:
Ani a fugit din urbe cu un ins Dinoţel
şi, de-atunci, Valerică fluieră pentru sine
ceva din care se întrerupe numai cînd adoarme
în nopţile mai senine, visînd o apă grea
ce poate toate lucrurile să ţină.
Deci, cu puţină
vreme înainte de-nchidere, lasă perdelele sidefii
peste ferestrele zugrăvite de lună
să se coboare, poruncindu-şi doar pentru inimă
şi cîntă la mandolină:
,,Nu rugini, psihi-mu, vină!” (bis)
(Ochiul inimii, Editura Facla, Timișoara, 1988)

Llosa a primit Nobell pentru lliteratură

Când eram student, anunțarea Nobelului pentru literatură mă făcea, pentru 2-3 zile, sud-american.
Țineam cu Borges cam cum țin timișorenii cu Poli.
Mă enerva la culme că Nobelul nu mergea, cum se spune în engleză, către idolul meu.
Dar nu neapărat către el.
Îmi plăceau - nu neapărat la aceeași intensitate - Marquez, Bioy Casares, Sabato, Cortazar și o carte ciudată, a lui Estrada Martinez, Radiografia pampei.
Pe atunci citisem doar Casa verde a lui Llosa, dar nu pot spune că m-am dat în vânt după ea. Mă scotea din sărite sartrianismul ei, care mi se părea că rimează prea puțin cu America de Sud.
(Cam cum ar putea un apres-rasage să vindece o rană de macheta.)
Pe Llosa l-am descoperit după 1980, când am fost fermecat de Războiul sfârșitului lumii.Acolo era lumea pe care o căutam eu, amestecul indicibil de fantastic și fervoare mistică populară.
Oarecum premonitoriu, acum vreo săptămână m-am gândit la el.
Ascultam teatru radiofonic și mi-am amintit de radionovolele (adaptare a cuvântului telenovelă) din Mătușa Julia și condeierul.
După cum mă gândesc la el și la Borges de câte ori sorb un mate.

Când Nudul ne trece de la fetiș la idol

Sergio aka Ţulu şi Camil m-au convins să vorbesc la vernisajul expoziţiei lor din Mansarda Facultăţii de Arte, de la ora 12,00.În majoritate nuduri, fotografiile expuse vin din Germania, dintr-un mic oraş numit Pirmasens, cărora li s-au adăugat lucrări ale unor timişoreni. De la fotografia alb-negru, până la diverse colaje sau photoshoping(cum ar veni!), găseşti de toate, la un nivel de invidiat.
A fost o sâmbătă grea, fiindcă, la 11,00, vernisam o altă expoziţie, de data asta de pictură, la Buziaş, unde Sorin Munteanu a reuşit să facă a doua ediţie a Taberei internaţionale. Aşadar, am plecat imediat după speech de la Buziaș şi am ajuns la ţanc şi la microfon.
Unde am explicat cum văd eu legătura dintre sănătate, fiziologie şi nud:
Un nud e, de regulă, un peisaj feminin la aprox. 37 de grade Celsius.
Sincer să fiu - un stereotip gol-goluţ -, nudul mă emoţionează şi mă tulbură, poate şi fiindcă e la capătul opus al obscenităţii. În nudul de artă, corpul femeii e îmbrăcat în aura
În opinia mea, ochiul pentru nud se formează aproximativ după 25 de ani, când revistele cel puţin nuditiste dispar de sub pat. După cum se modifică şi direcţia cuvântului juisare.
În linii mari, nudul european se baza pe sâni și fese, tot așa cum naționala de fotbal a României se baza, până nu de mult, pe Mutu.
Până nu de mult, fiindcă, sub influența Orientului, erotismul feminin al gâtului sau al piciorului a desexualizat binișor femeia.
Fiindcă nudul de-aia e nud în fotografie ca să nu mai vezi nici sâni, nici fese, nici alte linii ale vreunei geometrii clitoridiene, toate ca atribute ale unei persoane anume, cu identitate civilă, ci ca fiind ale speciei, ale genului feminin.
În termenii evoluției religioase, e trecerea de la fetiș la idol.

O informație Dorin

Prietenul meu din copilărie, Dorin Ticiu, a murit sâmbătă seara.
A dat piept, cum se spune, cu un cancer la plămâni pe care l-a purtat mai multe luni cu aceeași facondă enervantă și provocatoare cu care a negociat totul în viață: astmul, facultatea, căsătoriile, pușcăria, exilul de la Amara.
Dragul meu Ticiulică însă nu a fost tocmai un norocos, cum se vede.
Îl știu bine, l-am știut de foarte aproape, mai ales în ultimii ani, când am avut mare nevoie de el.
Cam așa cum, atunci când ți-e frică de moarte, vrei să plângi într-o batistă în care se mai simte aerul din copilărie.
Cu el am deschis ochii, cu el am crescut, cu el am iubit aceleași fete și am râs ca prostul.
Viața mea, copilăria și adolescența mea la Sânnicolau Mare sunt pline de tembelismul lui viu.
Odată cu transformarea lui Dorin în această informație despre Ceva Ce A Fost, vă anunț că am scăpat de grija unor lacrimi, de două numere de mobil și de întâlnirile insuportabile cu un individ care doar aducea cu el, ciugulit de niște porumbei haloși, citostatici.

Băsescu, Blaga și ”corola de minuni a lumii” din stradă

De ieri, protestele polițiștilor și reacția Președintelui nu lasă o clipită pe loc repaus emotivitatea televizivă.
Realitatea vântură scenarii apocaliptice, liderii de sindicat polițiști se felicită pentru că nu a ieșit măcel în fața Cotroceniului.
Deși cunosc destui polițiști cinstiți și de ispravă, am un defect ocular: în freza fiecărui polițist mi se pare că sclipește cărarea apăsată a chipiului de milițian.
Știu că nu e chiar așa, mai ales în cazul polițiștilor tineri.
Știu că polițiștii de la Criminalistică și cei de la Circulație nu au aceeași grosime la portofel, după cum destui șefi sau șefuți au acțiuni și amiciții pe la interlopi sau afaceriști.
Iată de ce cred că - dacă nu au fost manipulați sau trimiși cu ordin expres - au ieșit în stradă tocmai ăștia cinstiți și fraieri. Care se vor pensiona cu vreo 6 milioane și fără alte privilegii.
E extrem de frustrant să te trezești într-o asemenea postură, mai ales după ce ani de-a rândul Poliția a fost o clasă privilegiată în România.
Vă mai aduceți aminte că, la un moment dat, au fost pensionați sute, mii de polițiști cu grade mari cărora li s-au oferit, fiecăruia, zeci de mii de dolari.
Băieții au luat potul și, fiindcă erau în floara vârstei, s-au reangajat pe la Jandarmerie, alte structuri sau, pur și simplu și-au deschis prospere firme de pază.
Asta după ce Poliția Română a primit în bot cea mai penibilă palmă.
De la minerul Cozma, în bătălia de la Costești.
Așadar, mă tem că protestele polițiștilor au prea puțină susținere din partea opiniei publice. Din partea românilor în general, care nu prea au încredere în oamenii în uniformă; undeva la 23 de procente, în timp ce media pe Uniunea Europeană se situează undeva la 30 la sută.
Dincolo de ceea se vede acum, dincolo de legalitatea sau ilegalitatea mitingurilor, mie mi se pare că asistăm la o reglare de conturi cu ministrul Blaga.
Și un excelent prilej de a primeni rufăria intimă din Poliție.

Poftiți în vagoane

Lui Nelu Crăciun

Uneori mi se pare că prietenii mei îngropați în cimitirele din apropierea căii ferate au un destin mai norocos decât poeții francezi
cazați, livresc, prin cimitire marine.
De câte ori șuieratul locomotivei trece țanțoș, ca un cocoș,
printre greieri și cruci,
printre domnișorul mușețel și văduva tătăneasă,
eu îmi imaginez că ei saltă privirea peste gardul de fier
ca și cum viața le-ar trece pe dinainte ca ferestrele unui tren de seară cu navetiști.

Desigur că toate astea sunt în închipuirea mea doar.
Iarba grea, lapovița regretelor, coropișnițele și roua
îi fac umili, tăcuți, obosiți.
Iată de ce, atunci când trece trenul prin zonă,
ei, în loc să fluture batiste de pe acest adevărat peron al eternității,
doar tresar și se întorc de pe o parte pe alta,
ca și lumina pe apă când trece o libelulă.

Din lumea celor care nu cu Vîntu

Fiica mea a fost marcată de imaginile cu bătrânul câine al lui Vântu: bătrân, orb și rănit de o justiție matinală antivântoasă.
Și-a amintit, probabil, povestea cu senilul Grivei din volumul lui Emil Gîrleanu, duios intitulat Din lumea celor care nu cuvântă.
Cu mulți ani în urmă, un alt membru membru al familiei a fost emoționat din cauza aceluiași Vîntu. Tocmai ”decedase” copilul domnului Sorin, FNI, pe care popa l-a dus la groapă așa cum se cuvine. Care popă? Popa Nicolae, evident.
Personal, eu nu am prea lăcrămat nici măcar la imaginile cu certificatul medical dedicat unei labe rănite.
Domnul Vîntu a știut să colecționeze, de-a lungul anilor, javre, potăi, dulăi și exemplare de rasă.
Care, de când a fost reținut Baciul, își exersează vezica pe arborele justiției fără a ridica măcar un picior.
Cum?
Cam cum se micționează salvamarii: beau berea pe plajă și o eliberează off shore.

Cum scriem corect ”Băsescu bate Vântu”

Băsescu bate Vântu.
Băsescu! Bate vântu'!
Băsescu bate! Vântu... ?
Băsescu? Bate Vântu!

România, între stas și parastas

Acolo unde parastasele sunt un fel de limuzine în care vrei să te vadă vecinii, precis e Oltenia.
Povestea unei familii.
De fapt, povestea unei femei grav bolnave de inimă.
Căreia doctorii îi dau cel mult câteva luni dacă nu va face o operație.
Familia însă decide că nu are 50 de milioane vechi. (Și nici nu prea crede în diagnostic!)
După nici 2 luni, femeia moare.
Fiindcă a iubit-o, familia îi face o înmormântare și un parastas pe cinste, de vreo 80 de milioane.

De ce Ilie Năstase nu mai e un sFăt Frumos

Recentele descoperiri arheologice din vocabularul ilienăstasian de la Timișoara (vezi http://mafiadintimisoara.wordpress.com/) au readus în centrul atenției o tehnică a sudălmii care nu se învață, deocamdată, la Școala Bollettieri: evocarea repetitivă a morților pe linie maternă.
Personal, opinez că un asemenea ritual de exorcizare a jurnaliștilor pe domeniul public e unul arhaic, datând din perioada matriarhatului
De asemenea, nu ar fi exclus ca excluderea tatălui din text să fie și urmarea unei traume cauzate de, totuși, frecventele divorțuri ale actantului.
Așadar, pledez pentru circumstanțe atenuante câtă vreme și sportul din care provine acesta e numit ”tenis de câmp”. De pășune, târlă, în funcție de zonă.
Într-un singur loc mai e de făcut un efort de înțelegere: la mecanica gestuală.
La repetatele întrebări ale jurnalistei, citez, ”care-i scopul Dv. la Timișoara”, celebrul nostru tenismen Davis și nu numai a fost la un pas de a aplica un smash-vole în figura mamarazzei. (Mamarazzo e femininul adhoc de la paparazzo!)
Sigur că întrebarea l-a enervat pe domnul înjurător, din moment ce scopul pășea în fața sa, la vreo trei pași, fiind nimeni altcineva decât ”celebra” Brigitte Sfăt.
După cum știm, în cazul ei, scopului nu i s-au scuzat mijloacele.

Apropo, cred că ziarista ar trebui să îl dea frumos în judecată pe Domnul Ilie Năstase.
Sau să îl înjure și ea, exact în același spațiu public, de ”zgura” cui o vrea.

Un 23 August al Domnului Pleșu

23 august este ziua de naștere a Domnului Pleșu.
Pentru mine, Domnul Andrei Pleșu e un model nu de inteligență, ci de grație a inteligenței.
Sincer să fiu, oamenii foarte inteligenți mi se par un nesfârșit prilej de retrageri, dezamăgiri.
Am cunoscut destule inteligențe de Formula 1 sau în apropierea acesteia care își folosesc darul ca pe o busolă a propriei infailibilități.
Există oameni a căror inteligență ia forma desăvârșită a câinelui de vânătoare, după cum există inteligențe de tip turnesol, acestea din urmă ocupându-se, pleonastic, cu semnalizarea fosforescentă a prostiei sau a mediocrității.
În mintea mea, inteligența e o formă organizată, netulburată și limpede a bunătății. A surâsului și a bucuriei.
Vreau să spun că, pentru mine, orice întâlnire cu scrisul și persoana Domnului Pleșu trece dincolo de gustul tare al bucatelor intelectuale și intră într-un ospăț în care se topesc toate cele de mai sus.
Cărora li se adaugă, indicibil, umorul, răsfățul, o nesățioasă digestie ideatică, interbelice arome semantice, firescuri, alintătoare interpelări.
Dar și, adesea, o subțire frivolitate boierească autoasumată ale cărei ecouri vin din redingota stilistică a Conului Alexandru Paleologu.
La mulți ani, domnule Pleșu!
De fapt, la mulți ani, dragă Domnule Pleșu!

Constatare la fața schimonosită de ură a locului

Atunci când Oscar Berger mi-a propus să găzduiesc expoziția Constatare la fața locului, recunosc, am avut o ezitare.
Mineriada din 90 pare a avea prea puține legături cu un Muzeu.
Și totuși!
Mama tuturor muzelor - cărora museionul le e dedicat - e chiar Mnemosyne, zeița Memoriei.
Fără memorie, pare să ne îndemne să observăm mitologia greacă, ființa umană e sortită animalității sălbatice.
Așadar, aș vrea să văd în prezența acestor imagini și mărturii ale celui mai urât coșmar al românilor un vaccin împotriva uitării.
Dar și o grea întrebare: oare cât va mai aștepta adevărul dincolo de morți, schilodiți și chipurile desfigurate de ură?

(Expoziţia este o iniţiativă a Institutului de Investigare a Crimelor Comunismului şi Memoria Exilului Românesc, împreună cu Fundaţia Konrad Adenauer.)

Concediații, în concediu

Chestia asta numită ”concediu” nu a apărut mai devreme de secolul al XIX-lea, fiind legat de clasa funcționarilor și a muncitorilor.
După cum probabil ca ați dedus deja, nici sclavii, nici țăranii Evului mediu nu au prea avut concedii sau vacanțe. Singurul lor concediu erau zilele de duminică și sărbătorile.
In lumea aristocrației, atunci când cineva superior ca rang vroia să termine întrevederea te concedia, adica îți dădea voie să te retragi, să pleci.
A concedia s-a pastrat și in lumea de azi, dar are un cu totul alt tâlc atunci când ești concediat de la o firmă sau de la o instituție.
In limba română a veacului al XIX-lea, concediu desemna actul prin care un chiriaș sau un proprietar declara încetarea șederii într-o locuință.

Azi a fost vernisaj Benedek la Galeria Calina

1.Un cartof fierbinte
Artistul Benedek Levente e un cartof fierbinte în mâinile românilor precauți.
Ce să faci cu un asemenea personaj care a expus tablouri cu harta Romaniei decorată cu labii sau a pictat secvențe deloc pioase cu personaje neotestamentare? Eu cred că un singur lucru: să nu spui nimic fără a fi în cunoștință de cauză. Și nici să faci febră fără o aspirină estetică plasată sub limbă.
Așadar, sincer să fiu, niciuna dintre abordările plastice sus-numite mie nu mi se par a fi un scandal.
Am văzut sute de tablouri scabroase, indecente și pornografice care erau așa fie fiindcă autorii lor se prostituau, fie fiindcă erau contra-artă. Istoria artei plastice românești din ultimii 60 de ani e un cimitir deloc vesel al unor asemenea capitulări ce evocă și sexul în clipa în care ni-l imaginăm pe artist îngenunchiat în fața prohabului de partid și de stat.
În al doilea rând, nu sunt neapărat admiratorul necondiționat al frondei. Adesea fronda e numele de domnișoară al mediocrității și e destul de greu să observi avergura protestului din cauza inerției contestatare.
Ca să nu mai vorbim că asemenea gesturi sunt mereu sortite unei senazații de dejà-vu. O performeră celebră din anii 70, Orlan, și-a modificat propria-i anatomie în numele a ceea ce numea ”artă carnală” și, culmea scandalului, s-a autonumit ”Sfânta Orlan”.
Astea fiind spuse, zic de îndată că, de mai bine de un veac, artiștii încearcă să spună, să urle că arta nu e o înfruntare mecanică între valorile artistului și ale comunității, ci între cele ale artistului și ale conștiinței estetice contemporane. Ceea ce înseamnă că arta nu progresează, ci se repune mereu în cauză polemizând cu propriile achiziții.
Ceea ce vrea să spună că negarea vehementă a unui curent, a unui filon, a unei stări pot avea și valoare artistică, și valoare terapeutic. Socială, cum ar veni.

2. În aceste lucrări este vorba de noi, voi și chiar de Benedek, vai!
Dacă nu mă înșală memoria, Olympia și fetele din Dejunul pe iarbă au fost primele fete de consum care au luat prim-planul scenei plastice. De atunci încoace, corpul uman, nu doar al femeii, e prilej de varii mize, joucri și sensuri. De la sensurile gnostice (închisoarea sufletului), până la obscenitatea lipsită de orice pudoare.
Henri-Pierre Jeudy observă că neo-umanismul face din obscenitate diagnosticul esențial al unei ”lumi sfâșiate” (Corpul ca obiect de artă, p. 165) De vreme ce Altul, alteritatea va fi mereu obscenă, putem deduce că o asemenea translatare e și un soi de delimitare. Sau chiar și un ”vaccin” împotriva banalizării realului. Co o singură condiție o asemenea terapie poate reuși: ca artistul să nu fie în afara jocului, ci parte a problemei.
Iată de ce eu îl plasez și pe Benedek în mijlocul acestei Filosofii de budoar ce mi se pare a descrie și ipocrizia, și obsesiile noastre mereu mic-burgheze.

De unde mai vreți să doneze ceva milionarii in România?

Fiindcă, efectiv, acești creștini sunt răstigniți de uriașe, chiar strivitoare cheltuieli suplimentare.
Atenție: poate cu mult peste 50 la sută din cash!
Astfel, de pildă, o lume întreagă știe că, dumnealor, constant, cotizează la un partid sau chiar la un potpuriu de partide.
Au în grijă procurori, polițiști, ofițeri, gardă financiară, funcționari.
Câte vreun șantajist.
Că plătesc presa pentru a nu scrie prostii.
Au amante, foste amante, femei de unică folosință îndelungată.
Au investit în fericirea școlară copilului sume mai mari decât în privatizările MEBO și ar fi în stare să listeze Bacalaureatul la Bursă pentru a cumpăra acțiuni la proba orală.
Își hrănesc zilnic, ca pe niște pești de acvariu, avocații.
Cumpără, la canistră, saliva lăsată pe mână a diverșilor consilieri, trepăduși.
Țin, pe lângă gospodărie câte un popă cu burtă.
Își cumpără grade, medalii, onoruri, elogii, statui ecvestre, colindători de iarnă și estivali.
Au rată de bacșis fix la câte un chelnăr.
Toate astea fără nici măcar oftatul unui bon fiscal autohton.

”România liberă” are, de miercuri, un nou stăpân

Acum câteva ore, HotNews anunța: ”Omul de afaceri Dan Grigore Adamescu a cumparat restul de 49% din actiunile companiei Medien Holding, care editeaza ziarul Romania libera, devenind astfel unicul proprietar al publicatiei”.
Ca alte cuvinte, ”mogulismul mediatic românesc” a câștigat un nou membru autohton.
O fi bine, o fi doar firesc, asta e greu de știut deocamdată.
Cert e că D. Adamescu e un miliardar căruia nu îi plac vuvuzelele mediatice.
Revista ”Forbes” îi dedica, nu cu mult timp în urmă, un portret în care ambiguitățile cu iz de romantism securistic erau asezonate cu politețuri sobre, așa cum îi șade bine unei reviste ce cultivă oamenii cu Maybachuri afumate în rotocol de trabuc.
Numele Dlui Adamescu este sudat de Baumeister şi Mega Construct, de Unirea Shopping Center, City Business Center, Modern Business Center, de Astra Asigurări, de Rex, InterContinental şi Pullman, de România Liberă (media), de MegaVision şi Flamingo.
Povestea sa e prezentată chiar de omul nostru și o puteți citi la adresa:
http://www.adevarul.ro/forbes/Miliardarul_misterios_0_286171906.html
Am citit-o și eu, numai că aveam senzația că am mai întâlnit personajul și în altă parte.
Așa și era. Domnul Adamescu apare în Confesiunile unui cafegiu, a lui Gheorghe Florescu.
La un moment dat, Gh. Florescu scrie așa:
”Era posibil să fie agent acoperit al Securității Externe a României din acea vreme, trimis cu misiuni speciale”. (p.256)
Cofee sau că nu o fi așa, asta e problema cafegiului.

Ce aștept eu de la Dan Diaconescu, președinte achitat

Oare îl voi merita eu pe Dan Diaconescu, președinte?
Pe el, rollsroyce-ianul, maybach-osul și elicopter-icul?
Pe telefonoratorul de Boci, căutătorețul de (m)Elodii în Direct și în Humus?
Încă nu mă simt apt.
L-aș vrea, puțin, înainte de acest gest, Cavaler Electrostatic al Treningul de C.T. Popescu.
Uns cu Der, Die, Das-ul de Munchen al însuși Emil Hurezeanului pre-Adrianic Năstasian.
Străluminat de surâsul roz-sidefiu al lui Adrian Ursu oglindit în deontologia de amalgam dentar a lui Bogdan Chireac.
Ieșit din Cenaclul Flacăra pe scara de incendiu și înotând vitejește prin flegmele postate intim-stradal deasupra lui A. Păunescu, în 1989.
Da, după mine, e nevoie de toate astea pentru un adevărat achitat președinte DD!

O întrebare: ca să nu ne mai Cantemirăm atât

Universitatea Creștină Dimitrie Cantemir a primit cel mai înalt calificativ universitar: Grad de Încredere Ridicat.
Astă seară, am văzut-o pe Dna Andronescu într-un clip publicitar în care lăuda Cantemirul.
Pe drept cuvânt!
Pe când era Ministru al Educației, Domnia Sa a făcut tot ce i-a stat în putință să dea de toți pereții cu Spiru Haret.
Nu fiindcă ar fi fost brusc mușcată de principii, ci fiindcă Haret-ul era cel mai serios concurent al Cantemirului.
Întâmplător, consilierul Dnei Ministru PSD a fost Dna Corina Dumitrescu, rector al Universității Cantemir și soție a deputatului PSD Cristian Dumitrescu.
Care, tot întâmplător, e președintele Comisiei pentru Învățământ a Camerei Deputaților.
Cu Grad de Încredere Ridicat creștinii de la Cantemir pot face câte mastere vrea contul lor și nu mai e nevoie să inventeze penibila chestie a haretiștilot numită ”învățământ la distanță”.
Apropo, Dl Adrian Năstase are și Domnia sa ore la Cantemir!

PD-L și moneda de 50 de b.A.N.I.

Deocamdată, PDL-ul e Partidul Nasol.
E ăla care a retezat salariile, a trimis oameni acasă și a anunțat numai și numai chestii de rău.
Deocamdată, PDL-ul are un surplus de mâini cu scoate din foc castanele altora.
Deocamdată PDL-ul e atât de naiv încât crede că românii înțeleg de unde vine toată povestea cu banii.
Deocamdată PDL-ul crede că răbdarea românilor e mult mai mare decât stomacul lor.
Gravă eroare.
În adâncul ei, România nu e formată din membri de partid, ci de mame, tați, frați, surori, bunici care depind de salariu.
Fix așa cum depinde PDL-ul de Băsescu.
România nu este o comunitate activă de pedeliști, pesediști, peneliști sau de udemeriști autonomi.
România e o țară, tot mai disperată, de supraviețuitori.
Care își sugrumă apa caldă înainte de a cânta pe țeava chiuvetei.
Care îi fac pâinii respirație gură la gură pentru a-i prelungi eternitatea cu încă o zi.
Care îi taie venele caloriferului cu sânge tot mai rece, de pensionar înfofolit în fericite amintiri ceaușiste.
Deocamdată, toate aceste gesturi de grotă africană nici nu se aud, nici nu se ghicesc, nici nu se întrezăresc în necesara îngrijorare.
Nu sunt un specialist, dar am o propunere:
Ar trebui înființat, de urgență, un Minister al Sărăciei, ca să îl auziți pe Un Bugetar de la Bloc cum își linge moneda de 50 de bani ca pe o înghețată de lux.
În rest, cred că Băse e, deocamdată, singurul purtător de cuvânt al partidului.

Gh. I. Tohăneanu – opera și petrecerea

Comunitatea filologică a Timișoarei a comemorat azi doi ani de la plecarea Magistrului Tohăneanu.
Chiar dacă la slujba de pomenire de la Biserica Studenților au venit doar vreo 10-12 colegi și discipoli, sunt sigur că Magistrul a fost evocat de mulți dintre cei care i-au fost aproape, azi, la rândul lor, nume ale Filologiei naționale.
Dispariția Profesorul Tohăneanu a închis un ciclu.
Al petrecerii la cele veșnice, alături de Eugen Todoran și Deliu Petroiu.
Un trio al prieteniei care a știut să adauge cărții aroma colocvialității și buchetul vinului. Cu îndelungi și de zăbavă petreceri ale spiritului.
De la Profesorul Tohăneanu am aflat că limba română are o sumedenie de sinonime pentru petrecere: ospăț, banchet, agapă, festin, praznic, chef, chiolhan, zaiafet, paranghelie, guleai.
Îmi aduc aminte că, în anul I, la un curs, Magistrul ne-a vorbit despre Banchetul lui Platon. Atunci ne-a spus că în elină, titlul dialogului este Symposion: sym, împreună, și pino, a bea.
În amfiteatru, cuvintele Maestrului erau sorbite.
Festin are o bogată familie de cuvinte. În minunata sa carte, Dicționar de imagini pierdute, Gh.I. Tohaneanu arată ca ”festin” vine de la ”fest”, ”sărbătoare” și stă alături de ”festival”, dar și de ”festă”, ”păcăleală”. În același loc suntem preveniți că banchet vine din italiană, unde însemna ”băncuță”, dar că, atenție, limba română a împrumutat verbul ”a benchetui” din ucraineană. Bènchet, cu accentul pe prima silabă. Astfel de surprize se întâmplă chiar și în istoria limbilor: unele cuvinte vin neinvitate la banchetul înțelesurilor!
Un banchet la care turcii ne-au adus cuvintele ”chef”, ”chiolhan” și ”zaiafet”, grecii au sosit împreună cu ”paranghelie”, iar rușii ni l-au parașutat pe ”guleai”. Cu praznic, situația e mai complicată. Slavii ne-au lăsat în limbajul religios cuvântul ”praznic” ce are sensul de ”pomană”, ”parastas”, dar și de ”petrecere mare”, ”chef”.
Se vede că, pentre cei vechi, moartea nu era neapărat un moment de tristețe.
Dar cum să nu fii trist atunci când, din lumina marilor profesori ai noștri, a mai rămas răsuflarea abia ghicită a cărților.

O propunere : Cimitirul Ghenceaușescu.

Poate și o profeție cuprinsă într-o poezie a lui Grigore Alexandrescu cu titlul: Adio. La Târgoviște.
În rest, alături de cadavrele ”soților Ceaușescu”(doi bătrânei-maidanezi), fetușii unei Românii avortate în sfânta zi a Crăciunului.
Și cu 3-4 Magi de la Tresărit.

Mădălina Manole și chupacabra catodică

O vreme, am crezut că, în România, vedetele showbiz-ului se nasc pentru ca, atunci când mor, televiziunile să igrasieze ecranul cu lacrimi din teatrul de cămin cultural.
M-am înșelat!
Presa, televiziunile mai ales, nu au nevoie de lacrimi play-back, ci de hrană vitală.
Consumul simbolic, în direct, al cadavrului încă neîngropat al Vedetei e unul dintre cele mai sălbatice și hrănitoare ritualuri ale lui homo videns.
Iar acest neocanibalism necrofag nu e altceva decât numele fiziologic al audienței, al tirajului.
Sub diverse înfățișări, Ecranul se transformă într-o nesfârșită ”liturghie” manelizată în care viermuiesc aproape toate poncifele și subspeciile de bocitoare.
Așa că nu e de mirare că, de două zile încoace, televiziunile se întrec în a ”scrie”, cu lichidul râmei de cimitir, noi Comentarii la legenda Mădălinei Manole.
La Happy Hour (inspirat nume!) se înfige cazmaua de videocioclu în cutia cu Sibutramină, Realitatea TV dezbate, orelistic, refuzul Bisericii de a face slujbe obișnuite pentru sinucigași, Antenele descriu pesticidul ca pe o experiență mondenă.
Ca și cum nu ar fi de ajuns, Corina Chiriac lansează bomba: Mădălina a avut o iubire secretă.
Totul, absolut totul e devorat în urletul subacustic al unei lăcomii de târg sărac și famelic. Inclusiv umbra.
E Chupacabra catotidică ce stoarce tot sângele și smulge mațele toate.
Amin!

Câtă Libertate, câtă Egalitate și, mai ales, de ce Fraternitate?

Ziua naţională a Franţei este într-o mare măsură şi ziua României moderne. Mai ales de la 1848 încoace, de când tinerii bonjurişti s-au întors de la Paris cu un nou model de Românie pe care o vedeau după chipul şi asemănarea ţării în care au studiat.
“Spiritul francez” a inspirat legislaţia noastră, viaţa universitară, administraţia dar mai ales cultura română.
Şi, la aniversarea Revoluţiei Franceze, e cel puţin stupefiant să citeşti cum pe străzile Bucureştilor de la 1789, la numai o zi după căderea Bastiliei, se auzea „Allons, enfants de la patrie” sau „Vive le son, vive le son du canon”. Cel puţin aşa scria Ion Ghica în scrisorile sale şi, e drept, adăuga un detaliu important : accentul era grecesc. Grecesc, fiindcă grecii priveau deviza Libertate, Egalitate, Fraternitate din perspectiva eliberării de sub otomani.
Sub aceleaşi idealuri va lua fiinţă, în Muntenia, imediat după triumful Revoluţiei Franceze, societatea secretă Eteria ce avea ca proiect nu numai eliberarea Greciei, ci şi transformarea Balcanilor într-un soi de nou Eden al naţiunilor. Aşa se explică de ce în Eterie s-au înrolat şi mari boieri români cum ar fi Ghica, Dudescu, Cîmpineanu sau Sturdza.
Iar dacă spui societăţi secrete, nu poţi evita o temă despre care am mai scris pe blogul meu : Revoluţia Franceză şi complotul sau răzbunarea lojelor masonice. Primul lucru care trebuie spus în legătură cu Revoluţia de la 1789 este că majoritatea istoricilor serioşi nu iau în considerare teoria implicării decisive a Masoneriei în pregătirea şi declanşarea lui 14 iulie. E adevărat, în ajunul Revoluţiei, Marele Orient număra peste 50 000 de membri, ceea ce arată că, practic, toate persoanele importante ale epocii, la Paris sau în provincie, aveau legături cu Masoneria. Sigur însă din toate aceste speculaţii este faptul că Ordinul a fost unul dintre canalele de propagare a ideilor revoluţionare, dar că el nu a dirijat şi nici nu a declanşat scânteia Revoluţiei nu se poate spune. În primul rând fiindcă Masoneria nu au avut o poziţie comună faţă de rege. Mai întâi, în 14 iulie 1789, când regele se deplasează la Primărie, fraţii prezenţi acolo îi acordă cea mai mare cinste şi formează, cu săbiile de ceremonie, ceea ce se numeşte “bolta de oţel”. Din 1791 lojele “intră în adormire”, adică îşi încetează activitatea, au datorii mari, lucru greu de crezut că s-ar fi putut întâmpla dacă ele ar fi condus represaliile.
Nici vorbă de o concertare masonică de vreme ce fraţii se împart în două tabere: loialiştii sau legitimiştii, care vor intra în rândurile antirevoluţionarilor, şi revoluţionarii, la rândul lor divizaţi în diverse partide duşmane de moarte. Singurele momente care ar putea să semene cu o concertare sunt ale anului 1790, când nobili masoni de cel mai mare rang în aristocraţia vremii propun desfiinţarea titlurilor de nobleţe iar un altul, celebrul scriitor Bernardin de Saint-Pierre, a supus la vot desfiinţarea sclaviei.
Ca o ironie a sorţii, Teroarea dezlănţuită între 1794 şi 1794 va acţiona în principal cu ajutorul ghilotinei, un instrument de execuţie conceput de Guillotin, un mason care va cădea victimă propriei sale invenţii.
Abia în 1795 lojele vor ieşi din adormire şi, sub Napoleon, vor cunoaşte din nou o perioadă de glorie după ani de restriște.

Am dovada: unii jurnaliști merită să fie arestați!

Merita Dan Diaconescu să fie arestat?
Dacă răspunzi la această întrebare, poți câștiga un blender Moulinex.
Nu crezi? Accesează aici:
http://www.cinemarx.ro/ursus/

Oferta are cel puțin două curiozități.
Mai întâi, dintr-o asemenea formulare deducem că arestarea e ceva pozitiv, lăudabil, de vreme ce ea apare sub semnul ”meritului”.
În al doilea rând, e de bănuit că vor vota mai ales femeile, fiindcă un astfel de premiu nu ar persuada cititorii bărbați.
E ca și cum, la arestarea, tot pe merit, a unei jurnaliste, am fi ademeniți cu un arătos ciocan pneumatic.

Andezit internațíonal. De sculptat la Gărâna!

1. Câteva controverse lingvistice
Pot să încep cu un băț introdus între spițele unei excepționale inițiative? Mie, la început, titlul Simpozionul internațional de sculptură în andezit Gărâna 2010 nu mi-a plăcut aproape deloc. Asta fiindcă, de multă vreme, toponimul Gărâna sună bine așezat doar alături de un cuvânt muzical: Festival. Ascultați cum vine acum: Festivalul internațional de sculptură în andezit Gărâna 2010. Lui Andy Herczeg i-a plăcut și lui, dar, până la urmă, Max Dumitraș a învins: rămâne Simpozion, ca să înțeleagă toată lumea cum stă treaba acolo, la munte, între 20 iunie și 18 iulie.
Mă rog, am o problemă și cu gloriosul adjectiv de după 1989, internațional, însă nu îi găsesc o soluție: alături de sculptorii autohtoni George Zărnescu, Maxim Dumitraș și Ștefan Călărășanu, la ”simpozion” cioplesc în andezit și Nicolae Fleissig (”francez de origine română”), și japonezul Yashin Ogata, și egipteanul Nagi Fareed. Ca să nu uit: evenimentul este prima inițiativă timișoreană de asemenea anvergură!
Mărturisesc că poate am fobia asta la ”simpozioane” de dinainte de 1989, când orice întâlnire căpăta, instant, titlul de ”simpozion”, de parcă simpozioanele erau un firesc la fel de comun ca și respirația. Nu mai spun că în ciuda unei coordonate etimologice mult mai complicate. În acest sens, nu ar fi de prisos să amintesc aici că faimosul dialog platonician Banchetul purta, în traducerea interbelică, titlul de Symposion, ceea ce înseamnă că aducerea laolaltă a unor persoane importante implica ideea unui ospăt. Un ospăț ritualic, mai întâi, dar și unul al împărtășirii unor valori. Din această perspectivă, trebuie să recunsoc că Max a avut pe deplin dreptate: nu există niciunde în lume vreo întâlnire între artiști autentici care să nu se desăvârșească sub semnul profund ritualic și unificativ al banchetului.
2. Să căutăm ”vinovații”
Dacă ar trebui să găsim un personaj calificat în această problemă, probabil că eu ar trebui să mă prezint primul la un imaginar post de Poliției de Artă Timișoara. Asta fiindcă, acum doi ani, am uneltit cu Lucian Perescu să facem o tabără de sculptură. Omul nostru din umbră a fost Ștefan Călărășanu, iar prima întânire s-a concretizat cu greu printre zile de apeluri de mobil. Imediat, Lucian a știut să își atragă un ”complice”: Andy. Ceea ce s-a dovedit a fi mult mai tare decât un sprijin financiar. Andy a adus cu el și o lume Vie. Cea a Viței de Vie. Enoteca, adică. Vinul. Astfel s-a născut Tabăra La Castel.
Atunci, la prima vedere, aproape fǎrǎ sǎ clipeascǎ, Ştefan a venit cu ideea sǎ fie invitaţi cinci sculptori din toatǎ ţara. Dacǎ-mi aduc bine aminte, i-a telefonat lui Max şi s-au sfǎtuit asupra numelor. Votul a fost în unanimitate: de la Bucureşti va veni Aurel Vlad, Ilarion Voinea de la Cluj, George Zărnescu de la Bacǎu şi, bineînţeles, ei doi: Timişoara şi Bistriţa. Tot Ştefan a avut ideea de a folosi spaţiul din spatele Muzeului Banatului.
Apoi Tabăra a adus, odată cu ea, ideea unei alte tabere de sculptură în piatră. La Gărâna. Poate Simpozion ?
Sub oblăduirea următoarelor sigle : Egeria, Enoteca de Savoya, Constructim, Fundația 360˚, Autoglobus. În colaborare cu Muzeul de Artă Timișoara, Profil Comunication și Carpat Air.

3. Preliminarii la Gărâna 2010. Sculptura în prietenie.
Duminică, 20 iunie a.c., la Vali Mihăescu acasă, unde începe Simpozionul. Vali e al treilea partener al proiectului. Ne vedem la el pentru un start-prânz cu somon la grătar : Delia și Andy, Ogata și soția sa, Gabi cu mine, Nicolae, Max, George și Ștefan. Egipteanul e încă incert. Încep să înțeleg ce e și cu asta, acum. Ei, sculptorii, se cunosc de mult, și se revăd acum doar într-un nou peisaj. Limba lor, universală, e cea a artei. Vali e gazdă perfectă și, pe la 3, se pleacă spre Gărâna. Personajul principal e un camion cu blocurile de andezit.
Ce se va naște oare din ele?
4. Curentul, consulul și umiditatea
Luni după-amiaza ajunge și noi (Gabi, Ana și cu mine) la Gărâna.Vali ne așteaptă în răscrucea de la Motelul Sus în Sat. Ne cazăm, cum se spune, la casa familiei Herczeg. Plouă mărunt, ca într-un film englez. Prima cină împreună e un regal: Nicoale spune bancuri din anii 70, Ogata e un obelisc de politețe, Delia și Andy par să ascundă umbra unei tristeți. E o mică problemă ce se va rezolva a doua zi: curentul trifazic. Dar și incertitidinea vizei lui Farid. Și eu, din partea Muzeului de Artă Timișoara, și Max, din partea minunatului său Muzeu de la Sângiorz, am tot trimis invitații la Consulatul României din Egipt. Deocamdată, promisiuni și amânări. Cred, alături de Nicolae, că trebuie să utilizăm les grands moyens. Andy, mai liniștit, opinează că mai bine așteptăm să ajungă și Fareed la Gărâna. Îl sun pe Nelu B. și el vorbește cu Ministrul de Externe. Înțeleg, de la el, că a fost o neînțelegere. Fareed va primi viza!
Atmosfera e minunată. Și la motel, și la, ca să mă citez, ”la noi”, la Andy! Nici nu știu să spun cât e fericit sunt că mă aflu aici, cu 6 minunați artiști. Ce mai contează ploaia, umezeala, norii joși ce ne dau impresia că suntem, vorba lui Max, ”cu capul în nori”!
25 iunie 2010
(va urma)

O piatră sărbătorită

”Tu ești Petru și pe tine voi zidi biserica mea.”
O frază care îl irita pe Diderot fiindcă el nu putea accepta ca o religie să se sprijine pe un joc de cuvinte.
Dar și o frază care îi suscita admirația lui Joyce din aceleași ludice pricini.
Departe, chiar foarte departe de frivolitatea contemporană, jocul de cuvinte era, în vechime, un semn, o rună, o presimțire a prezenței divinului în manifestare.
Petru, Kephas, în aramaică, pare avea o origine ce așază laolaltă două cuvinte cheie ale Noului Testament: Tată și Fiu.
În ebraică, ”tată” se spune Ab (alef și bet), iar ”fiu” se spune Ben (Ben și Nun).
Alef, bet și nun dau cuvântul Eben, ceea ce, în ebraică, înseamnă chiar ”piatră”.
Gerard Haddad opinează că numele Petru conține, în latență, dogma Trinității. (Les Biblioclastes, Grasset, 1990, p. 25)
La mulți ani!

Sunt un ghanez argentin cu accent german. Am I?

Tot citind zilele astea la tezele de licență, unul dintre studenți și-a plasat în Argumentul lucrării dedicate presei sportive următorul citat care mi se potrivește și mie:
”Nu sunt decât un cerşetor de fotbal de calitate. Străbat lumea cu pălăria în mână, iar pe stadioane implor: un joc frumos, fie-vă milă! Iar atunci când se întâmplă să mi se ofere fotbal de calitate, mulţumesc pentru minune, fără să-mi pese care este clubul sau ţara care mi l-au dăruit.” (Eduardo Galeano, Fotbalul, lumini şi umbre)
Cam asta ar fi, cred eu, de spus despre fotbalul acestor ultime zile de Mondial.

Scrisoare doamnei inginer jurnalist Lia Lucia Epure

Dragă Lia,
Publicarea unui text prezentat ca ”anonim” în publicația online de parbriz pe care o conduci arată, dacă mai era nevoie, ”calitatea” jurnalismului pe care îl reprezinți. (http://www.ziuadevest.ro/eveniment/10859-inc-un-lup-moralist-marcel-tolcea.html)
Dacă ai fi fost, prin hazard, rătăcită prin lumea bună a jurnalismului, după o asemenea vitejie nu ți-ar mai fi dat nimeni nici măcar Ziua bună.
Așa, nu îți mai rămâne decât să te remarci ca o pieptoasă cascadoare a antipresei de curajoasă turnătorie anonimă.
Ce ți-a venit să pornești o luptă a proasta, nu știu!
Tocmai ție, care te mai lupți cu atâtea:
1. cu limba română; 2. cu datoriile reeșalonate ale firmei; 3. cu fondurile europene. 4. cu diverse.
Poate că nu ai înțeles chestiunea conferințelor Principelui Duda!
Ți-o explic ultima oară!
Rahatul conferinței din care tu ai luat bani prin contract pentru un onorabil membru al Casei Regale nu se rezolvă prin publicarea unei anonime din care rezultă că Marineasa, Vighi și cu mine am fi niște nulități academice sau morale.
Chiar acceptând că noi nu avem căderea să întrebăm public câți bani a dat UVT Principelui Duda, tot nu poți evita niște răspunsuri clare. În loc să te ocupi de noi, niște ”biete nulități academice”, s-ar cuveni să ne spui clar câți bani ai luat pentru asta și de ce ai luat tocmai tu banii?
Știi tu vreun protocol secret despre cum că Principelui Radu nu suportă plățile directe, în mână? dacă da, e în regulă! Dacă nu, ai o problemă!
Sau ai șoptit și tu, în play back, vreun tril ingineresc de construcții, specialitatea în care, azi, practici un bine furajat jurnalism de intimidare?
Să știi că, paradoxal, mi-a plăcut mult textul din aceeași ediție a Parbrizului tău cu privire la Principe. Dacă l-ai scris cu mânuța ta cap-coadă, fără nicio corectură ulterioară, ești tare. (Dacă vrei, ne întâlnim într-o emisiune în direct și poți dovedi acolo că știi să scrii la nivelul clasei a VIII-a B!)
Cu regret însă, te atenționez că, în Comunicatul Casei Regale, Lia Lucia Epure nu există! Pur și simplu!
Fiindcă, în documentul cu pricina, se spune, negru pe alb, că Principele nu a luat niciun ban. Iar dacă nu a luat niciun ban, atunci unde sunt banii?
Tu susții că Principele a fost nevoit să renunțe la sumă din cauza mea.
Cu alte cuvinte, vrei să insinuezi că, de fapt, Casa Regală minte?
Excepțională susținere a Monarhiei! Te felicit!
Dacă, din întâmplare, banii mai sunt la tine, am să te rog, cu toată deferența necesară, să îi dai repede înapoi!
Sincer să fiu, eu cred că, fără să vrei, dragă Lia, ai devenit cam indigestă pentru Casa Regală, ceea ce, de fapt, și explică de ce acolo nu ți se mai răspunde la telefon.
Și, după cum presimt, manevrele tale cam prea ”republicane” din ultima vreme vor conduce și la o poziție oficială în acest sens...
Fiindcă, te rog să mă crezi, din vizitele indirect monarhice nu se fac bani de-o ciorbiță! Dacă stau și mă gândesc bine, am impresia că ai reușit să discreditezi Casa Regală mai eficient decât a visat ”regele” pesediștilor tăi, Ion Iliescu, și Securitatea.
Și, dacă tot veni vorba, ai reușit să discreditezi și Universitatea de Vest!
Fiindcă le-ai adus doar necazuri, nici Regele, nici Rectorul nu mai au nevoie de tine!
În Relațiile Publice - o disciplină pe care tu o predai după urechea stângă la o universitate privată - asta se numește ”șosetă mirositoare”.
Calculul tău cum că lor le-ai putea aduce beneficii de imagine, iar ție bani, s-a dovedit nefericit.
Cât privește măgăriile publicate de tine din textul anonim, vreau să îți semnalez câteva aspecte asupra cărora cititorul neprevenit poate medita cu folos:
1. Povestea cu specializarea mea nu prea îți servește: știi foarte bine că, înainte de 89, jurnalism făceau doar persoanele de încredere. Printre care și tu. La ”Forum studențesc”, de pildă, sub numele de Lia Petric, scriai și tu acolo niște texte de care, acum, ți-ar fi rușine. Spre deosebire de mine, care nu am scris absolut niciun text penibil, din simplul motiv că am scris, atunci, doar despre sport!
1. Nu îl mai invoca pe rectorul Ioan Talpoș într-un context mustind de anticomunism, fiindcă Domnia sa ar putea fi jignit: Domnul Profesor Talpoș a fost uasecerist de frunte și, la data alergării Regelui de către Ion Iliescu, același Ioan Talpoș era membru pedeserist de frunte la nivel județean!
2. În locul tău, eu aș fi respins din start un asemenea text, fiindcă o nulitate ca mine a avut ani de-a rândul rubrică în ”Ziua”, între 1996-1999, iar în volumul publicat de tine, Relații Publice: coduri, practici, interferențe, din 2004, am fost invitat să public!
3. Dacă sunt un gunoi, un zero, un vierme, de ce m-ai invitat să îți lansez cărțile?
4. În ceea ce mă privește, cititorii blogului meu ar trebui, mai întâi, să știe că nu am urmat nici 15 secunde de ”Ștefan Gheorghiu”, spre deosebire de unul dintre colegii mei universitari care este și doctorand acolo, și falsificator de cărți! Dar de el o să ne ocupăm printr-o inițiativă legislativă, așa că nu vreau să te mai încurc acum.
5. Textul cu pricina cuprinde nu doar alegații inepte, ci și hazlii: cum îți închipui, dragă Lia, că un episod amoros asemenea celui invocat de tine ar fi putut scăpa milionarului rector Ioan Mihai? Cred că îl desconsideri!
6. Curajoșii anonimi scriu cum că nimeni nu intra la Jurna fără să fi fost meditat de mine. Destinul, acest perfect umorist al lumii, face ca dl Ovidiu Mărăscu să lucreze la tine, iar dl Ciprian Bujor să lucreze la mine, la Muzeu. Ovidiu a intrat la Jurna, fără să îl fi meditat eu, iar Cipri, ghinion, a ratat, deși l-am meditat serios!
Pe această cale, rog o parte din familia Mărăscu să nu mă mai sune! Știe ea, partea, de ce!
7. Consimți că e o rușine că sunt directorul Muzeului de Artă și că nu am studii de specialitate. Așa incompetent cum sunt, am atras sponsorizări de peste 50 000 de euro, în vreme ce salariul meu lunar nu se ridică la înălțimea unei conferințe de 2 ore a lui Radu Duda! Dacă nu crezi, întreabă-l pe Emil Cristescu, unul dintre constanții susținători ai penibilului meu manageriat!
8. Nu în ultimul rând mă simt măgulit că PD-L ar fi înființat Muzeul e Artă pentru mine. Te anunț că nu sunt membru PD-L și că Președintele Ostaficiuc nici măcar nu mi-a sugerat vreoodată un asemenea lucru.
9. Cât privește relația mea personală cu unii dintre membrii marcanți ai PD-L, o să ți-o descifrez în sălile tribunalului.
Fiindcă, scumpissimă Liuță, o să mă ocup de matale, de aici înainte, la Tribunal, la Curtea de Conturi și la Procuratură.

Al tău,
Formator de jurnaliști adevărați, fără de șpagă și căcănării,
Prof. univ. dr. Marcel Tolcea,
Director al Muzeului de Artă Timișoara


P.S. Mută,rogu-te, fotografia mea de lângă cea a lui Sorin Roșca Stănescu, fiindcă cine deschide pagina ar putea face o alăturare absolut nefericită când mă vede alături de tine și Nașul.
P.P.S. De ce ți-e frică, nu scapi!

De fapt, Dan Diaconescu e indirect!

Arestarea lui Dan Diaconescu aduce la suprafață câteva adevăruri încă nespuse ale societății românești.
Mai întâi, avem de-a face cu un paradox economic.
Se pare că e ceva de câștigat în domeniul media dacă un post de mărimea OTV-ul îi provoacă patronului o avere estimată la 33 de milioane de euro.
În al doilea rând, arestarea lui DD face să se vorbească - din nou și foarte nervos! - despre un secret știut de toată lumea, dar încă nespus cu fermitate în public: unii ziariști câștigă mult mai mult din materialele nepublicate decât din cele publicate.
Altfel spus, șantajul de presă e o afacere.
Lumea presei naționale și timișorene știe foarte bine la cine mă refer.
Întrebarea exagerat de naivă și de proastă e dacă șantajul de presă e un sport solitar sau unul în echipă.
Adică dacă nu cumva în spatele șantajului de presă pot sta anumiți oameni din instituții grele.
Ipoteza mea e că Dan Diaconescu a fost arestat fiindcă unul dintre ”protectorii” săi urmează să fie dat jos.

Ce mă enervează la CM-ul ăsta sudist-african

1. Că nu știu să suflu în vuvuzea.
2. Că Bafana-Bafana nu are și albi între bafanii-bafanii ei-ei.
3. Că Franța nu e, totuși, o echipă din Africa.
4. Că acolo e frig, iar la noi e cald și plouă.
5. Că a plecat Camerunul.
6. Că m-as uita, în reluare, la filmul Out of Africa fără niciun arbitru.
7. Că nimeni nu își mai aduce aminte de titlul unui volum de poezii scris, în careul de șase metri, de Geo Dumitrescu, în 1978, Africa de sub frunte.

Spre un Atlas botanic al părinților de ”stupefiați”

După multă vreme, l-am revăzut azi pe Ion Ion Țiriac la televizor.
În ciuda tuturor lucrurilor care s-au scris despre o presupusă relație a lui cu drogurile, eu continuu să cred că Moșu Ion Țiriac nu merita așa ceva.
Dacă mi se va da sau se va ivi ocazia, poate voi scrie, cândva, un Atlas botanic al personalităților naționale și locale ale căror odrasle au pus plămânul, nasul și vena în acest teritoriu.
Fiindcă îmi displace cuvântul ”drogat”, am inventat unul mai mirăcios, prin derivare de la stupefiante: stupefiat.

O superbă conferință la Universitatea de Vest

Universitatea de Vest din Timișoara a găzduit, în marțea care a trecut, o superbă conferință a profesorului israelian de origine română Moshe Idel.
Oaspetele a vorbit, cu o zi înainte, în fața unui public restrâns, despre kabbala.
O expunere ce a reliefat cel puțin trei virtuți pe care le-aș aronda unor anglo-saxone reflexe... jurnalistice:
1. propoziții și fraze scurte, lipsite de ambiguitate,
2. invocarea neobosită a textului, a surselor,
3. absența cvasitotală a speculațiilor și opiniilor.
Ceea ce, pentru mine, a debutat cu o abia reținută dezamăgire: nimic despre gematria, notarikon sau temura, principalele procedee ale hermeuticii kabbalistice.
La 19-20 de ani, când am citit prima carte despre kabbala, mi-am notat o frază a unui protokabbalist, Simeon Bar Yochai, care așază în umbră nu doar semiotica, ci și toată analiza modernă a totalitarismelor:
”Blestemat fie cel pentru care nu există decât un înțeles literal!”
Eram chiar dezamăgit fiindcă aproape nimic din ceea ce știam eu din lecturile mele nu se regăsea în conferință. Mă refer aici la faptul că, mai întâi în gnosticism iar apoi în kabbală, numărul era pus în relaţie secretă cu cuvântul; în limbile sacre, fiecare literă are o valoare numerică. De pildă, unul dintre cei mai cunoscuți cercetători ai gnosticismului, Leisegang, citează cazul gnosticului Marcos care decripta legătura tainică dintre Hristos şi porumbiţă prin valoarea echivalentă a sumelor literelor alfa şi omega : alfa, 1 + omega, 800 = 801, ca peristera, porumbiţă (pi=80, epsilon=5, ro=100, iota=10, sigma=200, tau=300, epsilon=5, ro=100, alfa=1).
În kabbală, procedeul se numeşte gematria şi — alături, de notarikon (un cuvânt poate fi un acrostih) sau temura (permutări ale literelor) — va fi uzitat până la abuz şi incontrolabilă fantezie în kabbala magică.
Ca şi alte procedee operative, cunoaşterea originii lucrurilor, a tuturor fenomenelor conferă putere magică celui aflat în posesia ei. În cazul demersului kabbalistic, era vorba, în acelaşi timp, despre o asumare hic et nunc a limbii ca instrument divin (magic), dar şi de o încercare de reconstituire, de reenergizare a ei, de o regăsire a limbii originare adamice. Limbajul în forma sa cea mai pură — ceea ce înseamnă, pentru kabbalişti, ebraica — reflectă natura spiritual fundamentală a lumii şi posedă o valoare mistică.
Conform unei faimoase fraze a lui Gershom G. Scholem limbajul îl atinge pe Dumnezeu pentru că vine chiar de la Dumnezeu.
În vreme ce kabbala e, după cum se vede, funciarmente un teritoriu al speculației și interpretării, Profesorul Idel descria precaut și fără note de subsol, cu un murmur lipsit de patos epistemologic, fenomene și relații cărora nu le adăuga nici măcar umbra unui numitor comun.
Și pe care nu dorea, în niciun moment, să le valorizeze într-un fel anume.
Ba chiar atrăgea atenția că faptele se pot interpreta și așa, și așa.
Era ca și cum demersul său exegetic despre kabbala atenționa mereu cum că sistematizarea sau coagularea unor sensuri nu face altceva decât să falsifice, deopotrivă, Textul și Lumea.
O asemenea abordare se dovedea și de o înaltă ținută epistemologică, și de una moral-sapiențială.
Trăim prea accentuat într-o lume a interpretărilor pentru a mai fi atenți la ceea ce se scrie/spune.
E de reflectat serios la ce auzim noi, mai bine, Azi: Lumea sau Trăitorii?

P.S. Mulțumiri lui Victor Neumann, organizatorul conferințelor, și lui Sorin Antohi!

Iarăși Principele Duda, Universitatea și un (i)epure șchiop la contract

Nu credeam că o postare de pe blogul meu despre conferințele Principelui Duda avea să provoace o asemenea emotivitate.
De la ”Adevărul”, ”Europa Nova”, la ”Realitatea TV”, presa a reluat chestiunea conferințelor regale de la Universitatea de Vest Timișoara.
Sunt convins că rectorul UVT, Profesorul Ioan Talpoș, crede că în spatele acestei mediatizări se află tot soiul de interese obscure. I-am spus deja că nu am nimic cu Domnia Sa, însă, se pare, nu prea înțelege.
Va trebui să insist.
Alte voci, din presă, au opinat că reluarea discuției e o poliță plătită de Mălin Boc Liei Lucia Epure.
Poate că o fi așa, însă nu văd cum asta ar atenua problema.
Unii dintre profesorii din Senat m-au întrebat deja ce vrem noi, cei din Grupul de Reformă Universitară, și, implicit, ce vreau eu.
Ciudată întrebare pentru un ofsaid financiar clar. Ba chiar tupeu!
Eu nu vreau nimic pentru mine!
Și nici nu contest că Principele nu ar merita suma!
Întreb doar, cu zâmbetul pe ambele buze, de ce destinul și Universitatea au vrut ca firma Dnei Epure Lia Lucia să îi confere onorariul Principelui?
Cât, nu știm nici acum, fiindcă Universitatea nu a oferit o poziție oficială.
Domnul Rector spune că sunt bani și eu mă bucur.
Mai mult, propun ca și alți profesori timișoreni să fie cinstiți la fel!
Eu zic că o conferință susținută de Cornel Ungureanu, Șerban Foarță, Victor Neumann, Daniel Vighi sau Viorel Marineasa ar merita, în comparație, o sumă de cel puțin trei ori mai mare decât cea despre care e vorba.
Trebuie să vorbim cu Dna Epure pentru asta sau e destul ca aceste conferințe să fie propuse în Senat?
Iată o întrebare!
Fiindcă, în continuare, tinerii universitari sunt plătiți mizerabil la plata cu ora!
Din aceiași bani publici plătiți regescului conferențiar prin căsătorie!
Și mai întreb o dată: cine a hotărât suma asta?
Rectorul? Senatul? Cancelarul? Contabilitatea? OSUT-ul?
Deocamdată, nu am aflat.
În rest, nu am de gând să intru în polemici nici cu Profesorul Talpoș, nici cu patroana firmei Logos Consulting.
În ciuda sfaturilor pe care le primesc de la Domniile lor.
Deocamdată.

Nema problema Erika Klaptona

Miercuri seara am fost la Belgrad să îl văd pe Eric Clapton alături de Steve Winwood.
Anul asta Clapton bate 65 de ani, aşa că am vrut să îl aud şi eu înainte de a se pensiona, cum se spune.
Eram foarte emoţionat, fiindcă Domnul Slowhand face parte din Legendele Olimpului meu muzical, imediat lângă mentorul lui, John Mayall.
Iar pe Steve Winwood îl ştiam şi din Blind Faith, şi din Traffic.
Așadar, la Beogradska Arena, cu Delia, Ani, Camelia, Alina, Simona, Gabi, Andy, Radu M., Radu B. și Sorin, plus pruncii Alinei.
Cam o jumătate de oră, mi s-a părut că nu se aude bine.
Apoi, Domnul Eric pune mâna pe o ghitară destul de rece și, cu Domnul Steve, ne arată cum se umblă cu așa ceva.
Tot concertul e o reverență făcută lui Steve, mi se pare mie.
Și maeștrilor lor: de la Hendrix, la JJ Cale.
Superbissimă Vodoo Chile, o cântare pe care Steve a făcut-o cu Hendrix, în 68.
Acum a fost ceva între catifea și doc.
După concert, a urmat un superb recital al Corului Miliției Sârbești de Șosea care ne-a dat și rest în euro la șpagă!

Timișoara, Mica Hienă

Pot să postez câteva răbufniri la adresa orașului meu?
Dacă citiți ceea ce urmează aici, înseamnă că da.
Așadar, mă enervează teribil povestea cu ”Mica Vienă”!
Asemenea oricărui mare oraș, Viena e un oraș alcătuit nu doar din clădiri, ci, mai ales, din locuitori: vienezi.
În vreme ce Viena e un oraș ce pare pustiu și, ergo, silențios până și în crucea zilei, Timișoara mi se pare o insuportabilă sufragerie italiană.
În care locuitorii ei de pe strada-sufragerie strigă, înjură, scuipă, amenință, bat, claxonează.
Iar toate aceste ”minunate” monumente ale bojocilor, flegmei sau ale dejecțiilor mi se par a fi, deocamdată, celelalte Palate, nețigănești, nu ale Micii Viene, ci ale Micii Hiene.

Azi: Bac Down sau Back Up?

O familie de tomate se plimbă prin orașul lor modern, betonat.
Tomata mică se împiedică și cade, julindu-se crunt.
Ketch up, șuieră unul dintre părinți.

I Am Seling, la Eurovision

Ce-ați zice de un Punct 8 al Proclamației Eurovision de la Oslo?
În care să se interzică, timp de 50 de ani, votarea participanților din fostele republici sovietice sau iugoslave?
Păi altfel cum?!
Fiindcă Eurovisionul a rămas singura amintire pe note a unor chestii cam de mult trecute: URSS, Iugoslavia și, cu voia Dv, România Mare.
Da, și România e aici, în obrazul gros al voturilor de teșcherea, câtă vreme nu a dat niciun punct Germaniei!
Cu toate astea, Paula Seling a fost faină de tot, cântând la pian și Ovidiu.
Dar și Nemțoicuța a fost.
Pisicită și proaspătă ca primul sărut al unui berar pistruiat pe o halbă îmbrobonată de frigider.

P.S. Ca să vă dați seama, în mare, ce vreau să spun cu titlul, ascultați aici Rod Stewart cu Sailing:
www.youtube.com/watch?v=-aDbLa5G5GE

O sintagmă nedreaptă și virtuală: ”spirit de turmă”

Tradiția a două popoare situate pe parcursul superior al Nilului, nuerii și populația dinka, descrie existența unei adevărate societăți bovine, paralelă cu cea umană.
Doi etnologi de renume, Pritchard și Lienhardt, au calificat această bizară clonă a societății umane în The Nuer (Oxford Press, 1940) și, respectiv, Divinity and Experiece, the Religion of the Dinka (Oxford Press, 1961) ca pe un spațiu de rezolvare a conflictelor.
Rene Girard - cel care îi invocă pe cei doi autori în celebra sa carte Violența și Sacrul - insistă asupra unor amănunte ce pot invita la o serioasă reconsiderare a raporturilor dintre imaginar și convenție.
”În ceea ce privește bovinele, vocabularul nuer este extrem de bogat, atât în planul economiei și tehnicilor, cât și în planul ritului și chiar al poeziei. Acest vocabular permite să se stabilească raporturi deosebit de precise și de nuanțate între animale, pe de o parte, și comunitate, pe de altă parte. Culorile animalelor, forma coarnelor, vârsta, sexul, ascendența lor, distinse și rememorate uneori până la a cincea generație, permit diferențierea capetelor de animale, astfel încât să reproducă diferențierile propriu-zis culturale și să constituie un veritabil dublu al societății umane. Printre numele fiecărui individ există întotdeauna unul care desemnează și un animal al cărui loc în turmă este omolog cu cel al stăpânului său în comunitate”. (Nemira, 1995, p.9)
Iar concluzia lui Girard, în evidentă legătură cu sacrificiul, subliniază tocmai un asemenea mecanism sui generis al substituirii mai ales la nivelul conflictelor.
Orice conflict apărea între membrii comunității, e de la sine înțeles că vinovatul era identificat și, implicit, sacrificat, în paralela societate bovină.
Așadar, conflictele și neînțelegerile erau transferate, de fiecare dintre părți, în ”societatea turmei” doar în ceea ce privește vinovățiile, rezolvându-se, în acest mod simplu, și problema vinovăției morale, și pe cea a vinovăției călăului.
Mie însă îmi place să văd în acest mod de gestionare binară a culpei și o formă de anticipare a sublimării ludice a realului în convenția Marelui Joc.
De vreme ce Violența și sacrul a apărut în 1972, e de înțeles de ce autorul nu folosește o formulă atât de la modă acum, ”realitatea virtuală”.
Sau numele unui fenomen ce a devenit deja mondial: Second Life.
Pentru cei ce nu știu despre ce este vorba:
http://secondlife.com/whatis/
http://ro.wikipedia.org/wiki/Second_Life

Ziua de Broz. Iosip Broz Tito

În Iugoslavia de până în 1980, 25 mai era Ziua Mareșalului.
Spre deosebire de alți lideri politici din comunism, umbra lui Tito e încă destul de caldă, chiar acolo unde te aștepți mai puțin. Așa de pildă, Piața Porumbeilor din Sarajevo oferea, acum 6-7, zeci, sute de insigne sau suveniruri cu Iosip Broz.
De câte ori simt nevoia să aud personajele veacului recent trecut în cronologie, deschid, cu folos, celebra Istorie a lumii moderne a lui Paul Johnson
Și nu mă pot decât amuza citind un mesaj pe care Tito i-l trimitea lui Stalin:
”Dacă nu ne puteți ajuta, măcar nu ne stânjeniți cu sfaturi inutile!”. (p. 438)
Îmi place și un detaliu pe care istoria recentă nu l-a reținut, subliniat cu o tuse adecvată de lord. Atunci când Churchill s-a aflat la Belgrad, în 1953, și a spus că, dacă fostul aliat ar fi atacat, ”vom muri cu voi”, Tito a punctat așa:
”Este un jurământ sacru și pentru noi e suficient. Nu avem nevoie de tratate scrise!” (p. 439)
Sigur că imaginea mea despre Tito e filtrată de aroma din guma de mestecat, de fâșâitul clandestin al discurilor de la sârbi sau de blugii naturalizați grație micului trafic. Iar mai apoi, peste ani, de ”antena de sârbi”.
Când a murit, eram june profesor la Gătaia și citeam Cel mai iubit dintre pământeni.
Iar Popa din Șemlacu Mare - unde aveam 2 ore de franceză pe săptămână - tocmai se întorcea de la sârbi unde vânduse kile de Gerovital și macrame pentru a distribui românilor, fără cădelniță, cartușe fumăcioase de țigări Vikend.

Afișul care ti Audi. La Muzeul de Artă Timișoara.

Lucian Bernhard e un nume ascuns, astăzi, sub faldurile unei luxuriante hemoragii de imagini publicitare.
Puțini mai știu că el e tatăl bun al afișul modern de design.
Poate și mai puțini știu că Bernhard a creat cele patru litere din Audi ori logo-ul bujiilor Bosch.
Sau că a ”inventat” fonturi ce îi poartă numele.
Ieri, a fost vernisată expoziția în aripa nouă a Palatului Baroc.
Mulțumesc IFA (Institut für Auslandsbeziehungen) și Centrului Cultural german de la Timișoara.

P.S.Ca să vezi mai mult, dă un click la http://www.valsa-photography.blogspot.com/

A umbla teleleu tănase

În primul an de facultate am făcut Lingvistică generală cu Profesorul Francisc Kiraly.
Îmi amintesc și acum că, în prima oră de curs, a spus așa, din voleu:
”Numele meu e Kiraly și înseamnă rege. Nu am nevoie de oameni normali în acest amfiteatru. Cine e normal poate să plece.”
Nimeni nu a schițat vreun gest, ceea ce, acum, mi se pare că a fost o asumare tacită a condiției de ”anormal”.
Printre cei care atunci nu au vrut să deranjeze anormalitatea amfiteatrului de boboci s-au aflat colegele mele Sorina Ioanovici (viitoare Jecza) și Florica Pușcaș, care aveau să devină bine cunoscute timișorenilor.
Examenul a însemnat pentru mine, între altele, descoperirea unui mare lingvist și etimolog, stins prea devreme, în 1926: Vasile Bogrea.
Între articolele sale, aveam să aflu că expresia ”a umbla talaleu tănase” are legătură cu un tip de medicină altruistă, creștină.
Mi-am adus aminte de asta ieri, când a fost ziua Sfântului Talaleu, ”sfânt tămăduitor fără de arginți”.
Doctor de criză, cum ar veni.

P.S. DEX-ul zice așa: TELELÉU, -EÁ, telelei, -ele, s.m. și f. Om fără căpătâi, care își pierde vremea (umblând de colo până colo) fără nici o treabă. ♢ Expr. (Adverbial) A umbla teleleu (Tănase) = a umbla de colo până colo, fără rost. A fi teleleu Tănase = a fi zăpăcit, aiurit, năuc. – Din magh. telelö.

7 de ”dacă”

1. Dacă vor fi anulate ”pensiile nesimțite” nu înseamnă că celelalte vor fi mai simțite.
2. Dacă azi nu au fost 60 000, ci ”doar” 30 000 de protestatari nu înseamnă că dreptatea participanților e pe jumătate.
3. Dacă ești lider sindical, asta nu înseamnă nici că poți deveni Miron Mitrea, nici că ai problemele financiare ale membrilor pe care îi reprezinți.
4. Dacă PSD-ul a dirijat din spatele organizării mitingului de azi nu înseamnă că reducerile cu 15 sau 25 la sută pot fi mai bine justificate.
5. Dacă va cădea Guvernul Boc nu înseamnă că viitorul guvern va scoate banii din pălărie.
6. Dacă PSD-ul și PNL-ul au dreptate în multe din critici nu înseamnă că știu și pot face mai bine.
7. Dacă toată lumea înțelege că nu mai sunt bani, asta nu înseamnă deloc că toată lumea poate să și suporte.

America mea, după ureche?

Moto: Americanii sunt Columbofili!

Caut, de mai multă vreme, câte ceva despre lucrurile mărunte ale Americii.
Alea, ce descriu nu gesturi militare, nu vizite ale FMI, ci un spaţiu domestic, obişnuit, plin de candori, de ce nu chiar kitsch, mediocru, teribilist, caraghios.
Simt nevoia unei altfel de Americi. Fiindcă se simte prea multă aroganţă, prea mult condiment NATO în gustul Americii de acum. Mie îmi place o altă Americă. Sau, poate că, îmi place, mai ales, America pe care am văzut-o pentru prima oară, în gară la Comloşul Mare*.
Aveam 6 ani şi, împreună cu bunica mea, Mama Bina, îl aşteptam pe unul dintre mulţii ei verişori stabiliţi la Chicago sau Cleveland, nu mai ştiu precis unde. Era vară. Trenul a oprit icnit şi, după câteva minute de încordată aşteptare, a apărut, triumfător şi teatral, la uşa unui vagon, Uica Meu din America.
Era îmbrăcat în costum alb de tenis de câmp, cu şosete şi pantofi de sport adecvaţi. Sub un braţ îi atârnau două rachete Slazenger, iar în cealaltă mână ţinea ceva ce mi s-a părut a fi un cap de pisic. Era o minge alb-cenuşie, pufoasă. Evident că mesteca chewing gumm, evident că imediat după momentul de stupoare şi pupături, a cerut o sodă şi un ais cârdului de neamuri care îl aşteptau.
Însă colectivizarea confiscase în Comloş nu numai pământul arabil, caii sau vitele, ci şi zgura şi fileele de la cele două terenuri de tenis din parc, astfel că primul meu american zărit în carne şi oase a folosit suprarealista lui vestimentaţie şi accesoriile doar la drumul inaugural.
Nimeni nu a râs de el, nici nu l-a batjocorit, aşa cum fac de obicei comloşenii, ci l-a privit ca pe un fel de extraterestru. Sau ca pe un erou civilizator care, în 1962, a readus acolo, după mai bine de 15 ani, rachete de tenis şi o minge absolut nouă.
Iar, pentru copii, guma de mestecat. Cele zece pachete de gumă au rezistat aproape un an întreg fiindcă, în pauza de mestecat, depozitam guma după ureche.
America mea e de acolo cumva.

*Topos pe care colegii mei Adriana Babeţi şi Mircea Mihăieş, împreună cu Mircea Nedelciu, l-au făcut nemuritor în romanul Femeia în roşu.

Minciuni despre bani. Povești despre lei.

După neumila mea părere, România are bani destui.
Doar că guvernanții nu îi mulg de unde trebuie.
Guvernanții de dintotdeauna.
Și Băsescu, și Boc, și Videanu știu foarte bine că alcoolul, de pildă, e un monopol împărțit între mai marii țării.
Prostituția, tutunul și pâinea - la fel.
Dacă Guvernul nu știe să mulgă banii de acolo, pentru mine PD-L-ul va fi un alt PSD. Limpede!
Sau înseamnă că Guvernul o să facă din Brandul Băsescu o glumiță nereușită.
Eu așa înțeleg, în momentul de față, problema cu 15 și 25 la sută reducere din rușinea de bani cuvenită de săraci și pensionari.

La o dedicație a lui Bartolomeu Anania

Marți, printre cărțile unui buchinist improvizat de pe strada Mercy, găsesc un volum de poezii al lui Valeriu Anania, File de acatist.
Îl cumpăr de îndată, atras poate și de un adagiu de pe copertă: Cu șase desene în peniță de Vlaicu Ionescu.
Vlaicu Ionescu, decedat în 2002, a fost unul dintre cei mai invocați interpreți ai lui Nostradamus și, în linie genealogică, fiul unui personaj celebru din interbelic, Preotul Duminică Ionescu, nimeni altul decât duhovnicul lui Corneliu Zelea Codreanu.
Dar nu despre asta vroiam să scriu aici, ci despre dedicația ce însoțește fervoarea poeziei celui ce acum este Mitropolitul Clujului, Crișanei, Albei și Maramureșului, Bartolomeu Anania:
Celui întru sfinți fiului nostru
Ioan Valahul
mărturisitor al dreptei credințe
martirizat la Constantinopol la 12 mai 1662
prin mântuitoarea bunăvoință a geanabeților lui Allah.
Eram, după cum bănuiți, chiar în ziua tânărului martir.

P.S. Geanabete se tălmăcește prin ”rău, afurisit”.
P.P.S. Cornel ”Schwartz” Calboreanu (sunetistul vechii trupe Phoenix!) m-a sunat de la Amsterdam să îmi spună că îl știe bine pe fiul lui Vlaicu Ionescu. Aseară, seria coincidențelor a continuat: Silviu Oravitzan mi-a spus că soția lui Vlaicu Ionescu a fost fiica marelui istoric Vasile Pârvan. A cunoscut-o în casa acestora de la New York York unde au fost invitați. Câțiva ani mai târziu savantul român a scris un text pentru albumul Oravitzan. Și eu, și Silviu am ajuns să îl știm pe Vlaicu Ionescu prin Paul Barbăneagră. Prin 1994-1995, Paul mi-a povestit cum apartamentul lui Ionescu a fost spart, însă nu au fost furate decât câteva lucruri vechi, cu o anumită valoare.

Ziua Victoriei asupra entomologului japonez

De 9 Mai, am vrut să ma uit la Moloch, poate cel mai neinteresant film al lui Sokurov. Un Hitler caricaturizat, ca şi cum ar fi fost născut, prin cezariană, de un Gepetto cu mustaţă de fag.
Nici nu mi-a plăcut, nici nu am rezistat să îl văd, acum vreo 3 ani, până la capăt.
După cum mă calcă pe nervi şi Inglorious Basterds, un soi de cec în alb acordat unei ştiinţe ce se numeşte cliometrie. (Căutaţi pe net vorba asta cu muză în ea!)
Aşa că am stat în aşteptare şi, până să mă hotărăsc, am ales un cântec (vorba vine!) al lui Jose Feliciano, La Entrada de Bilbao.
Accesaţi site-ul de mai jos pentru a auzi cum se "militarizează" corzile unei ghitare, cum se spune, prin muzică, unei mari naţiuni, Anglia, că nu era nevoie de acel lucru, atunci.
http://www.we7.com/track/La-Entrada-De-Bilbao?trackId=1864214&m=0
Apoi, seara, am revăzut o capodoperă: Femeia nisipurilor.
Un amestec de Kafka, de existenţialism, de antimodernism (Dodeskaden-ul lui Kurosawa e în subsol), de reflecţie despre cum libertatea lui 1 e posibilă doar prin libertatea lui 2.
Îmi pare rău să spun că nu sunt deloc fericit azi: românilor, 9 Mai le-a dăruit exact aceleaşi persoane care, fără motiv, l-au condamnat pe entomologul din filmul lui Toshigahara să evacueze nisipul din groapa unei absurde captivităţi.