La ziua ultimului mare ofițer interbelic

Astăzi, în loc să vorbim despre Majestatea Sa Regele Mihai, am pălăvrăgit despre Ziua Armatei.
Care Armată?
Cea care a pierit în temnițele comuniste odată cu ofițerii ei de elită?
Armata ieșită din sâmburele sovietic al Diviziei Tudor Vladimirescu?
Cea care a secretat în fruntea ei Ceaușești sau Chițaci?
Armata care culegea porumbul CAP-urilor cot la cot cu elevii, studenții și profesorii?
Cea care a tras în poporul ei în 1989?
Armata lui Bernevig sau Stănculescu?
Armata delirului produs de generalul Degeratu?
Evident, asta nu e Armata mea.
Eu respect doar ofițerii de felul lui Viorel Oancea sau CADA.
Eu sunt mândru de românismul și patriotismul militarilor ce îl aveau drept Comandant suprem pe Rege.
Lor și numai lor, din păcate, li se cuvine, de Ziua Majestății Sale, gândul bun și mândria.
La mulți ani, Sire!

Un ferpar despre maeștri și ucenici

Nu îmi plac ferparele și din motive lesne de ghicit, și din motive stilistice.
De regulă, un necrolog transmite că încă un om excepțional s-a dus, în vreme ce noi, rămașii, suntem un soi de viețași suficient de comuni.
Ca să nu mai spun de alte și alte formule ce aduc surâsuri ori grimase taman acolo unde durerea ar chema sobrietate și discreție.
Nu sunt însă deloc exigent cu asemenea texte, fiindcă știu foarte bine că ele fac parte dintr-un străvechi ritual: cel al recompensei.
Nu neapărat însă doar al unei recompense postume.
De regulă, anunțurile mortuare pun în evidență nu răposatul, ci anunțătorii.
Fix pe cei care, cu acest prilej, se cațără pe soclul pietății, regretelor, devotamentului etern.
La urma urmei, un ferpar e, deopotrivă, un gest de regret profund și unul de mondenitate.
Simplificând puțin lucrurile, e aici și o bună bucată din povestea pescarilor care, atunci când pierd, scapă un pește, peștele e neapărat unul mare și grozav. După cum s-ar potrivi cu însuși pescarul.
Ceea ce mă face - atunci când citesc ferpare - să mă minunez de textele în care nu e vorba despre cei vii, ci doar despre cei dispăruți.
Cum e cel de mai jos, citit azi în ”Renașterea bănățeană”, în care LCC e o verigă dintr-un lung șir al maeștrilor și egalilor săi:


În 17.09.2010 s-a împlinit centenarul naşterii unei importante personalităţi a breslelor de mici meseriaşi lugojeni, cel care a fost
L.C.C.
(C. L. Măcelarul 1910-1984)

A fost cunoscut, iubit şi apreciat de mulţi cetăţeni de rând ai Lugojului şi de întreaga societate de mici meserişi concitadini de faimă, ce a marcat perioada interbelică şi postbelică întreruptă de naţionalizarea efectuată de regimul dictaturii de tristă amintire instaurat după război. Om de aleasă omenie, adevărat „artist” al meseriei practicate încă din copilărie, a fost deopotrivă iscusit şi desăvârşit în ceea ce numim azi „management” în dezvoltarea activităţii private. Pornind de la zero, a reuşit prin muncă, cinste, întrajutorare şi onestitate să obţină succese remarcabile ce stau mărturie şi pot fi şi exemple şi azi. Discipol devotat şi loial ai unor „mari maeştri” ai meseriei sale (Iovănescu, Neumayer, Preda şi alţii) a avut colaborări fructuoase şi de înaltă ţinută cu întreaga societate a vestiţilor meseriaşi ai Lugojului de altă dată (Iacobescu, Ciosa, Borlovan, Paratzky, Stempel, Gaspar, Nagy, Sinteanu, Visan, Boldureanu, Paulescu, Hoban, Blidariu, Knobel, Kormos, Springer, Grim, Dobner, Zimmermann, Kadar, Adler, Becker şi alţii). Un gând bun şi o frumoasă amintire ce merită a fi păstrată.

Fiindcă ploaia asta îmi dă senzația de rugină, o poezie

FIER

Cea mai bună frizerie-i ,,La Tache”.
Dacă sefu îi sus, în locuinţă, s-aducă plăci noi,
de sidef, ce nu vor fi fost nicicînd ascultate,
o să vă servească nepotu-so, don Valer,
care a învăţat la Paris, absolvind al doilea
dintr-o sută,
care va să zică ,,Piaptăn de Fier”.
El ştie să audă din toate
şoaptele de onoare pe care seara o să le
uite pe Toate, fiindcă are şi el:
Ani a fugit din urbe cu un ins Dinoţel
şi, de-atunci, Valerică fluieră pentru sine
ceva din care se întrerupe numai cînd adoarme
în nopţile mai senine, visînd o apă grea
ce poate toate lucrurile să ţină.
Deci, cu puţină
vreme înainte de-nchidere, lasă perdelele sidefii
peste ferestrele zugrăvite de lună
să se coboare, poruncindu-şi doar pentru inimă
şi cîntă la mandolină:
,,Nu rugini, psihi-mu, vină!” (bis)
(Ochiul inimii, Editura Facla, Timișoara, 1988)

Llosa a primit Nobell pentru lliteratură

Când eram student, anunțarea Nobelului pentru literatură mă făcea, pentru 2-3 zile, sud-american.
Țineam cu Borges cam cum țin timișorenii cu Poli.
Mă enerva la culme că Nobelul nu mergea, cum se spune în engleză, către idolul meu.
Dar nu neapărat către el.
Îmi plăceau - nu neapărat la aceeași intensitate - Marquez, Bioy Casares, Sabato, Cortazar și o carte ciudată, a lui Estrada Martinez, Radiografia pampei.
Pe atunci citisem doar Casa verde a lui Llosa, dar nu pot spune că m-am dat în vânt după ea. Mă scotea din sărite sartrianismul ei, care mi se părea că rimează prea puțin cu America de Sud.
(Cam cum ar putea un apres-rasage să vindece o rană de macheta.)
Pe Llosa l-am descoperit după 1980, când am fost fermecat de Războiul sfârșitului lumii.Acolo era lumea pe care o căutam eu, amestecul indicibil de fantastic și fervoare mistică populară.
Oarecum premonitoriu, acum vreo săptămână m-am gândit la el.
Ascultam teatru radiofonic și mi-am amintit de radionovolele (adaptare a cuvântului telenovelă) din Mătușa Julia și condeierul.
După cum mă gândesc la el și la Borges de câte ori sorb un mate.

Când Nudul ne trece de la fetiș la idol

Sergio aka Ţulu şi Camil m-au convins să vorbesc la vernisajul expoziţiei lor din Mansarda Facultăţii de Arte, de la ora 12,00.În majoritate nuduri, fotografiile expuse vin din Germania, dintr-un mic oraş numit Pirmasens, cărora li s-au adăugat lucrări ale unor timişoreni. De la fotografia alb-negru, până la diverse colaje sau photoshoping(cum ar veni!), găseşti de toate, la un nivel de invidiat.
A fost o sâmbătă grea, fiindcă, la 11,00, vernisam o altă expoziţie, de data asta de pictură, la Buziaş, unde Sorin Munteanu a reuşit să facă a doua ediţie a Taberei internaţionale. Aşadar, am plecat imediat după speech de la Buziaș şi am ajuns la ţanc şi la microfon.
Unde am explicat cum văd eu legătura dintre sănătate, fiziologie şi nud:
Un nud e, de regulă, un peisaj feminin la aprox. 37 de grade Celsius.
Sincer să fiu - un stereotip gol-goluţ -, nudul mă emoţionează şi mă tulbură, poate şi fiindcă e la capătul opus al obscenităţii. În nudul de artă, corpul femeii e îmbrăcat în aura
În opinia mea, ochiul pentru nud se formează aproximativ după 25 de ani, când revistele cel puţin nuditiste dispar de sub pat. După cum se modifică şi direcţia cuvântului juisare.
În linii mari, nudul european se baza pe sâni și fese, tot așa cum naționala de fotbal a României se baza, până nu de mult, pe Mutu.
Până nu de mult, fiindcă, sub influența Orientului, erotismul feminin al gâtului sau al piciorului a desexualizat binișor femeia.
Fiindcă nudul de-aia e nud în fotografie ca să nu mai vezi nici sâni, nici fese, nici alte linii ale vreunei geometrii clitoridiene, toate ca atribute ale unei persoane anume, cu identitate civilă, ci ca fiind ale speciei, ale genului feminin.
În termenii evoluției religioase, e trecerea de la fetiș la idol.