vineri, 22 octombrie 2010

Un ferpar despre maeștri și ucenici

Nu îmi plac ferparele și din motive lesne de ghicit, și din motive stilistice.
De regulă, un necrolog transmite că încă un om excepțional s-a dus, în vreme ce noi, rămașii, suntem un soi de viețași suficient de comuni.
Ca să nu mai spun de alte și alte formule ce aduc surâsuri ori grimase taman acolo unde durerea ar chema sobrietate și discreție.
Nu sunt însă deloc exigent cu asemenea texte, fiindcă știu foarte bine că ele fac parte dintr-un străvechi ritual: cel al recompensei.
Nu neapărat însă doar al unei recompense postume.
De regulă, anunțurile mortuare pun în evidență nu răposatul, ci anunțătorii.
Fix pe cei care, cu acest prilej, se cațără pe soclul pietății, regretelor, devotamentului etern.
La urma urmei, un ferpar e, deopotrivă, un gest de regret profund și unul de mondenitate.
Simplificând puțin lucrurile, e aici și o bună bucată din povestea pescarilor care, atunci când pierd, scapă un pește, peștele e neapărat unul mare și grozav. După cum s-ar potrivi cu însuși pescarul.
Ceea ce mă face - atunci când citesc ferpare - să mă minunez de textele în care nu e vorba despre cei vii, ci doar despre cei dispăruți.
Cum e cel de mai jos, citit azi în ”Renașterea bănățeană”, în care LCC e o verigă dintr-un lung șir al maeștrilor și egalilor săi:


În 17.09.2010 s-a împlinit centenarul naşterii unei importante personalităţi a breslelor de mici meseriaşi lugojeni, cel care a fost
L.C.C.
(C. L. Măcelarul 1910-1984)

A fost cunoscut, iubit şi apreciat de mulţi cetăţeni de rând ai Lugojului şi de întreaga societate de mici meserişi concitadini de faimă, ce a marcat perioada interbelică şi postbelică întreruptă de naţionalizarea efectuată de regimul dictaturii de tristă amintire instaurat după război. Om de aleasă omenie, adevărat „artist” al meseriei practicate încă din copilărie, a fost deopotrivă iscusit şi desăvârşit în ceea ce numim azi „management” în dezvoltarea activităţii private. Pornind de la zero, a reuşit prin muncă, cinste, întrajutorare şi onestitate să obţină succese remarcabile ce stau mărturie şi pot fi şi exemple şi azi. Discipol devotat şi loial ai unor „mari maeştri” ai meseriei sale (Iovănescu, Neumayer, Preda şi alţii) a avut colaborări fructuoase şi de înaltă ţinută cu întreaga societate a vestiţilor meseriaşi ai Lugojului de altă dată (Iacobescu, Ciosa, Borlovan, Paratzky, Stempel, Gaspar, Nagy, Sinteanu, Visan, Boldureanu, Paulescu, Hoban, Blidariu, Knobel, Kormos, Springer, Grim, Dobner, Zimmermann, Kadar, Adler, Becker şi alţii). Un gând bun şi o frumoasă amintire ce merită a fi păstrată.

1 comentarii:

minervanta spunea...

Chiar frumoasă evocarea,deşi pare proză Vighină...trebuie să scriu...pentru că i-am apucat pe mulţi dintre ei...Descifraţi mai lesne-formaţia-unui lugojean,dacă vă spuncă am citit Shakespeare de la un cojocar cu două clase primare,care spunea că în S.găseşti toate întrebările lumii,şi cîteva răspunsuri importante...Era vecinul meu,Nicolae Iacobescu,ai mei erau refugiaţi din Bucovina,de aia nu mai aveam cărţi.Meseriaşii ăştia apucaseră să cunoască o mulţime de
lucruri,trăiau frumos,cîntau în Corul Ion Vidu şi al bisericii,citeau gazetele,cît timp au mai fost;cu o tenacitate care ar trebui reînviată,au rămas mult timp meseriaşi -particulari,plătind impozite infernale,prigoniţi veşnic de fisc,de celelalte autorităţi noi,ale celor care -i numeau exploatatori.Mulţam dumitale că le-ai pomenit numele şi fala ,care
chiar era,Dumnezeu să-i odihnescă pe ei ,nouă să ne dea minte,şi aminte...

Trimiteți un comentariu

Rețineți: Numai membrii acestui blog pot posta comentarii.

Twitter Delicious Facebook Digg Stumbleupon Favorites More

 
Design by Free WordPress Themes | Adapted by Iulian