Să vi se întâmple, în 2012, cartierele Timișoarei!

Tuturor celor de Ronaț-ionalitate timișoreană, iacă ce le urez: La cuget - Frei-dorf, la portofel - Fabric-ant, la creier - Circumvalațiunionist, cu prietenii - Iose-fin, cu dușmanii - Mehalagiu, la ispite - Bastion de Blașcovicii, la petreceri - Giroc-keri, Kunczoweiter... La mulți ani și Elisabetinerețe fără bătrânețe, Marcel Tolcea

Noi vrem frământ. The Best și the Bestia of 2011!

Lansez o campanie de 31 decembrie intitulată simplu și coșbucian: Noi vrem frământ! Cât frământ? Până aflăm cine e Personalitatea anului 2011. Dar și persoNulitatea lui 2011. Aștept opinii, propuneri, magna cum laude și magnae cum flegmae, citate, poze, radiografii sociologice sau dentare. Așadar, ca să îl citez pe Ștefan Călărășanu, civilul, nu pictorul: Aluato! (A luat-o!)

Astăzi e Ziua Republicii Socialiste Sovietice România

Aveţi cumva certitudinea că, după monarhia abolită la 30 decembrie 1947, a urmat Republica Populară Română? De iure, da. De facto, a urmat Republica Socialistă Sovietică Română. Penultimul comisar sovietic a fost lichidat în 1989. Apoi a venit un gorbaciovist. Acum 64 de ani a început exilul Regelui. Un exil demn, asemenea abdicării de atunci. Priviţi acest fragment de film şi întrebaţi-vă de ce oare noi nu ne serbăm proclamarea republicii aşa cum s-ar cuveni. Probabil fiindcă ne este ruşine. http://www.youtube.com/watch?v=HrQiXJx8mYM

Noaptea Sfântului Nehalit Gură de Tablă

Mâine seară e seara de Revelion. Șampanie, masă bogată, scaun bogat, după buget, antren, muzică, dans, mă rog, tot ce e obligatoriu la trecerea dintre ani. Nu e rău deloc! Nu e rău, fiindcă noaptea de revelion e noaptea cu cei mai mulți oameni deștepti. Destepți și în sensul de inteligenți, dar mai ales în sensul de a fi treji. Cuvântul Revelion este un neologism împrumutat din franceză și are legatură cu verbul reveiller, a se trezi, a fi treaz. Asta nu înseamna că toată lumea va fi neapărat trează la finele nopții, dar asta e altă poveste ce se tratează cu zeama de varză. Inițial, cuvântul reveillon însemna — tot în limba franceza — o masă luată noaptea târziu. Apoi a desemnat masa târzie din seara de Ajun al Craciunului, probabil de după miezul-nopții, când se încheia postul. Abia de la 1900 încoace a ajuns să denumească exclusiv noaptea dintre ani. De ce abia după 1900? Simplu, fiindcă trecerea dintre ani nu are vreo semnificație religioasa. Creștinii, de pilda, îl sărbătoreau în 1 ianuarie pe Sfântul Vasile cel Mare, fără a marca începutul noul an astronomic. Așa că, bun venit la noaptea Sfântului Nehalit Gură de Tablă.

Spaima de Revelionul TV

Mă apucă deja o spaimă atavică față de Revelionul Tv! Mi-e frică de umorul scremut al tuturor comicilor noștri cu excepția lui Pascu și a colegilor săi. Mi-e greață de publicul semicretinizat care hăhăie și aplaudă toate ghiolbănelile de pubelă. Aștept anxios manelele de sezon, costumația lui ȚociuȘiPalade, scălâmbăiielile lui Arșinel, bancurile de bufet ale lui Jean Paler, vocea hominidului de la emisiunea În puii mei, figurile scoase din formol ale celor doi de la Vacanța Mare, șoricii cu after shave de la Trăsniți în NATO. Mai puneți și tot soiul de dudui și duduizde histerico-imbecile și aveți o idee despre ce ne așteaptă. De fapt, sunt disperat fiindcă umorul chiar reflectă temperatura intelectuală a unei colectivități și, dacă umorul de acum are vreo legătură cu poporul nostru, asta e chiar tragic. Dacă nu cumva iremediabil.

Sergiu Nicolaescu, turnător sau deturnător? Ori amândouă!

”Evenimentul zilei” scria zilele trecute despre o delațiune a lui Sergiu Nicolaescu adresată lui Nicolae Ceaușescu. Mă tem că documentul respectiv - în care Pintilie sau Vaeni erau incriminați stalinist - nu aparține unui turnător, ci unui limbric moral. Nu numia fiindcă turnătoriile erau, de regulă, anonime... Oricum ar fi, S. Nicolaescu e un caz. E regizorul român cel mai popular. Ceea ce nu înseamnă nici pe departe cel mai bun, talentat etc. Nici pomeneală! Cred că nu mi-au plăcut niciodată filmele lui Sergiu Nicolaescu. De fapt, mi-au plăcut doar în copilărie. În clipa în care am înțeles că cinematografia lui era echivalentul filmic al Cenaclului Flacăra, am refuzat să mă mai uit la producțiile semnate de el. Problema e că, mai ales în ultimii ani, cinematografia lui Nicolaescu cunoaște o resuscitare ce mi se pare, în cazul unor filme, grețoasă. Mă refer mai ales la seria comisarului Moldovan. Unde partidele istorice sunt caricaturizate, iar comuniștii sunt feții frumoși ai istoriei. Din două una: sau revoluția din 1989 la care SN a luat activ parte nu a avut loc și o lăsăm dracului cu Maniu sau Coposu, sau le aruncăm la lada de gunoi a istoriei! Fiindcă mi s-a părut jignitor ca în zilele de comemorare a Revoluției să văd pe ecrane tot soiul de pârțuri filmice gen Pistruiatul sau Cu mâinile curate. Poate că nu ar fi rău ca, înainte de film, cineva să spună cum au stat lucrurile și că filmul ce urmează e propagandă deșănțată. Cum au fost, de altfel, și alte filme de-ale cineastului turnător și deturnător de istorie. (http://www.historia.ro/exclusiv_web/actualitate/articol/filmele-istorice-romanesti-sunt-pline-minciuni)

Sfântul Ștefan Gheorghiu, ateizatorul României

De ziua Sfântului Ștefan, constat că românii se află sub steaua cu cinci colțuri a Sfântului Ștefan Gheorghiu, ateizatorul României. Pentru cititorii mai juni ai rubricii, Ștefan Gheorghiu a fost Academia de învăţămînt social-politic Ştefan Gheorghiu de pe lîngă CC al PCR. Cei mai influenți lideri de diverse extracții ai României s-au scăldat în cădelnița acestei facultăți în care se făcea marxism, economie politică și jurnalism. Poate am lăsat câte ceva afară. Tastati Ștefan Gheorghiu și veți vedea câți lideri politci, jurnaliști, scriitori au trecut pe acolo. Dacă nu aveți răbdare, încercați aici, de gust: http://theophylepoliteia.wordpress.com/2010/04/04/avem-elite-stefan-gheorghiu-patronul-democratiei-romanesti/

22 decembrie și primul ziar ne(o)comunist

În dimineața zilei de 22 decembrie ajunsesem lângă Tipografia Banatul. Până în 1986 am fost corector la ”Drapelul roșu” unde am semnat la minuscula rubrică de sport. Lumea mă știa după nume fiindcă sportul era unul din puținele lucruri frecventabile, așa că, atunci când mulțimea a vrut să forțeze poarta tipografiei pentru a ajunge acolo unde se tipăreau ziarele, cineva m-a văzut și m-a îndemnat să intru și eu. Era trecut cu puțin de ora 10 și am intrat alături de Gheorghe Secheșan, Dinu Barbu, Ovidiu Guleș și Ioan Iancu. Claudiu Iordache a telefonat de la Operă și a întrebat cine se află la secția ziare, fiindcă vroia ca Manifestul FDR-ului să fie tipărit. Pe Claudiu îl cunoșteam din împrejurări ciudate. În primăvara lui 89 a venit la editura Facla și mi-a încredințat manuscrisul unui volum de poezii virulent anticeaușiste. De frică, l-am dus la părinții mei, la Jimbolia, unde l-am ascuns între lemnele pentru cazanul de țuică. De fapt, Manifestul Frontului Democratic Român era la a doua tentativă de tipărire. În 20, tipografia fusese ocupată de inși în jurul vârstei de 35-40 de ani, conduși de Truțulescu, faimos peste ani în scandalul Țigareta. Atunci muncitorii tipografi au fost salvați de faptul că paginile de zaț tipografic - cu literele de plumb aranjate în pagini - nu se puteau citi decât de la dreapta spre stânga și răsturnat. Am început să trimitem materiale la cules și Păsăroiu, unul dintre cei mai buni paginatori, a început să facă ziarul. Telexul curgea cu scuzele celor de la Agerpres. Pe la ora 16 a ajuns ]n tipografie Ion Stan, secretarul de redacție, cu manuscrise de la Bulza, redactorul-șef de atunci. Noi nu aveam titlu pentru noul ziar, dar Stan a anunțat că publicația se va numi ”Luptătorul bănățean”. Un nume de tristă amintire din zorii comunismului românesc. Am plecat spre redacție în încercarea de a-l convinge pe Bălan, prim-secretarul ce, chipurile, pactizase cu Revoluția, să schimbe numele publicației. Aflasem că Bălan se afla în redacția ”Drapelul roșu”. Am plecat într-un suflet și, la ieșirea din Tipografie, militarii mi-au spus că au muniție de manevră și că se zvonește că va începe măcelul. La redacția ”Drapelul roșu”, prima surpriză neplăcută : sub scară, maiorul de Securitate Indrei, care răspundea de cei din artă și presă, răsfoia liniștit colecția revistei... ”Orizont”. Cu tupeu, am forțat intrarea în biroul redactorului-șef unde Bălan acorda un interviu unor jurnaliști maghiari. Cu el, se aflau Doamna Ildico Achimescu și Domnul Nae Laslău. L-am rugat pe Bălan să trimită muniție de război soldaților care păzeau obiectivele strategice. A pus mâna pe telefon și l-a sunat pe Colonelul Predonescu și i-a ordonat asta. M-a ascultat amabil în legătură cu ”Luptătorul bănățean”, dar nu a promis nimic. Când am plecat din tipografie, am mutat materialul cu Bălan de pe pagina 1 pe pagina 3. Bulza, fiindcă avea pupincurismul în ADN/ARN, l-a pus pe prima pagină. ”LB” a apărut în două ediții: una cu Bălan pe pagina 1, alta cu el pe pagina 3. De fapt, Bălan nu avea ce să caute în ziarul ăla!

Hrușcălindul

Colindatul lui Hrușcă are câteva probleme care îl fac antipatic. Prima e că Hrușcă începe prea devreme să se audă. A doua, că e în exces. A treia, că, fiind ușor recognoscibil, pare că numai și numai el colindă. A patra, că tot așa se întâmplă în fiecare an. Primul decembrie care va fi eliberat de sub dominația sonoră a lui Hrușcă va fi o dată importantă în istoria urechilor românești postdecembriste.

18 decembrie 1989, dimineața, la prânz și seara

La 18 decembrie 1989, România închide frontierele cu Iugoslavia, Ungaria, URSS şi Bulgaria. Nicolae Ceauşescu, aflat în Iran, arată în faţa parlamentului acestei ţări că succesele înregistrate în România în dezvoltarea economică şi socială au drept rezultat o ţară stabilă şi echilibrată, fără a menţiona masacrul ce începuse la Timişoara. Guvernul român decretează stare de necesitate pe întreg teritoriul ţării, după reprimarea sângeroasă a manifestanţilor din acest oraş. (Lucian-Vasile Szabo, "Timişoara", nr. 113/1990) **** Postul de radio "Europa Liberă" dă primele veşti luni, 18 decembrie: "În Timişoara se moare. Televiziunea tace. În lipsa tovarăşului, plecat în pelerinaj la mormântul lui Komeyni, tovarăşa hotărăşte să transforme Timişoara într-o nouă Guernică".**** Marţi, "Europa Liberă" informează că la Timişoara sunt mii de morţi. Se transmite o casetă pe care se aud împuşcături şi ţipete. (Mihail Decean, O enigmă care împlineşte şapte ani)**** În dimineaţa zilei de 18 decembrie a sosit pe cale aerului, cu două avioane militare AN-24 sau AN-26 (având o capacitate de 48-50 locuri), un grup de luptători U.S.L.A. Aceştia au fost cazaţi la Brigada de Securitate de pe strada George Bariţiu. Pe lângă uslaşii veniţi de la Bucureşti, în Timişoara au mai participat la represiune o parte din securiştii de la Serviciul Filaj, anumiţi rezervişti M.I. colaboratori, o parte din cadrele active ale Inspectoratului M.I. În câteva din apartamentele aflate în custodia Serviciului Filaj s-au găsit armament special, muniţie, aparatură de radio-emisie-recepţie. Unii dintre rezervişti ocupau diverse funcţii în intreprinderi şi instituţii. În mai multe cazuri, ei au tras chiar din incinta acestor instituţii. Din fostul sediu al Fondului Plastic s-a tras prin geamul exterior înspre fosta Piaţă Vasile Roaită. Colaboratorii au fost oameni cu funcţii importane care aveau acces la arme mai deosebite, cum ar fi carabina BARS, de fabricaţie sovietică, calibru 5,6X39. Câteva cutii cu cartuşe aferente acestui tip de armă s-au găsit, din întâmplare, într-un container de gunoi. (Iosfi Costinaş, "Timişoara", 28 nov. 1991)**** Referitor la "instigatorii" din primele zile ale revoluţiei, Vladimir Petrescu publică un articol în "Timişoara", nr. 60/1990. Astfel, aflăm că militarii susţin că manifestanţii eru împărţiţi în 4 categorii distincte: 1. cei care au atacat direct unităţi militare; 2 – cei care au produs acte de vandalism cu scopul şi de a fura; 3 – observatori neutri; 4 – revoluţionari propriu-zişi. Observatorii imparţiali afirmă că la Timişoara au acţionat nu numai "revoluţionari", ci şi o categorie de oameni, extrem de agresivi, care au devastat, au spart, au incendiat, au furat. Cele două categorii păreau distinct între ele. Aceşti oameni aveau rolul de a imprima un caracter violent acţiunilor. Pe acest fond, nişte staţii ale militarilor au prins din eter toate convorbirile dintre securitate şi miliţie. În data de 18 decembrie, un misterios "Bossu" din Bucureşti era foarte nemulţumit când i s-a raportat că în Timişoara este linişte. "Bossu" dă replica: "Dom'le, ce faceţi? De ce aţi liniştit-o? Porniţi muncitorii, doar aveţi oamenii voştri printre ei. Să iasă muncitorii şi retrageţi armata. Faceţi imediat asta. Imediat! Să nu fie linişte în Timişoara!". Puţin mai tărziu, "Bossu" transmite: "Ăştia sunt tâmpiţi, în ce au tras? Explicaţii-i boului de Rotariu că nu-i voie să tragă. Explicaţii cretinului despre ce-i vorba!" Se pare că nu toţi fuseseră informaţi în timp util despre modul în care trebuiau să acţioneze. ***** Inculpatul Corpodeanu Ion, în ziua de 18 decembrie 1989 s-a ocupat personal de constituirea, în diferite zone ale oraşului, a 8 dispozitive de luptă formate din ofiţeri şi subofiţeri înarmaţi, nominalizându-i pe fiecare în parte. A recunoscut că a desfăşurat activităţile reţinute în starea de fapt, menţionând că gen. Mihalea "... a dat ordin să constituim cele 8 dispozitive". Cu privire la operaţiunea de ridicare a cadavrelor declară: "col. Chircoiaş şi dr. Golea, care au fost prezenţi tot timpul, indicau care anume cadavre să fie duse la autodubă. Mai arăt că operaţiunea de încărcare a cadavrelor s-a făcut prin stingerea luminii de pe perimetru, dispoziţie care a fost dată de col. Chircoiaş". Nuţă Constantin a fost acela care în seara zilei de 18 decembrie, a convocat pe Mihalea Velicu, Emil Macri, Filip Teodorescu, Traian Sima, Nicolaie Chircoiaş, Deheleanu Ion şi Corpodeanu Ioan cărora le-a transmis ordinul de a se ridica cadavrele de la morga Spitalului Judeţean şi de a le transporta la Bucureşti. Cu acest prilej s-a stabilit ca inculpatul Nicolae Chircoiaş să coordoneze activitatea de "selecţionare" a cadavrelor, Ion Deheleanu să asigure un autovehicul frigorific de mare tonaj; Corpodeanu să desemneze ofiţerii de miliţie care urmau să ridice cadavrele din morgă şi să le încarce în autovehicol (Veverca Iosif, Avram Gheorghe, Meşea Eugen, Preda Laurenţiu, Grui Tiberiu, Peptan Eugen). La Proces, Chircoiaş va declara: "În dimineaţa de 19 decembrie 1989, ora 10 am mers la spital din ordinul gen Nuţă şi am ridicat, cu concursul direct al doctorului Golea registrele de internare, registrul de la blocul operator şi fişele de mişcare a bolnavilor, în total 12 caiete. În ziua de 21 decembrie 1989, orele 16,30, Nuţă mi-a ordonat să distrug registrele. Nu le-am distrus, dar mi-am extras date. În 22 decembrie 1989, când la radio şi TV se făcea apel ca trupele M.I. şi M.Ap.N. să se predea l-am văzut în curte pe gen. Nuţă care se îmbărca într-un ARO şi mi-a strigat să distrug totul şi să plec, ceea ce am şi făcut." După ce autotrenul frigorific nr. 21-TM-2701, condus de şoferul Dorel Geaca, a fost încărcat, a plecat spre Bucureşti. Şoferul, însoţit de Valentin Ciucă, a fost singura persoană care a participat la aceste eveniment fără să ştie, însă, ce transportă. Potrivit înţelegerii, autovehiculul a fost aşteptat la km 36, pe autostrada Bucureşti-Piteşti, de o echipă condusă de Baciu Ion, şeful Direcţiei Economice din I.G.M. (Iosif Costinaş, "Timişoara", 28 nov. 1991)

Remember: Alexandra Indrieș scria în 17 decembrie 1990 așa

PENTRU CE – ACUM? În Ziarul ”Timișoara” Timişorenii ştiu - simt, intuiesc- primejdia: dacă vom aştepta noile alegeri s-ar putea să fie prea târziu. Timişorenii se revoltă din conştiinţă civică şi din patriotism. Căci nouă, evident, ne merge incomparabil mai bine decât celor din alte părţi, dovadă cozile interminabile de la Comtim, formate în zdrobitoare majoritate din votanţi şi sprijinitori ai zdrobitoarei majorităţi care nu le oferă nimic; dovadă şi respectul nostru faţă de guvernarea locală (prefectură, primărie, poliţie). Nu suntem nici interesaţi, nici anarhişti. Ne gândim numai cât de bine ar fi pentru toţi şi câte s-ar putea realiza pentru Timiş, dacă buna-credinţă ar fi la putere în România. Întrebarea se pune: de ce nu aşteptăm ca în orice stat democratic, noile alegeri? Iată doar câteva argumente ce nu fac decât să expliciteze o intuiţie populară atât de precisă încât am fi înclinaţi s-o interpretăm drept un semn al Graţiei divine. În primul rând, din tezele proiectului de Constituţie rezultă fără dubiu că aceste alegeri nu vor avea loc în 1992, cum se promisese ţării prin platforma electorală, ci la optsprezece luni după aprobarea prin referendum a unei Constituţii a cărei formulare şi aprobare în Parlament poate fi amânată sine die sau în orice caz destul, pentru ca, în forme perfide, să se reinstaleze frica, resemnarea, conformismul şi toate celelalte forme de alienare a omului în comunismul de orice coloratură. Apoi, alegerile locale vor fi amânate pentru după alegerile centrale. Faptul este de o mare gravitate. Să nu pierdem nici o clipă din vedere că noi suntem privilegiaţi şi că în celelalte judeţe se află în frunte, dacă nu peste tot, foşti ceauşişti notorii, cel puţin sprijinitori necondiţionaţi ai feseneului şi că, în felul acesta, campania electorală nu va putea avea loc într-un climat propice. Ar mai fi multe de discutat cu privire la principiile constituţionale. Acum însă, mi se pare urgent să tragem un puternic semnal de alarmă cu privire la cele petrecute în supremul for al ţării, în ziua de doliu a Timişoarei, 17 decembrie. Înainte, în ajun, preşedintele, fără zâmbet, ba chiar îmbufnat şi premierul crispat, ca să nu spun mai mult, şi cu farmecul de june prim pierdut, au dovedit pregnant că nu sunt în stare să–şi însuşească regulile democraţiei şi fair-play-ul guvernării. Eleganţa de a demisiona le este străină. Ei nu ştiu nici măcar că, în unele împrejurări, o demisie poate aduce partidului sau persoanei care o prezintă o considerabilă creştere ulterioară a creditului moral . E drept că nu este cazul! Cum poate, totuşi, domnul Roman să acuze, indirect, de laşitate personalităţi politice ca domnii – căci domni s-au dovedit a fi, în mod paradoxal, deşi comunişti ce nu s-au dat drept social-democraţi – Mladenov, Lukanov, şi mai ales acel demn şi curajos în a-şi asuma vinovăţia general Jaruzelski? În fine, cu acelaşi prilej, premierul vine în faţa naţiunii cu argumente tipic comuniste, bine prea bine cunoscute nouă: statistica! După ce aproape un an a insultat clasa muncitoare- ca să utilizez un termen familiar lor-, învinuind pe toţi de „nemuncă”, acum viteaz, adică „nelaş”, vrea să ne convingă prin procente că, dimpotrivă, producţia, productivitatea şi toate celelalte cresc şi tot cresc. Adică – se munceşte? Da sau nu? Şi dacă da, de unde provine penuria? Guvernanţii pot mânui cifrele, fiindcă nimeni în afară de ei nu are acces la ele, nimeni nu poate afla ce se petrece cu adevărat în economie. Monopolismul socialist de stat continuă neabătut să ne domine cu toate tarele sale, printre care opacitatea şi secretomania nu sunt cele din urmă. Domnii care ne conduc şi ne cârmuiesc au mai spus şi repetă mereu că de vină pentru situaţia dezastruoasă este în primul rând moştenirea celor patruzeci şi cinci de ani de comunism. Foarte adevărat, dar atunci de ce nu-i judecă pe vinovaţi? De ce au limitat culpabilitatea comunistă la şase zile, când unii reprimaseră înainte, cu vârf şi îndesat . Dar problema se pune că nici măcar cei vinovaţi nu sunt pedepsiţi. Procesele se amână, unora li se dau concedii din puşcărie, alţii nu sunt nici măcar daţi în judecată. Toate acestea se ştiu, dar nu se iau în considerare. Principala întrebare este, în raport cu aserţiunea lor: dat fiind că, într-adevăr, dezastrul economic se datorează comuniştilor (atenţie: e vorba, mereu, numai şi numai de activiştii care s-au îmbuibat nenorocind ţara, şi nicidecum de plătitorii de cotizaţii care nu s-au considerat nici o clipă pe ei înşişi „comunişti”!), de ce nu sunt aduşi cei responsabili în faţa justiţiei? Nu din răzbunare, nu pentru a-i vedea după gratii neapărat, ci pentru a-i împiedica să mai acţioneze împotriva binelui public şi, mai ales, pentru a discuta serios, temeinic, ştiinţific deficienţele economiei comuniste. Altfel, nu vom reuşi să ne desprindem nici teoretic, nici practic din mlaştina unui eventual socialism de piaţă, cum îl preconizează Gorbaciov. Adică un NEP, asupra căruia am încercat să atrag atenţia , încă înainte de alegeri. Dacă cele arătate mai sus ar fi deficienţe în faţa cărora am putea avea răbdare, în sensul că am mai putea răbda mizeria, nedreptatea, umilinţa şi dezinformarea încă trei –patru ani, dacă tot am dus jugul patruzeci şi cinci- barem să se facă jumătate de veac! – în schimb şedinţa Parlamentului din 17 decembrie a dovedit că ne pândeşte un pericol de moarte. Nu ca metaforă, ci foarte direct. A fost o adunare de care ţării ar trebui sa-i fie ruşine. Ziua de 17 Decembrie 1990 este un 17 decembrie 1989, un 14 iunie politic. E drept, n-am fost loviţi –încă- nici cu gloanţe, nici cu bâte şi răngi, doar cu vorbe, râsete, grimase. Am fost batjocoriţi în ziua parastasului. Dar nu vreau să cad pradă emoţiei, ci să subliniez cât mai calm şi mai raţional, câteva aspecte. Reprezentanţii opoziţiei – în mod explicit deputaţii de Timiş ai UDMR şi FDR- şi-au exprimat voinţa de a aduce în discuţie revendicările actuale ale noastre. Printr-o manevră cusută cu aţă albă, discuţia a fost amânată pentru a doua parte a şedinţei. După o pauză destul de lungă s-a dat cuvântul „majoritarilor” fesenişti şi vetrişti care prin discursuri interminabile – nu le analizez acum continutul – au făcut ca autentica opoziţie să nu mai aibă timp să se- să ne exprime. Oricum, se apropia ora fesenităţilor şi transmisia în direct s-ar fi întrerupt. Dar- şi mai grav- am fost cuprinsă de sentimentul zădărniciei. Nu mi-e greu să bănuiesc că şi cei Parlament au simţit la fel. Şi nimic nu e mai nociv decât sentimentul zădărniciei. Două fapte pot fi considerate deosebit de grave. Primul: afirmaţia unui majoritar ca actualul guvern este cel mai competent, mai inteligent şi mai nu ştiu cum , din întreaga istorie a României. Nu e oare o impertinenţă să susţii că Năstase ii e superior lui Titulescu, şi Roman lui Brătianu şi Maniu? Domnii zdrobitori întrec orice măsură . Al doilea fapt – apogeul acestei şedinţe a ruşinii naţionale: propunerea unui reprezentant al nostru, al tuturor, indiferent de partid sau naţionalitate, ca niciodată să nu se mai tragă în oameni neînarmaţi, a fost întâmpinată cu o dispreţuitoare indiferenţă şi nici măcar n-a fost pusă la vot. Aşadar, vreţi să ne mai ucideţi o dată şi încă o dată, doamnelor şi domnilor? Sau, cel puţin, să ne băgaţi pumnul în gură? Iată câteva motive pentru care amânarea riscă să ne fie fatală. Acum, când, în decembrie, la Timişoara s-a petrecut al doilea miracol-unirea între studenţi şi muncitori – nu avem voie să pierdem ce aveam mai sfânt şi mai de preţ: libertatea şi democraţia. Adică viaţa.

Arestarea lui Tökes Laszlo, în 16 decembrie 1989

T.L. : Sâmbătă, în 16, eram acasă cu soția și cu prietenii. Termenul dat de autorități pentru avacuarea mea expirase și multimea de afară păzea portile în vederea unei evacuări fortațe. M-a mirat cât de mulți oameni erau. Cred că peste 80 la sută erau ramani și, în orice caz, religia celor care mă păzeau nu era numai reformată. Catolici și ortodocși alături de enoriașii mei au făcut o adevarată demonstrație de simpatie și îmbărbătare. Nu credeam că mărunta mea cauză va declanșa ceea ce a urmat. Seara, strada era deja plină de mașini militare, blindate, o salvare și pompieri. Am blocat poarta de la intrare cu un drug de fier. Pe la 1 noaptea ne-am culcat. Prietenii mei au trebuit să rămână la mine. Nu puteau părăsi casa de teama securiștilor de afară. De fapt, ne-am culcat crezând că "Gata". Azi nu ne mai ridică. Pentru azi s-a terminat. Pe la 3 am auzit zgomot puternic. Au forțat ușa de la intrare. În câteva minute ne-am îmbrăcat și am fugit în biserică. Am încuiat în urmă toate ușile, în număr de 6, pentru a-i întârzia pe cât posibil pe urmăritori. Prin fereastra bucătariei am sărit pe verandă. Vedeam securiști escaladând gardul. Am urcat pe o scară sus în biserică. (Biserica se află la etaj față de casa parohială). Am tras scara după noi. Mi-am pus haina bisericească. Afirmasem în urmă cu câteva luni că nu mă voi lăsa evacuat decat luat prin asalt. Când spuneam asta, mă refeream, prin analogie, la luarea cu asalt a fortăreței Timișoara, în 1522, de către turci. Și tot prin analogie, mă refeream la cuvântul reformatorului nostru, Martin Luther, care spunea despre credința noastră că este fortareața noastră. Deci să nu mă credeți naiv că m-am refugiat în biserică, în haină preoțească. V-am spus la ce mă gândeam. La masa de unde predicam, am fost înșfăcat și bătut cu pumnii, mi-au sfâsiat haina preoțească. MC:Câți credeti că erau? LT: În biserica, vreo 30. Nu știu exact. Apoi am fost băgați cu forța în mașini și evacuati. Duminică dimineața, între 4-5 am fost arestați. În aceeași zi am fost duși la Mineu. Luni, am primit lucrurile în felul în care știti, iar de marți au început interogatoriile. Zilnic mă duceau la Salatig, comuna de care apartine satul Mineu. Ce vreau sa subliniez aici este că au încercat cu orice preț să mă facă să recunosc că sunt iredentist, șovin, fascist, că ne-am vândut pentru câțiva dolari agenturilor străine și, mai ales, că aș fi inițiatorul sau instigatorul evenimentelor de la Timișoara Mi s-a cerut să semnez o declarație și să apar în public, la radio sau tv și să recunosc drept întemeiate învinuirile ce mi se aduceau. (Mariana Cernicova, Interviu Cu Tokes Laszlo, revista "Orizont", 6 ianuarie, 1990)

Mai ușor cu steaua Stelei! A Stelei Popescu.

O coincidență cu tâlc a făcut ca, în marțea ce trecu, actrița de farmacie Stela Popescu să apară în plină gloriolă pe ecranele multor televiziuni. Partenera lui Arșinel tocmai a primit o stea pe Aleea Celebrităţilor - Walk of Fame. Desigur că Stela Popescu e un nume celebru în actorie, dar e un nume în actoria românească tot așa cum e un nume Ștefan Bănică jr. în rockul mondial. Practic, și Doamna Popescu, și Domnul Arșinel sunt niște simpatici actorași de revistă care au în palmares niște cuplete cu șopârlici de dinainte de 89. Notoriettatea nu ține loc de vlaore, după cum teatrul de revistă nu ține loc de teatru. Dincolo de emisiunea radiofonică Unda veselă, ce se războia cu chelnării și micii găinari, nu prea ai ce alege din filmografia ei bulevardieră. În fine, nu vreau să fiu prea acid cu Domnia sa, însă e ridicol ca, în ziua în care Maestrul Radu Beligan împlinește 93 de ani, să produci o asemenea confuzie, Fiindcă lui Radu Beligan nu i s-a acordat nici măcar un minut la telefon, darămite o intervenție în direct. Să ne înțelegem: marii actori ai României au în spate mai ales o dramatugie în compania marilor regizori. Ce actor e ăla care nu a lucrat cu un Ciulei, un Pintilie, un Esrig, o Buzoianu, un Tocilescu? Asta ca să ne înțelegm și în ceea ce privește folosința cuvântului actor, care, alături de cuvântul scriitor, e folosit în dreptul tuturor specimenelor ce zbiară și se scălâbăie din cutia televizorului. Nu ar fi de mirare ca săptămâna viitoare ne trezim cu o stea pe Aleea Celebrităților dedicată marelui actor de bingodramă ȚociuȘiPalade.

Vrăji, dar mai ales vrăjeli

Statuia de everestic reper moral a Oanei Zăvoranu e Pepe cacale să se spargă. (Scuzați bâlbâiala din final!) Evident, nu pentru că a căzut ca proasta în plasa cămătarilor, ci pentru că, se pare, ar fi plătit niște bani babani vrăjitoarelor Melisa și Vanesa pentru diverse drăgălășenii împotriva mamei personale, Mărioara, și a ex-ului Pepe. Personal, nu mă preocupă deloc sumele pe care nanostarleta e dispusă să le investească în vrăji, nici cum de se agită astfel de sume sau dacă vrăjitoarele PFA eliberează document fiscal. Vrăjile oamenilor politici și ale diverșilor scamatori din lumea Prost Decembristă au speriat deja îndeajuns România. Cel mai interesant e faptul că moștenirea Oanei Zăvoranu provine tot din vrăjeli. Tatăl Domniței sale - cum se spune în lumea bună - a fost unul dintre cei mai mari prestidigitatori de dinainte de 89. Anume a fost gestionar la bufete în centrul Bucureștilor. Făcea, evident, magie albă. Cu secărică, vodcă și apă. Apropo: nu ar fi oare nevoie de un Oficiu pentru Protecția Vrăjiților și Vrăjanților? Înțelegeți ce zic!

Mai, în decembrie, cu îngerul șchiop

Ce soare frumos, în decembrie! Și ce zefir de primăvară la subsuoară, de parcă lumea toată vrea să se facă mai curată, mai tânără. Mugurii se întorc de pe o parte pe alta în burțile crengilor și sunt la fel de nedumeriți ca și căpșunile surinameze din marile magazine, unde lunile Mai și Iunie sunt chiar tinerele vânzătoare studente la Drept. E o zumzăială și de albine străine sub luminile semafoarelor, iar în igrasia din uscătoria blocului meu miceliile fluieră admirativ, ca un ucenic din filmele românești comuniste, după halatele albe uitate pe sârmă, în vreme ce, prin farmacii, penicilina se pregătește, febril, să plece în venele calde. Handicapații, paraliticii, uimitorii hemiplegici simetrici își flutură allegro, molto vivace zâmbetul primit cadou luna asta de la îngerul șchiop și se îndreaptă, asemenea unor păsări nemigratoare, spre stadionul municipal, acolo unde aripile de pui nemâncate vor ridica, după închiderea festivalului, tribuna, cu tot cu tinerii suporteri, la cer.

Gândirea fotbalieră și gladiatorizarea lumii

Mi-am început gazetăria scriind despre sport, mai precis despre fotbal. Eram corector la ziarul ”Drapelul roșu”, pe vremea comunismului, și era greu să scrii ce gândești chiar și în sport. Oricum, nu se compara cu alte domenii unde textele erau igrasiate de propaganda comunistă. Credeam că, scriind despre sport, o să fiu la liber. M-am înșelat. Acolo, în mentalitatea iubitorului de sport, am descoperit altceva. Un tip de gândire chiar mai periculos, poate mai intransigent și mai toxic: gândirea fotbalieră. Care se poate rezuma așa: ai noștri sunt cei mai buni, nu greșesc niciodată, când pierdem, arbitrii sunt vinovați, suntem furați, toți au ceva împotriva noastră, adversarii din teren sunt dușmani pe viață și pe moarte și trebuie învinși, indiferent de mijloace. Gândirea fotbalieră e un creier care, în loc de craniu, stă în tribună. Ea nu cântă, ci urlă, răcnește, scuipă, amenință, bate. Spre deosebire de ideologie, ”gândirea fotbalieră” e omniprezentă. Părinții se raportează la copii în acest mod, grupurile etnice fac la fel, politicienii și susținătorii, ce să mai vorbim. Să nu-i găsești absolut nicio scânteie de merit adversarului tău, asta mi se pare nu doar că ilustrează un asemenea instinct de tribună, ci chiar un deficit patologic. De sănătate mintală. Poate nu observați, dar suntem tot mai gladiatori în înfruntările noastre. Și nu mai avem nevoie de Cezar pentru a-l osândi pe cel din fața noastră la moarte.

sUmbra lui Cozma. La Bega.

Timișoreni, voi beți și vă-nveseliți, iar Fătul lui Mineriadă Mpărat și-a făcut partid chiar aici! Da, Miron Cozma, Luceafărul Târnăcop, și-a lansat sâmbătă, la Timișoara, Partidul Social Democrat al Muncitorilor. Ce-i de făcut? Fiindcă, dacă era după mine, l-aș fi Begat undeva. Care mine? De cărbuni, evident.

Miracolul Bingolez lovește din nou!

Am primit pe telefonul mobil următorul mesaj care, pur și simplu, e un miracol: ”Instiintare: SuperBingo Metropolis va anunta ca in urma extragerii telefonice numarul dumneavoastra de telefon a fost desemnat castigatorul sumei de 50000 RON. Pentru detalii suplimantare apelati operatorii nostrii 0751858674 0751859059. Atentie cod de validare 83272.” Un miracol, fiindcă nu am jucat niciodată la Bingo, fiindcă nu sunt bingot. Așa că nu știu ce să fac. Să nu joc de acum înainte sau să nu joc nici de acum înapoi, așa cum se pare că am făcut. P.S. Am păstrat ”noștrii” fiindcă e vorba de un câștig în scris.

A început Colebiluna

Cei mai mari admiratori ai minorităților din Maghrebul Balcanic - i-am numit pe francezi - au fost singurii europeni care au modificat lunile din calendar și chiar săptămâna. Vă aduceți aminte: Thermidor, Brumar, Pluviose etc. La români, de ieri a început o lună specială care, spre deosebire de altele, are vreo 38 de zile. Durează până la Sfântul Ion, așadar, și, în termeni medicali, ar putea fi numită Luna de Colebil, sau, mai simplu, Colebiluna. Din cauza excesului alimentar, desigur, ce amorțește fierea și exacerbează digestia. Fără luna decembrie din burtă, economia românească ar fi mult mai sprințară.

1 Decembrie e și Ziua dez-Unirii confesionale

Dacă ești puțin atent la cronologia zilei de 1 decembrie, afli că, în 1948, a fost desființat cultul greco-catolic. Decretul 358 dispunea încetarea funcționării organizațiilor centrale și statuare ale catolicilor. Prin același decret, patrimoniul cultului greco-catolic a fost trecut în proprietatea Bisericii Ortodoxe. ”Episcopii arestaţi deja înainte de 1 decembrie au fost duşi la Ministerul de Interne, la Bucureşti, iar de acolo au fost duşi ca prizonieri personali ai Patriarhului Ortodox Iustinian Marina, la Dragoslavele, în judeţul Muscel. Dragoslavele era o vilă a Patriarhiei Ortodoxe, dar acum era dărăpănată şi pustie. Episcopii greco-catolici aduşi aici au fost izolaţi în câte o cameră. Clădirea era înconjurată de sârmă ghimpată şi păzită de securişti prin exterior, ca să nu se poată apropia nimeni de clădire, iar în interior, tot soldaţii de la securitate le făceau cumpărăturile. Raţia de alimente era foarte mică; în loc să cumpere alimente la preţ oficial, ei le cumpărau la preţul pieţii libere, fiind foarte scumpe toate, aşa că nu le rămânea aproape nimic. Aici au răbdat de frig, foame şi izolare timp de patru luni. Patriarhul credea că atitudinea lor este o încăpăţânare şi că după vreo patru luni vor ceda. A venit aici Patriarhul Ortodox Iustin Marina şi le-a propus să treacă la Biserica Ortodoxă, căci dacă nu vor trece, el, Patriarhul, îşi va lua braţul ocrotitor de pe ei şi vor fi duşi la închisoare. Atunci Episcopul Ioan Bălan de Lugoj a zis: "Preafericite, dacă noi, Episcopii greco-catolici, am crede că Biserica Ortodoxă este adevărata Biserică a lui Cristos, în acest moment ne-am da semnătura, căci noi vrem să fim cu Cristos! Dar dumneavoastră nu aţi venit la noi cu argumente teologice, nici cu virtuţi creştineşti, ci ne-aţi arestat şi ne-aţi întemniţat. Hotărât, acestea nu sunt metodele lui Cristos! Dacă nouă, Episcopilor uniţi, Guvernul ne-ar fi propus şi promis că ne dă toată Biserica Ortodoxă pe mână, cu condiţia să-i arestăm şi să-i întemniţăm pe Ierarhii ei, sau numai pe unul din ei, noi ne-am fi dat viaţa, dar nu am fi acceptat. Deci viaţa ne-o puteţi lua, dar credinţa nu! Atâta vreme cât suntem în edificiile Bisericii Ortodoxe, suntem prizonierii ei." Patriarhul a ieşit foarte gânditor. Un preot ortodox cu numele Baltazar (declară Episcopul Ioan Suciu) l-a întrebat pe Patriarh: "Ce zic Episcopii uniţi?" (adică: sunt gata să treacă la Biserica Ortodoxă?). Patriarhul, după o clipă de tăcere a răspuns: "E chestie de convingere!" Preoţii care au fost arestaţi o dată cu Episcopii, au fost duşi la Mănăstirea Neamţ, unde au fost ţinuţi în condiţii foarte grele. Cinci din ei au semnat trecerea la Biserica Ortodoxă şi au fost eliberaţi. De la Dragoslavele, Episcopii au fost duşi la Mănăstirea Căldăruşani, lângă Bucureşti. Aici au fost aduşi şi preoţii de la Mănăstirea Neamţ şi s-a făcut un singur lagăr, la 1 martie 1949. Dintre Episcopi, pe Ioan Suciu şi pe Vasile Aftenie i-au dus la Bucureşti, la închisoarea Ministerului de Interne. Aici a murit Episcopul Vasile Aftenie, la 10 mai 1950, în condiţii misterioase. În lagărul de la Căldăruşani, păzit de locotenentul major Bădiţă, a putut intra călugărul bazilitan Ciubotariu, iar prin el Episcopii au putut lua contact cu Nunţiatura Apostolică de la Bucureşti. În urma acestei corespondenţe, aici în lagăr au fost consacraţi Episcopi, din ordinul Papei Pius al XII-lea, Tit Liviu Chinezu şi Ioan Chertes. În anul 1950 au fost aduşi toţi Episcopii şi preoţii la închisoarea de la Sighet. Până când erau în lagăr la Căldăruşani, Episcopii au cerut să fie consacraţi alţi Episcopi ajutători. Nunţiul Apostolic Gerard Patrik O'Hara a consacrat alţi trei Episcopi: Ioan Ploscaru, pentru Eparhia de Lugoj, la 30 noiembrie 1948; Ioan Dragomir, pentru Eparhia de Maramureş, la 6 martie 1949; Iuliu Hirţea, pentru Eparhia de Oradea, la 28 iulie 1949. A mai fost consacrat de Episcopul Schubert de la Bucureşti Alexandru Todea, pentru Arhieparhia de Alba-Iulia şi Făgăraş, la data de 19 noiembrie 1949. Dar curând toţi vor fi arestaţi. Din Episcopii oficiali, arestaţi la Dragoslavele, nu a mai fost eliberat nici unul. Toţi vor muri în închisoare, sau având domiciliul forţat. Astfel: Vasile Aftenie a murit la Ministerul de Interne la 10 mai 1950, fiind înmormântat la cimitirul Belu catolic din Bucureşti; Valeriu Traian Frenţiu a murit la Sighet la 11 iulie 1952; Ioan Suciu a murit la Sighet la 27 iunie 1953; Tit Liviu Chinezu a murit la Sighet la 15 ianuarie 1955; Ioan Bălan a murit în exil la Mănăstirea Ortodoxă Ciorogârla, la 4 august 1959; Alexandru Rusu a murit la Gherla la 9 mai 1963; Iuliu Hossu, cardinal, a murit în exil, la Căldăruşani, la 28 mai 1970. Episcopii consacraţi în clandestinitate, după 1 decembrie 1948, care nu au murit, au făcut 14-15 ani de închisoare. Unii preoţi şi călugăriţe au fost duşi la Canalul Dunăre-Marea Neagră, lucrând în apa îngheţată sau pe arşiţa cumplită; alţii au fost duşi la stuf, absolut toţi fiind expuşi la munci epuizante şi în condiţii inumane. După amnistia generală din 1964, cei care au supravieţuit închisorilor au fost eliberaţi. Episcopii clandestini ieşiţi din închisoare au activat în clandestinitate, fără odăjdii şi cruci pectorale, întocmai ca Apostolii lui Cristos.” http://www.christusrex.org/www2/greek-catholic/library/book002_13.html

Decanul de vârstă al fumătorilor timișoreni a fost prins și va fi împușcat în Piața Mărășești

Arestarea celui mai vârstnic fumător timișorean a avut loc ieri dimineață în jurul orei 5,45, într-o toaletă de marfar casat, în gara Mică o orașului. Se numește Octavian Măhăleanțu, are 87 de ani și este de meserie contabil. După ce, acum 5 ani, Timișoara a devenit primul oraș fără fumat din România și au fost arestați peste 1500 de fumători iar circa 2000 au fost deportați, iată că liderul spiritual al fumătorilor timișoreni a fost arestat. Comisarul de Aer curat al orașului a declarat ziarului nostru că, în acest moment, sunt anchetați membrii familiei, iar strănepotul criminalului, elev în clasa a V-a, este supus testului cu poligraful. Se pare că procesul lui O.M. va fi judecat în regim de urgență pentru ca el să fie executat în Piața Mărășești, în 17 decembrie, când a comisie a Republicii Germano-Franța (fostă U.E.) va veni la Timișoara pentru a sărbători Ziua Europeană a Eliberării de sub Tabagism.

Lăsați-i dracului în pace pe fumători!

De câteva zile, primesc tot soiul de mesaje pentru a susține campania Timișoara - primul oraș din România fără fumat. Nu e foarte clar de ce campania are atât de mulți partizani. Fiindcă lumea își folosește tot mai puțin rațiunea sau inima? Ori își folosește în exces glanda tiroidă? La ce aderăm atunci când ne pripim să bifăm un Like? La numele Timișoara, la sintagma paranoiacă ”primul oraș din România” sau la disprețul visceral față de cei care, chipurile, nu sunt ca noi? Să ne înțelegem: nu mai sunt fumător de aproape 30 de ani, deci nu fac aici o campanie pro domo! Sincer să fiu, am bila tot mai sensibilă față de tot soiul de proiecte ipocrite și pionierești în care, alături de oameni de bună-credință, bălesc tot felul de impostori, căcănari și gunoaie care,în lipsa unor virtuți sau a unui destin luminos, defilează cu texte din astea ca mărgeluțele pentru indieni. Așadar, țin cu fumătorii, cu maidanezii, cu vicioșii, cu grașii, cu pofticioșii, cu alcoolicii și curvele! Evident, exact doar câtă vreme nu vor să dea lecții, să fie politiceni, jurnaliști sau cine știe ce libidinoși schizofrenici!

Primul început de roman polițist

”În meseria asta nu e rău să fii uneori porumbel”, își spuse detectivul Rodolfo în timp ce scrijelea cu briceagul în lemnul catolic al unui așezământ franciscan. Era trecut de patru ale după-amiezii și lumina intra în nava bisericii parcă ușor despicată și asimetrică, asemenea unei caligrafii arabe de pe zidurile stațiilor de metrou. De fapt, detectivul Rodolfo nu putea observa acest amănunt - ce se va dovedi important în rezolvarea cazului său - fiindcă privea încordat la ceea ce urma să deseneze cu briceagul pe bancă: litera H cu trei linii orizontale. Nu își putea scoate din minte semnul ăsta tatuat pe care un criminal a ținut morțis să îl bifeze cu o arsură de țigară pe trei cadavre descoperite la mama dracului, în Angsteen, un banal orașel de provincie din Norlisk. Trei victime fără nicio legătură aparentă între ele: ceasornicarul Drill, onorabilul judecător Borviz și ministrantul surdo-mut Sergio Bonaventura. De ce își tatuaseră ei o asemenea literă misterioasă pe umărul stâng și cine le-a dorit moartea? De ce doi aveau litera tatuată pe umărul stâng și doar omul bisericii o avea pe umărul drept, cu o culoare de un verde mâlos? De ce nisipul din clepsidra judecătorului Borviz se scurge cu 3 secunde mai repede decât orice clepsidră din școală?

Semne de carte prin ochi rari, închiși

Carte e un cuvânt frumos, dar, din păcate, tot mai demodat. Etimologic, carte vine din latină unde înseamna ”foaie de papirus pentru scris”. In româana veche, dar și în limbajul popular carte însemna și ”scrisoare”. Pe vremea lui Caragiale, diminutivul carticica vroia să spună nu doar o carte mică, ci şi un pachet de foițe de țigară. Diminutive la origine sunt și neologismele livret (din francezul livre, carte) sau libret (din italianul libretto, partea scrisă a unei opere muzicale). Dacă o să credeți că un om învățat, erudit, savant, care a citit multe cărți are legatură directă cu nobilul cuvânt cărturar, vă inșelați. ”Cărturar” vine de la neogrecescul hartularios ce înseamnă arhivar. Vă înșelați, de asemenea, dacă presupuneți că expresia ”carte de vizită” are vreo legatură cu cartea de citit. Vine din franceză, unde are sensul de hârtie, carton de dimensiuni mici. O poveste SF scrisă acum vreo 20 de ani își imagina cum oamenii secolului XXII își vor pune plasturi cu marile capodopere ale umanității seara, înainte de culcare, pentru a le visa noaptea. Unde să pui așa semnul de carte?

Maneliștii noștrii cu un singur ”i”!

”Manelele ie viața mea”, citim pe o fotografie ce se dorește a fi neiertătoare cu agramatismul de ghiolban. Numai că, în susul imaginii, stă scris așa : ”Comentarile sunt de prisos!” Aici mă recunosc învins. Fiindcă, realmente, nu știu de unde să iau un ”i” ce lipsește. De la ”noștrii”, poate.

Oniromanția în comunism și chiar înainte

O coincidență aproape onirică a făcut, săptămâna aceasta, ca doi dintre intelectualii pe care îi admir să scrie despre vise: Andrei Pleșu, în Dilema veche, (http://www.dilemaveche.ro/sectiune/situatiunea/articol/vedenii-vise) și Vladimir Tismăneanu, în România literară (http://tismaneanu.wordpress.com/2011/10/26/despre-materialismul-oniric-lenin-stalin-hrusciov-si-visul-tovarasei-lazurkina/). Sigur că ambele articole sunt de citit și de ... visat la ele. Cu ochii închiși, în cazul celui semnat Andrei Pleșu, cu ochii larg deschiși, în cazul celui semnat Vladimir Tismăneanu. Fiindcă, în cel dintâi, e vorba despre libertatea de rătăcire a individului, în timp ce în cel de-al doilea plasează instrumentalitatea visului sub semnul unui fratricid comunist. Profit de prilej și atenționez asupra unei minunat pasaj, dintr-un tratat vechi de 1600 de ani, al lui Synesius: ”Somnul se dăruie tuturor; este un oracol întotdeauna gata, un sfătuitor tăcut care nu dă greș; în aceste mistere de un gen nou, fiecare este, în același timp, preotul și inițiatul.” (Alexandrian, Istoria filozofiei oculte, p. 227)

Tiroida, Geoană, glandele salivare și Antonescu

Nu sunt un admirator al PSD-ului, dar unii dintre pesediști îmi plac. Dintre ei, acum, Dl. Geoană îmi place și mai mult. Așa, cu tot cu eticheta de ”prostănac” lipită de dl. Iliescu. Înainte de orice, dl. Geoană pare un politician lipsit de glandă tiroidă și cu stăvilar la glandele salivare. Într-un peisaj (sub)uman dominat de flegmă și isterie, Domnia Sa e politicos și nu trage cu ochiul spre gloată, de unde vin icnete admirative la toate mitocăniile și glumițele râncede. După felul în care a fost executat de dl. Ponta, eu, dacă aș fi în pielea dlui Antonescu aș avea un frison. Fiindcă, de ieri, e foarte clar că dl. Ponta nu împarte cu nimeni Puterea.

De curând, pe ecranul retinei și al memoriei: La Gărâna, Simpozion Internațional de pictură

Aseară, la Muzeul de Artă Timișoara, am vernisat Simpozionul internațional de pictură Gărâna 2011 și BarriqueArt, adică 22 de baricuri transfigurate de 22 de artiști din România. Voi reveni cu imagini. Deocamdată acest text ce prefațează Catalogul Simpozionului. Încep cu o împietate: o tabără de sculptură — un Simpozion — mi se pare că seamănă mai mult cu biserica decât cu o veselă colonie de firi capricioase şi talentate. Spun asta fiindcă biserica, în înţelesul ei spiritual, înseamnă ceva ireperabil în domeniul vizibilului, al palpabilului. Biserica nu este clădirea ce poartă acest nume, ci comunitatea subtilă, reţeaua invizibilă de credinţă ce se stabileşte în interiorul comunităţii ecleziale. Mutatis mutandi – orice tabără de artă, pentru a fi autentică, depăşeşte miza vizibilului şi aşază laolaltă un iureş de stări, idei, valori care dau seama despre ceva unic, sub semnul mirabilului. Aşadar, dincolo de enumerarea ce se află pe afişul taberei de la Gărâna, se ascund o reprezentaţie, un regizor, un scenariu, o scenă, dar şi o serie de spaţii, culise. Dar și gesturi ale unor ritualuri domestice care fac parte tot din rotundul unei asemenea întâlniri, de la micul dejun, prânz, cină, până la paharul de vin. Prin care lumea se poate vedea nu doar mai frumoasă, ci și într-un soi de sepia limpede, așa cum se vede într-o fotografie printr-un pahar de Chardonnay în curtea casei de la Gărâna. Enumerând toate astea, acum îmi dau seama că o tabără de artă e şi o reprezentaţie de teatru ce stă sub zodia clipei, a irepetabilului. Ştiam asta, tot de la Gărâna, unde cu un an înainte participam exact în acelaşi loc, la Casa Herczeg, la aducerea lucrărilor de către participanţii de atunci ai taberei de sculptură. Povestite, filmate, repetate, lucrurile par, şi atunci, ca şi acum, sub semnul anecdoticului. Al unui anecdotic în care protagoniştii sunt nume, fără îndoială, importante ale artelor plastice româneşti şi de pe alte meridiane. Ceea ce contează mai întâi în acest exerciţiu de bucurie este, înainte de toate, trăirea, aerul, atmosfera, râsul, povestitul, muzica, ascultatul, clinchetul lucrurilor mărunte. Toate acestea dintr-un motiv extrem de simplu: să poți spune, peste ani sau peste puțină vreme, că și tu ai fost acolo, că ai fost parte a acestui Spectacol. Despre un Spectacol, așadar, va fi vorba aici. 1. Regizorul – Andrei (Andy) Herczeg. Înalt, masiv, convertit de câţiva ani la „religia dionisiacă”, ceea ce în civilie, s-ar numi pasionat de vinuri. Om de gust. Şi, cum nici un rafinament nu vine singur, cade în patima frumosului artistic în debutul unei locuiri în, probabil, cea mai frumoasă casă din Timişoara construită pentru Delia şi el de către arhitectul Radu Mihăilescu. Pe parcursul taberei — producător, regizor, bucătar, oenolog, discret panonizant, luminist. 2. Scenariul Iniţial, scriptul Simpozionului este compus de mai vechii prieteni ai lui Andy, Ştefan Călărăşanu şi Cristi Sida. O seară prelungă în compania unui vin excelent — un pleonasm în cazul lui Andy — schiţează prima distribuţie a Simpozionului care, însă, a doua zi, nu va fi recunoscută în întregime de propunători. Discuţiile se reiau şi se cade de acord asupra unei componenţe în următoarea configuraţie, ce descrie chiar: 3. Distribuţia: Adrian Chira, Csatlos Levente, Gopal Dagnogo, Koteles Robert, Ştefan Pelmuş, Mihai Perca, Cristian Sida. După cum se vede, o configuraţie eclectică, nu numai geografic, ci şi stilistic: Bucureşti, Cluj, Târgu Mureş, Bistrița, Timişoara, Paris. Distribuţia mai are încă două surprize, în ceea ce priveşte rolurile noi asumate de doi dintre artiştii protagonişti. Şi Gopal, şi Mihai Perca se descoperă în partituri vizuale diferite faţă de ce ei performaseră până atunci. Francezul părăseşte hiperealismul în care excelează pentru un rol figurativ agresiv în care trăirile semiextatice ce descriu, cu fidelitate, fragmente din experienţele sale din cadrul taberei. Mihai Perca, unul dintre cele mai interesante nume ale postmodernismului românesc, iese şi el din formula care l-a consacrat, explorând nu doar subtile înfruntări primordiale între culori, ci mai ales experimentând un gestualism rafinat şi o puternică exacerbare a culorii în sine, fără nici un fel de epic, fără nici un fel de referenţialitate în afara înfruntării cromatice. Ceilalţi artişti — înţelegând prin “ceilalţi” tabăra celor fideli propriului brand — descriu într-o netulburată armonie, avatarurile unor creatori ce preferă să îşi nuanţeze subtil marca stilistică. Ştefan Pelmuş, de pildă, revizitează imperturbabil, cu aceeaşi stranie reverie, lumea sa misterioasă şi magică. O lume la intersecţia dintre cine ştie ce misterioase erezii spirituale, pe de-o parte, şi erezii iconice, ale semnelor, în care singura logică e dată de legile inefabile ale coerenţei artistice. Aceeaşi senzaţie de bucuros déjà-vu ne vine şi în lucrările lui Robert Koteles, al cărui subtil mariaj dintre structurile geometrice şi culoare-culori descriu parcă o lume din viitor, SF, epurată din inutilul balast al sentimentului şi derizoriului. Pictura lui Levente Csatlos e una a intervalului. E plasată mereu între nostalgia edenică a centrului şi nelinişte, între armonie şi dezechilibru, între melancolie şi solaritate. Lucrările sale par ivite din imaginaţia unui artist fotograf ce decupează fragmente dintr-un întreg cosmos, misterios, viu şi coeziv. Asemenea tuturor celor care îşi imaginează culoarea ca fiind un mustang nărăvaş, Adrian Chira se poartă cu ea fix aşa cum se comportă un călăreţ de rodeo. Culorile sale au o gestualitate puternică, au dinamică, nervozitate şi stau sub semnul unei precarităţi neliniştitoare. E o ploaie de stări, semne, spaţii, intervenţii ce descriu parcă efectul unui rodeo vizual în care artistul nu are voie să stea în fața șevaletului mai mult de câteva clipe. În fine, Cristi Sida ar putea fi situat la mijloc, între cele două tabere, fiindcă figurările sale tensionate de un expresionism al autobiograficului fac parcă un pas înainte şi dobândesc un soi de excrescenţe, de rugozităţi, depăşind astfel dicotomiile cromatice cu care ne obişnuise până acum. Cristi Sida e un gnostic ce pictează, în fapt, sufletul într-un soi de oglindă negativă. Cea a trupului. 4. Decorul: O casă, semnată de același Radu Mihăilescu, sub formă de navă, cu dormitoarele la parter și o ”punte” sufragerie de unde munții se văd la fel de frumos și pentru artiști, și pentru laici. O curte ce descrie, la rându-i, un val. Când ajung la Gărâna, înaintea vernisajului de duminică, pânzele artiștilor sunt întinse în curte. Sprijină casa ca și cum Frumosul sprijină Lumea. Stau printre ele, cu aparatul foto în mână și vorbesc cu mine în șoaptă. Unele lucrări fac parte din peisaj, altele sunt ca niște meteoriți. Unele descriu, altele implică. Unele se miră, altele explică. Toate sunt vii și respiră. Artă modernă seamănă adesea cu iarba. Ca să o înțelegi, nu e rău să te lași cotropit de ea. Marcel Tolcea Directorul Muzeului de Artă Timișoara P.S. Pentru ca istoria să nu rețină alt nume, vreau să menționez că am fost Responsabil cu Coloana sonoră și DJ al Simpozionului.

O poezie din vremurile în care ciocolata se boteza cu nume de fată

Deși mai visător decât un internat de fete spre spre seară / îți scriu o poezie, iubito, în care tu ești / fabrica de ciocolată, iar eu - portarul tău / amețit de miresme și gelos pe trecătorii ce trec prinprejur / și te ascund în plămâni, dulce minune, / Delia, Mirela, Gabriela, Cristina.

Simetria zilei de 7 noiembrie

În vreme ce Vîntu nu va pune Geoană peste Geoană în arest, Ponta îl vântură pe Geoană de la președinția Senatului.

Frații Desigur și Vasigur - fabulă absurdă puțin imorală

Familia Chiarașai din Buzău are doi copii, dar nu-i sigur nici asta. Ei cresc monoton într-un mediu umed și nisipos. Desigur e singurul frate mai mare. Datorită acestui mic privilegiu, el poartă cărarea pe mijloc în orice condiții. Desigur, dacă dispune de fonduri mai mari, se aranjază cu mult mai atenție. Între timp, Vasigur îngrijește grădina peste care un nor stă la un semn de-ntrebare: Unde încep melcii să se grăbească din cauza acelor teribile secete. Cu ”?” Evident lipsește morala. De oare ce Evident e doar o pastă de dinți.

Prințul Charles și vraja de fasole

Entuziasmați de zicerea de bine a Prințului Charles despre Transilvania, nu am observat că, de fapt, Alteța Sa vorbea despre noi cam cum se mirau marinarii britanici atunci când descopereau Indiile, Australia sau Noua Zeelandă; sălbăticie, autenticitate, vânat în libertate. Per global, e și corect, și bine. Singura mea mirare e de ce nu observă și francezii autenticitatea minoritarilor noștri în metrou și în jungla Parisului.

Borcea României

În orice țară cu urme de justiție prin instalație, nunta lui Borcea ar fi fost confiscată cu tot cu daruri în speranța acoperirii a 1 la sută din datorii. Nu a fost așa fiindcă Borcea, asemenea tuturor golgheterilor în tunuri, este Dinamovibil. E seara cu Vocea României la Pro, așa că îmi spun în barbă că el e chiar Borcea României: milionar alergic la școală, șmecher, buricos la dans de tribună, miamez (cu reședință în Miami). Așa că sunt sigur că Borcea României e de Groza. Loredana Groza.

Un dovleac de singurătate. Un dolveac, bine.

În fiecare an când Halloween-ul își arată hârca pe Micul Ecraniu (Șerban Foarță dixit!), îmi vine în minte un banc vechi ce ilustrează perfect filosofia acestei celtice nopți: Un gropar, impasibil, săpa o groapă. La un moment dat, din mormântul vecin iese o mână scheletică. Omul își aprinde un Carpați și sapă impasibil în continuare. După un timp, scheletul iese din mormânt și se îndreaptă spre el cu o mormăială lugubră. Groparul trage cu sete din țigară și sapă in continuare cu calm. Scheletul vede că nu îl impresionează și, încurcat, îi cere o țigară. Omul nostru îi face semn cu capul spre gard unde îi era aruncată haina. Zornăind din toate oasele, scheletul își ia țigara și dă să sară gardul. Ca electrocutat, groparul face un salt și îi aplică scheletului o lopată în cap: Râdem, glumim, dar nu părăsim incinta!!

Marx media cu barbă și bărbi

Elanul cu care anumite posturi TV plâng soarta pensionarilor - inclusiv postul Elan TV - miroase a Marx. Bărbosul celebru care ne-a ”blagoslovit” cu o ideologie a celor săraci. Cu 50 de ani de ”dictatură a proletariatului”, în care proprietatea privată nu exista și totul se găsea, chipurile, în mâinile întregului popor. Un asemenea marxism social-democrat nu ar fi prea grav într-o lume în care lăcomia, rapacitatea celor bogați e tot mai evidentă, iar banul e noul și singurul zeu. Nu, grav e că media creează o adevărată isterie împotriva celor bogați și că propune ca modele tot soiul de mafioți și derbedei ce apar ca exponenți ai claselor avute. Fără să spună că, în România, averile nu s-au făcut doar prin tunuri și cu un partid care le-a iertat miliade de lei datorie miliardarilor de top. Și e de toată stamba ca tocmai un Vântu, un Voiculescu sau PSD-ul să îi căineze pe cei săraci. Astea da bărbi.

Pateu de oaie cu fainoșag

Poli - Steaua 2-0.. Pentru timișoreni, Calea Șagului s-a numit, joi seara, Calea Fainoșagului.

Discursul Regelui e propria lui viață și nu ce a vorbit azi!

Am așteptat cu emoție discursul regelui. Mi se părea că e neapărat unul dintre acele puține momente în care puteam aștepta la un soi de exorcizare. Cuvintele - atunci când vin de unde trebuie - au forța unei rugăciuni sau a unui descântec. Îmi aduc și acum aminte de un curs din ianuarie, la Universitatea de Vest, când cineva a rostit prima oară cu voce tare Tatăl Nostru într-un spațiu în care se cădelnițase doar ”liturghia” lui Ceaușescu. Pe la mijlocul rugăciunii, mi s-a părut că, de pe pereți, începe să se scurgă toată zoaia cuvintelor-avorton, toate minciunile. Din păcate, nu aceeași senzație am avut acum. Din păcate, nu am primit vreo cutremurare din Discursul Majestății Sale. Am auzit vorbe în loc de cuvinte, îndemnuri ce păreau că se adresează unei alte Românii. Poate că așteptările mele au fost prea mari. Poate că, de fapt, nu mai e nimeni care să înțeleagă ce spune. Dincolo de mica mea mare dezamăgire, evident că nu e vina Majestății Sale. Nu doar fiindcă nu a avut pe cineva inspirat să îi scrie discursul. Nu! Un Rege, înainte de a transmite prin cuvinte ceva, semnifică. iar atunci când transmite, Regele transmite chiar semnificația destinul său. Discursul regelui e, în fapt, propria lui viață și nu ceea ce a rostit în fața unei audiențe ciudate, compuse de un Miron Mitrea mestecând gumă sau careva din prezidiu șușotind la mobil. Ca să nu mai spun că marii absenți au fost chiar Băsescu și Patriarhul.

Judecători încarcerați? Mai întâi, descarcerați de robă!

De câte ori un politician sau un VIP e protagonistul unui accident, pe carosabilul percepției românești moare câte ceva din justiția noastră. Câtă mai e! Șoselele României sunt mai pline de zombii justiției decât de sufletele celor uciși, dacă ținem cont de faptul că un complet are mai mulți judecători decât inculpați. Așadar, pentru a preîntâmpina accidente, se impune ca judecătorilor care au considerat că moartea unor oameni nevinovați e un moft pedepsit cu o suspendare ar trebui să li se ridice permisul de libertate, nu doar de profesiune. Și, după ce vor fi descarcerați de robă, să fie, pur și simplu, încarcerați. Fiindcă cei care au dat suspendări în asemenea cazuri sunt autorii morali ai oricăror accidente ulterioare. Din păcate, niciun nume de judecător nu apare în materialul de mai jos: http://www.romanialibera.ro/actualitate/eveniment/va-face-huidu-inchisoare-vezi-cazuri-similare-cu-persoane-publice-implicate-241338.html Atenție: pe autostrăzile Justiției circulă mai mulți derbedei decât pe drumurile de rahat ale țării!

Huidu și hiena rânjitoare

De două zile Realitatea TV s-a așezat peste accidentul produs de Șerban Huidu ca o hienă băloasă și obeză peste cadavrul unui iepure mort. După un asemenea accident, ce ar mai putea fi aflat? La ce bun? În beneficiul cărei curiozități? Și, mai ales, cu ce sentiment al solidarității umane? Ca să nu pomenesc de solidaritatea de breaslă, fiindcă ea nu există. Mă aștept oricând ca jurnaliștii să transmită, în direct chiar și agonia copiilor sau a părinților lor. Nimeni nu a spus, de două zile încoace, că nenorocirile oamenilor celebri sunt un adevărat pansament pentru gloată. Care citește în asemenea teribile accidente semne ale unui destin ce îi pedepsește pe cei ghiftuiți. Și care, îmbuibați cu imaginile astea la kilogram, se bucură în fapt. Sincer să fiu, și eu am surâs amar cu gândul tot la o soartă ironică,atunci când am văzut că placa de înmatriculare a Mercedesului are un cuvânt ce evocă, Net, un Destin rânjitor: LOL. Laughing out loud. Râzând din inimă, tare.

Județul Giulgiu

Dar și județul Alba-Neagra, vecin cu județul Bihoarde, cel de lângă județul Sluj. Ies repede, să nu vină după mine cei din județul Gealați.

E mare nevoie de tomografe în discoteci

Un baschetbalist american e caftit într-un club de noapte din Giurgiu. Cade, se lovește la cap și moare. Nimeni nu intervine timp de 15 minute. Așadar, niște boschet-boliști. Agresorul, peste o vreme, se predă. Nimeni dintre petrecăreții din club nu spune nimic. Nici nu se predă. Le e frică de ceva. De Butoane, poate, interlopul ce antrenează zona. România e o țară de butoane. Apoi americanul e dus la spital. De fapt, o clădire ce ce seamănă cu o mașină fără motor. Un medic crede că omul e mort de beat. Timp de 4 ore. E o profeție ce se va împlini pe jumătate. Poliția nu știe nimic nici acum. Cineva ar trebui să arunce cu Poliția din Giurgiu la coș. Cred că Giurgiu merită o echipă de tomografe în cluburi. În cluburile de noapte.

O ipoteză cu Next-Princepele ex-Regelui. În iliescunism!

Dragostea tot mai sufocantă pentru Rege a pesediștilor și a Preafericitului Voiculescu (Too Felix, în engleză-latina) mă face să mă gândesc cu nostalgie la primii ani de iliescunism. Îmi spun mereu că dacă Radu Duda ar fi fost atunci next-principele ex-regelui, alta ar fi fost soarta României. Scriu rândurile acestea privind la TV cum hăitașii de atunci râgăie despre normalitate. E o nouă duminică republicană! Sau o veche Republică Dominicană?

Breaking news: și ploile vor lovi România!

Dacă aș fi mai tânăr, mi-aș cumpăra umbrelă cu spătar sau bară de sprijin. Dacă aș fi mai tânără, m-aș îndrăgosti de un băiat cu ochelari și viitor inginer. Cu acest viitor ing. aș ieși pe străzi cântând ”Singing in the raining”. Deși presimt că va ploua în leasing.

Ziua în care a murit și mărul puțin

Moartea lui Steve Jobs s-ar fi cuvenit marcată pe concurentul Google cu imaginea unui măr mușcat mai adânc. Odată cu plecarea lui spre Gan Eden, lumea a pierdut a pierdut un mare compozitor, dirijor și instrumentist. A compus o simfonie ascultată pe iPod și a dirijat cu iPadul în mâini. De regulă, atunci când cineva moare înainte de vreme, exclamăm ”Păcat!”. Ca și cum am verbaliza logoul celebrissim al companiei Apple: mărul mușcat. Da, mărul mușcat de Adam din pomul Cunoștinței Binelui și a Răului. Mărul și Răul, în limba latină, înfloresc același cuvânt, malum. Dacă aș putea să îi dedic o melodie lui Jobs, atunci ea ar fi cântată de Beatles și s-ar chema Yesterday. Poate și fiindcă mărul verde, întreg, e logoul casei de discuri unde cei patru și-au imprimat muzica.

Două reţete antidivorţ

După cum ştiţi, divorţurile destabilizează amarnic opinia publică sensibilicioasă. Luaţi repede cu câte un Irinel sau cu câte o Truică, ne afundăm în depresii, ne consumăm, suspinăm. Ce e de făcut, veţi întreba cu legitimă curiozitate. Ei bine, cred că am găsit cel puţin două soluţii adresate, desigur, oamenilor cu bani. Prima ar fi achiziţionarea unei bijuterii specializate în verighete. A doua, e ceva mai complexă, dar merită. Căsătoria cu medici de familie. Imaginaţi-vă următoare anunţuri: "Magazinul de verighete s-a închis în urma divorţului proprietarilor". Sau "Medicul de familie X sau Y a divorţat". E pur şi simplu imposibil de imaginat, nu-i aşa?

Au murit sau nu mai sunt unele sunete, zgomote, melodii ale firii?

De pildă a dispărut în neantul alb, poate de iaurt nămolos, sunetul sticlelor de lapte în naveta lor, mereu matinală. Țăcănitul mașinii de scris și icnetul metalic al tamburului ce se întorcea când ajungeai la capăt de rând. Glasul de pionier în care stătea încolăcit ca un șarpe puber viitorul activist Balaure Orișicum. ”Geamuri, sticlă de geamuri”, din plămânii transparenți ai unei broaște țestoare cu carapacea dreptunghiulară. Cântarea bolborosită unui duet: Apa caldă şi Agent termic atunci când, în zori ori noaptea târziu, reveneau în ţevile de la bloc ca o maree timidă. Tusea bolborosită a motorului de Dacie, dimineaţa, când icnea de 2-3 ori până când bujiile învingeau şi benzina, şi toluenul. Ecoul molcom al liniştii, al dichisului nu mai e!

Nu mai călcați în picioarele cu care scrieți acordul cu G și D!

Limba română nu se simte prea bine în publicațiile sau canalele mediatice unde e folosită fără permis de conducere. Ba anemie lingvistică, ba vocabular rahitic, ba reumatism la acord. În general, limba română dezacordată e o maladie care vine din carența de Vitamina C. Vitamina Cetit, cum se scria încă în interbelic. Despre aventurile lui Minim și Maxim, cu rudele lor plecate peste graniță, Minimum și Maximum, am mai scris aici. Revin cu o enervare ce mă surprinde chiar în ”Evenimentul zilei”, un ziar atent scris și corectat. În 26 septembrie, de pildă, sus, pe manșetă citim așa : ”Mama fetiței moartă de foame: Concubinul nu m-a lăsat s-o văd.” Tanti Gramatica vrea ca substantivele să se acorde în gen, număr și caz, drept pentru care, corect ar fi fost corect așa să citim: ”Mama fetiței moarte de foame...” Din pricina încălcării acordului cu Genitivul se poate înțelege că mama fetiței este moartă de foame. Desigur dacă am fi avut o virgulă după ”fetiței”. Dar și aici, la virgulele din presă, avem prea multe taine și, dacă fenomenul ar fi premeditat, am putea vorbi despre o evaziune gramaticală. Dar, fiindcă vine dintr-o sfântă ignoranță, eu zic să fie iertată!

O doamnă cu coc într-o Dacie 1310 tunată

Astăzi am văzut ceva minunat pe o stradă din Timişoara: o Doamnă cu coc într-o Dacie 1310 tunată. Doamna avea în jur de 60 de ani, se vedea că fusese frumoasă. De fapt era. Conducea ca şi cum ar fi fost la timona unui galion spaniol, cu privirea înfiptă în orizontul nu prea îndepărtat. Părea absentă, ca o aristocrată ce îi face perimetrului din jur favoarea de a se găsi chiar acolo. Maşina, la rându-i, strălucea de curăţenie, de parcă tocmai ar fi sosit de la Colibaşiul anilor 70. Fisticării la ştergătoarele de parbriz, jenţi ca de platină, un duios căţeluş sub lunetă care mişca din cap asemenea unei şcolăriţe americane în faţa unui antrenor de slăbit. Am vrut să le salut, şi pe Doamna cu Coc, şi pe Dacia cu îmbunătăţiri funciare (sic!), dar au dispărut în niciunde, ca şi cum, fix după semafoarele ruginii de la Conti, ar fi venit deja Toamna.

Relația Băsescu - Rege a trecut prin epoleții de colonel ai Principelui Duda

De mai multă vreme tensiunea dintre Traian Băsescu și Rege face deliciul galeriei mediatice. Am scris despre asta în clipa în care Președintele României a făcut niște afirmații care îi aparțineau, de fapt, cetățeanului Băsescu. M-au iritat fiindcă, în ipostaza mea de român și de creștin ortodox, Regele și dimensiunea spirituală a românilor se află într-un raport pe care îl definește un cuvânt amețitor de adânc: Taina mirungerii Sale ca Domn. In fine, nu despre o asemenea asumare a trupului spiritual pe care a împlinit-o Biserica în clipa în care l-a uns ca Rege pe Mihai vreau să scriu acum. Acum vreau să pun cap la cap niște date pe care le cunoaștem cu toții. Mai întâi, faptul că Principele Duda, după căsătoria cu Principesa Margareta, a urcat în ierarhia militară, fiind, de mai mai mulți ani, colonel al Armatei Române, o calitate în care a adus servicii notabile țării pe plan extern. Ceea ce nedumerește de îndată este modestia gradului de colonel într-o țară în care numărul accentuat al generalilor exprimă, încă o dată, revanșa românească asupra proverbului cu plăcintele și războiul. Cu alte cuvinte, bănui că cineva nu l-a dorit general pe Principe. Or, cine altul putea fi persoana decât Prezidentul. Presa a speculat asupra unor proiecte de promovare a Principelui Radu venite din partea unor foșți lideri ai serviciilor secrete românești. Nu e exclus ca o asemenea ipoteză să i se fi descris și Președintelui, drept pentru care acesta să fi amânat generalizarea Prințului consort. Ceea ce nu rămas fără reacție: Președintele Băsescu nu a fost invitat la nunta de diamant a Regelui, astfel că la masa festivă, alături de Domnul Constantinescu a băut Feteasca prezidențială chiar Domnul Ion Iliescu. În clipa în care Regele a întrebat unde este președintele în exercițiu, Principesa Margareta și Principele Radu au evitat un răspuns. Se întâmpla în iunie 2008 și, doi ani mai târziu, Băsescu își lua prima revanșă ca naș al unui Fake Prince, fiul lui Paul și al Liei. În 2009, Radu Duda și-a anunțat candidatura la prezidențiale, după care a renunțat. Și azi sunt semne de întrebare cu privire la persoanele care i-au sprijinit candidatura. De la Motanul Felix Voiculescu, până la Dinu Patriciu. Apoi au urmat reacțiile pe care le știm din imediatul apropiat. Lumea i-a reproșat deja lui Băsescu ceea ce era de reproșat. Dar să nu îl inviți pe Președintele României după ce, în plenul Parlamentului i-a adus un omagiu în 2006, cu ocazia Raportului Tismăneanu, mi se pare că aduce a ghiolbănie. Poate că mă înșel, dar povestea asta a trecut clar din epoleții Principelui Radu în bila prezidențială.

Bre, ușor cu pianul lui Johnny pe scări!

Există oameni care, la bătrânețe, devin cristalini. Așa a fost Petre Stoica, de pildă, care, cu anii, se făcea tot mai frumos. Mă gândeam adesea că Pedro se pregătește de întâlnirea cu Ea, Doamna Orientului Veșnic, ca și cu femeia primei iubiri. Poate că mi se pare mie, dar Johnny Răducanu avea aceeași antigravitație a făpturii, astfel că, pe măsură ce se așterneau partiturile cronologice, el se vedea tot mai limpede și mai clar. Asta cred că îmi plăcea la el cel mai mult. Că știa CLAR în ce să creadă, fără urmă de ezitare. Că era mândru de etnia lui, de prietenii lui și de tot ceea ce iubea. În 1991, când l-am întâlnit prima oară, deja era monarhist pur sânge. De fapt, îi plăcea Regele fiindcă el - primul țigan din Brăila care a avut bicicletă - respira, odată cu geniul muzicii, Eleganța. Era anticomunist probabil fiindcă avea nativ aristocrația ființei chemate să spună ceva Lumii. Era un boier autentic fiindcă totul din el respira politețe și măsură. Nu spunea ”tu”, ci ”mata” sau ”matale” și suprema afecțiunea se ițea dintr-un ”bre” mai nobil decât orice artificiu retoric. Am băut, în noaptea aia, cu Liviu Butoi și cu Diogene Bihoi câte o sticlă de vodcă pentru fiecare deceniu evocat de el. Am călătorit prin America împreună cu Maria Tănase și Fărîmiță Lambru, am fost la cântările cu Maria Lătărețu la Dej, l-am văzut pe Andrei Pleșu în debaraua de la Tescani, l-am simțit pe Nichita. Venise atunci la Clubul de Jazz pentru a vedea Clubul lui Puba dirijat de Liviu Butoi și pentru a o asculta pe Teodora Enache, proaspăt ajunsă în Timișoara. L-am mai văzut de câteva ori de atunci, dar atunci, în noaptea aceea, aproape că nu era el, Johnny R., ci un vitraliu din sticla vie a celor pe care îi admira.

NanoCornel, viitorul nepot al lui Cornel Dinu?

Gnoseologia mondenă a fotbalului aborigen și canin pune în prim-planul fenomenologic ritualul marital dintre Corneluș Dinu și Alexandra Gudu. Sau, tradus dintr-o posibilă abordare corneldinuană, azi, Corneluș Dinu se însoară cu Alexandra, ceea ce, pentru fotbalul românesc și dinamovist, e chiar un eveniment. După nunta anului performată de Borcea, putem crede că nostalgia chipiului e încă mare la echipa foștilor milițieni, așa că, în loc de caschetă, folosesc, tot mai des, pirostriile. Dar asta e altă treabă și nu doresc să intru în amănunte acum. Ceea ce mă nedumerește azi e resortul intim din creierul lui Cornel Dinu, de acum două decenii, când și-a botezat fiul Corneluș. Sau poate că nu i-a spus așa, ci, pur și simplu Cornel, iar presa nu știe. Nu exclud însă astfel de fenomene, fiindcă, de pildă, în acte, Domnul Mugur Isărescu, de pildă, e Mugurel Isărescu. In cazul de față, imaginați-vă cum ar fi fost să îmi botez băiatul Marceluș Tolcea. Și duc până capăt umorul involuntar al consecințelor, imaginându-mi cum nepotul lui Cornel Dinu s-ar putea numi nu Corneluț Dinu, ci chiar NanoCornel. În rest, cele cuvenite mirilor și inimă bună lui Cornel Dinu!

Nicu Ceaușescu, reîncarnat de Realitatea Tv

De vreo două zile, Realitatea Tv face exerciții de reîncarnare: în loc să bată în obrazul lui Vântu fiindcă i-a băgat în groapă, bat în masa de spiritism la ușa din astral a lui Nicu Ceaușescu. Ați ghicit, este vorba despre interviul filmat hoțește de Lidia Mitchievici în 1991 în penitenciarul unde se afla Prințișorul. În lumea civilizată, o asemenea ispravă e ceva mai puțin dezgustătoare decât ”curajul” de a publica anonime. Evident că o asemenea deontologie de pisoar nu e neapărat subiectul unei dezamăgiri. Grav e că reciclarea Doamnei Mitchievici în mercenară catodică - jurnalista a plecat de la ”Puterea” spre un proiect Tv! - se face printr-o manevră dezgustătoare: nu Epoca Ceaușescu a fost punctul de jos al infernului românesc, ci epoca de acum. Guvernarea Băsescu-Boc! Și că odraslele politicienilor de azi sunt niște tembeli față de Prințișorul Nicu. Așa cum se întâmplă de obicei, contribuie la o asemenea abilă alunecare emoțională personaje definitiv discreditate, cum ar fi Doamna Paula Iacob, hibrizi/androgini, cum ar fi Doamna Monica Tatoiu, și inși respectbili, cum este Domnul Adrian Cioroianu.Ca să nu mă pierd în amănunte și nuanțe, cred că Doamna Paula Iacob este o hahaleră, cred că ziarul ”Puterea” e un cuib de securiști și că Domnul Cioroianu a luat un ofsaid în plină figură în chestiunea de față. Mai cred că Realitatea Tv se înșală profund atunci când speră ca românii să îi compare pe copiii oamenilor politici de azi - din orice partid! - cu Nicu Ceaușescu. Ca să înțelegem cum au stat lucrurile atunci, oare de ce au făcut pușcărie adolescenți ”vinovați” că au cerut, la Radio Europa Liberă o melodie? Pe unde pilea, viola și voma minunatul dv. Nicu Ceaușescu atunci, stimată, dragă Realitatea TV?

A început anul școlar și chiar opritul într-un cais

Am tot scris aici despre hemiplegia școlii românești. Nu sunt deloc sigur că doar profii nu își fac datoria. Știu și că elevii sunt obraznici, agresivi, iar părinții sunt, prea adesea, adesea niște bodyguarzi ai odraslelor. Bani puțini, calitate slabă. Meditații la clasă, pile, intervenții, Fiindcă sunt profesor, am trecut și eu prin asta. Am dat meditații, am fost o verigă din lanțul slăbiciunilor. Cine spune că nu a făcut niciun compromis minte. Nu trăim într-o Elveție a caracterelor. Din păcate! Din păcate însă, unii au făcut o industrie din această delocalizare morală. Și un pretext ce cauționează excesul. Marea industrie universitară a studenților cu plată s-a cangrenat până la a descrie o economie subterană a competențelor. Care, culmea - și aici o să enervez - nu a produs numai rebuturi. În domeniul jurnalistic, de pildă, cunosc zeci de inși care sunt foarte buni în domeniu și au dobândit diploma pe ușa din dos. După cum există studenți cu nota 10 în foaia matricolă fără loc, cum se spune. Hotărât lucru, societetea românească se retrage demn din fața previzibilului. Ceea ce mă îndeamnă, la acest minunat ceas cu sunet de clopoțel, să îi atrag atenția Domnului ministru Funeriu că sistemul geme de idioți și printre cei ce propun subiecte de evaluare. Mă refer, azi, la acest subiect propus la o teză unică la Limba română, clasa a opta: “Te-ai oprit într-un cais./Pasăre, cin' te-a trimis?// Te-ai mutat din dud în dud /Cântă, hai, să te aud.// Păsările fermecate /Nu au har să cânte toate?// Cioc vioi şi ochi zglobii,/Spune-mi tu, de unde vii?// Aşa pasăre bălţată/ N-am văzut-o niciodată.// Şi atâta catifea,/ Scrisă numai pentru ea.// Între pomii din grădină/ Eşti acasă, dar streină/ Şi să te ghicesc nu poci./ Mă apropii, tu te joci.// Nu ştii, pasăre frumoasă, /Cum te cheamă? Nici nu-ţi pasă.” (Tudor Arghezi, Nici nu-i pasă) Alcătuiţi o compunere de 15-20 de rânduri despre semnificaţiile sau despre mesajul poeziei.” Ăștia cum au luat Bacul la normalitate?

Subțierea stratului de gazon dedesubtul României

Halul în care s-a comportat gazonul de pe Arena Națională la meciul cu Franța arată clar că toată România are probleme cu iarba și nu doar Mutu, așa cum credeam. Dar mai arată și un fenomen straniu de imitație: gazonul s-a comportat exact după felul în care se armonizează dantura primarului Oprescu. Independent de partid și partidă. În rest, un rezultat excepțional într-o arenă capabilă să dăpostească 55 000 de sportleși. Un sportless e un fel de homeless, cu diferența că are o Casă a Fotbalului, dar nu are Fotbal.

Nici mie nu mi-a plăcut școala. Toată școala.

Fără ipocrizie, nici mie nu mi-a plăcut școala. Sau mai bine spus, hălci bune din ea. Primul motiv pentru care am urât-o vreme de vreo 5-6 ani era din cauza faptului că începea dis-de-dimineață. Apoi, mi s-a părut că învăț un miliard de lucruri inutile. (Mi-a trebuit mult timp să pricep cu așa-zisele lucruri inutile se comportă asemenea unor lentile miraculoase care te ajută să pricepi lumea în adâncime, dincolo de aparențe. Ceea ce s-ar numi cultura generală!) Am fost repede dezamăgit de școală fiindcă era locul unde ipocrizia era la ea acasă: primeam note mai mari fiindcă tatăl meu era ștab, colegii mei copiau, profesorii primeau cadouri sau îi meditau pe unii din clasă. Am urât orele de sport fiindcă eram slăbănog și cu două hepatite la activ. Grație aceleiași configurații anatomice resimțeam pur și simplu groază față de uniforma școlară: cenușie, diformă, penitenciară. Nu înțelegeam de ce media de la muzică și sport conta ca și cea de la mate sau română. Uram temele de la geografie unde desenam, pe fereastră, hărți care nu mai aveau nicio valoare peste 3 ani. La română, nu am înțeles întrebarea ”Ce vrea să spună poetul?” și de ce, dacă a vrut să spună altceva decât a spus, nu a făcut asta din start. Am urât din tot sufletul comentariile de la Bac, Până în clasa a VIII-a, gramatica mi s-a părut că e un fel de botanică lipsită de logică despre o limbă-animal-mort. Singura luminiță în tot acest labirint a fost descoperirea lecturii. Doar că aproape nicio carte pe care eu citeam cu nesaț nu avea legătură cu școala. Dar poate că această luminiță nu s-ar fi aprins dacă nu aș fi avut o învățătoare minunată, pe Doamna Iefta, și profesori de română sau franceză pe care îi visez și acum. Printre ei, Margareta Bartha, care, în liceu, m-a împins decisiv înspre marea literatură universală. Visez că sunt nepregătit și asta transformă visul în coșmar. Atunci când îți iubești și îți respecți profesorii, paradoxal, înveți doar pentru tine!

Bacul a revenit. Dar nu şi-a revenit!

Revenirea temporară a Bacului în atenţia opiniei publice nu a coincis şi cu revenirea candidaţilor. Mulţi absenţi, multe încercări de fraudă, prea mulţi netezi la cunoştinte. Dacă aş fi ministrul Educaţiei, aş obliga puzderia de licee care au doar câte un ghiocel, doi cu Bacul luat să îi reprimească, timp de un an, la pregătire. Pe gratis. Sau aş înfiinţa Oficiul pentru Protecţia Elevului. Fiindcă, dacă un buticar vinde o ciocolată stricată, e pedepsit. Pentru nenorocirea elevilor de acum cine plăteşte? Cine e vionovat? Nimeni, din nou?

Prietenii mei de pe Facebook sunt doar persoane fizice-chimice

Primesc destule invitaţii "la prietenie" pe Facebook. Resping cele ce vin din partea unor umbre fără identitate. Ca şi în lumea reală, Netul are strigoii lui. E stupid să crezi că vacuitatea poate naşte un miligram de comunicare. Nu (mai) dau curs nici cererilor ce vin din partea unor firme, fiindcă nu îmi propun să câştig altceva decât o formă gratuită de taifas. Ca să nu mai spun că nu pot fi prieten cu o firmă de avocaţi, cu un cabinet medical sau cu o firmă de lichidatori judiciari. Istoria ne arată că prieteniile cu asemenea entităţi au sfârşit prost. În schimb, sunt deja prieten cu Munţii Carpaţi. Pentru mine, ca român, asta e cea mai înaltă formă de relief prietenos. Nu iau parte la jocurile de pe Facebook, nu îmi plac întrebările stupide, nu urez tuturor o zi buna sau la mulţi ani, nu fac complimente, Cât priveşte comentariile, mă calcă pe nervi argumentele ad hominem (la persoană, pentru cei care nu au făcut latină). Când e vorba de idei, îmi place ironia altora şi mă bucur dacă cineva nu e de acord cu mine în mod elegant. Când simt că poalele ideatice ale comentariilor dau la iveală crâmpeie din intimitatea urologică, dau delete. Cam asta vroiam să ştiţi.

Domnului Andrei Pleșu, nu doar azi, acest text

De mai bine de o lună, lucrez la ediția revăzută și adăugită a cărții despre Eliade. Din 1998 încoace, data la care am depus teza de doctorat, au apărut multe cărți importante despre Eliade și Guenon. Nu e ușor lucru să reașezi ”mărgelele” ideatice de atunci, mai ales când implicitul instinct entomologic al unei cercetări doctorale mi se pare că se cuvine bine temperat într-o mai așezată digestie a ideilor. Astăzi, de pildă, am cotrobăit prin fișele Tradiție și Jung. Între autorii fișați, Anca Manolescu și Ion Vianu. Amândoi, prezenți cu articole ce fac obiectul studiului meu, într-un volum dedicat lui Andrei Pleșu, O filozofie a intervalului. In honorem Andrei Pleșu. Ceea ce mi-a reamintit un ”detaliu” ce pare să fi scăpat presei noastre carnasiere: azi, 23 august, e ziua Domnului Pleșu. Ceea ce m-a îndemnat - poate excesiv în entuziasmul și admirația mea - să mă gândesc la acest text ce deschide volumul postum al lui Mihail Avramescu, Comedia infraumană, editat împreună cu Doamna Mariana Macri în 2004, la Editura Brumar. Cred că se va înțelege de ce! Floriana Avramescu TATA Cel care semna în josul unui necrolog al unei fiinţe dragi: „Mihail, Preot şi Om”, nu făcea numai o delimitare între detaşarea spirituală a preotului şi durerea firească a omului, dar se definea, oarecum, pe sine ca personalitate cu totul specială, unică prin paradox şi nuanţă. Iar dacă „preotul” preceda „omul” în formularea amintită, aceasta nu era o simplă întâmplare a condeiului său strunit, întotdeauna, „cu dreaptă socoteală”, aleasă cumpănire şi dragoste de cuvânt, — de, mai ales, cuvântul vechi, pe care-l „potrivea” cu mare har. Despre aceasta, însă, ar fi fost mai în măsură să vorbească cei de talia lui intelectuală şi literară; mă refer la puţinii, dar dragii săi prieteni: Mircea Eliade, căruia îi rezerva un discret şi zâmbitor reproş, anume că tot caută şi nu găseşte; N. Steinhardt, cu care n-avea nimic în comun în afara umorului îmbinat, curios, cu o mare gravitate în privinţa a tot ce putea intra în zodia Sacrului; rafinatul şi distinsul Al. Paleologu, de care-l lega o prietenie mai aparte, ca şi aceea faţă de Arşavir Acterian, Vasile Lovinescu sau Eugen Ionescu, — cu ultimii doi întreţinând o sporadică, dar densă corespondenţă (în ciuda faptului că el se amuza să se considere „un ins mai mult oral”). De amintit, last but not least, şi Andrei Pleşu, unul dintre puţinii privilegiaţi ai Tatei, în sensul că obţinea de la acesta cărţi cu împrumut. Altminteri, în ultima sa locuinţă-chilioară înţesată de cărţi, trona, deasupra bibliotecii, un bine ticluit avertisment: „Nu se împrumută cărţi! Rugăm nu insistaţi!” Ceea ce nu excludea o serie de excepţii. Nu mai spun câţi aştri şi câte flori-sirene îndulceau severa prevenire, — aceste ornamente fiind opera surorii mele, Mariana Macri, pictoriţa familiei (la care a şi locuit în ultimii trei ani ai vieţii). Revenind, în fine, la apostila pusă, ca din întâmplare şi discret, pe amintitul necrolog, ea era expresia elocventă a unuia la care Absolutul prevala asupra relativ multiplelor ipostaze ale omului: tată, prieten şi duhovnic înţelept, fin cunoscător al meandrelor sufleteşti (în voia cărora „se zbate bietul om”, atâta timp cât nu-şi găseşte calea), teolog cu înclinaţie spre meta-fizică (precum se cuvine să fie orice căutător al celor ce depăşesc domeniul strâmt al „fizicii”), intelectual subţire de aleasă cultură, în special teologică, filosofică şi beletristică, scriitor avangardist în tinereţe, eseist sagace mai apoi, ba chiar şi şahist redutabil în orele-i de relaxare. De neuitat, printre atâtea înşuri, una care dădea o culoare aparte existenţei lui: era un iubitor de necuvântătoare, de la elefant la cocoş, — bucurându-l până şi simulacrele acestor creaturi, când le regăsea, de pildă, în ascuţitorile chinezeşti. Binecuvântată fusese, în Jimbolia, teribila căţelime vagabondă, convertită, de cum îi trecea pragul, la domesticitate, şi convieţuind în armonie cu numeroasa pisicime de toate vârstele şi culorile, cu nume voit „greşite”, uneori, ca, bunăoară, Victor şi Felix, date unor pisicuţe, în vreme ce Matilda avea să-şi ia permisiunea de a fi motan! Să-l menţionez, nu mai puţin, pe Hector, iepure de cameră, care, dând impresia că se năpusteşte asupra celor trei pisici, făcea doar piruete şi castaniete din lăbuţe, tolănindu-se pe maldărul lor catifelat. O menţiune merită şi căţelandrul Pitic-Pitic, care-l muşca, din când în când, pe Tata, de vârful nasului, din afecţiune şi tandreţe. Apoi, pe lângă „animaletele” de apartament, care-şi făceau de cap prin casa din Jimbolia, cu camere mari, mereu deschise către curte, — aceasta din urmă era, la rându-i, animată de tot soiul de personaje cu blană sau cu pene: falnicul cocoş Franz Joseph, de exemplu, sau iepurimea anonimă, cu care Tata comunica perfect, pe căi numai de el ştiute. Plină de trandafiri mărunţi şi dalii, curtea era o mică „arcă a lui Noe”, ca şi un verde rai horticol, umplându-se, către seară, de o dulce melancolie, sporită de miresmele reginei-nopţii şi, poate, de vecinătatea bisericii atât de simple, precum şi de surâsul Tatei, ce-i învăluia întreaga fiinţă ca o pace luminoasă şi molipsitoare. Căci avea darul misterios al personalizării celor ce îi erau în preajmă: oameni, animale, obiecte lipsite, pentru mulţi, de importanţă. Cu neputinţă de uitat, ambianţa în care trăia el, „interiorul” său fiind (potrivit propriei lui expresii lapidare şi nelipsite de o doză de umor, — umor inseparabil, tipic) unul „static şi astâmpărat”. Dar nu atât pentru că asta-i era firea, cât graţie unei cumpăniri pe care se străduia s-o realizeze în sine însuşi, ca şi-n ceilalţi. De altfel, şi fiecăruia dintre cei cinci „prunci” ai săi obişnuia să-i spună, cu un zâmbet amuzat, subţire, înţelept şi, totodată, hâtru: „Astâmpără-te, şezi!”. Era într-adevăr un „static”: şedea, ceasuri în şir, pe un acelaşi fotoliu sau divan, înconjurat de pace ca de un fel de nimb, cu un surâs ce emana din străadânc, iluminându-i chipul şi ce era în preajmă. Nu era vorba de-o şedere trândavă, nici măcar pasivă sau voluptuoasă, ci de una vie şi participativă, un răgaz contemplativ în care, între el şi ce era în jur, se stabileau secrete punţi şi convergenţe. Şezând aşa, făcea cu încăperea, cu interiorul său, un tot însufleţit şi armonios, ca într-o simbioză în care el reprezenta cugetul treaz al lumii ambiante. Câteva mobile de preţ, fie şi dacă disparate, câteva pânze şi icoane pe pereţi, câteva embleme, deveneau, sub ochiu-i veghetor, un ansamblu personal şi coerent, asemenea unei ikebana, respirând o frumuseţe veche şi o anume pace, o linişte ce dădea impresia de statornicie, de lucru de dincolo-de-timp-şi-spaţiu. Intrând la el, parcă intrai în raza vag melancolică a unui lung crepuscul, nedevenit apus de soare. La capul patului, într-o discretă ramă, figurile cele mai dragi: ale copiilor şi, deopotrivă, ale unor maeştri spirituali, unii cunoscuţi numai din scris, alţii înrâurindu-i de aproape, ca duhovnici, conduita, viaţa. Câteva simboluri, două-trei vaze pentru flori şi unele „animalete” (fie de pluş, fie în formă de ascuţitoare chinezească) întregeau decorul ultimilor lui ani. Ştiuse să se bucure de viaţă în felul său contemplativ şi fără multă vorbărie. Avea, de altfel, harul cuvântului succint, dar expresiv, ştiind să spună şi comunice multum in parvo; după cum ştia să ia aminte şi la cuvintele rostite în taina inimii, la logosul (cum spunea el) lăuntric. Nu-i lipsea nici darul duhovnicesc al ascultării celorlalţi; şi nici unul dintre însetaţi nu pleca neadăpat din preajmă-i, ci cu inima plină de limpezişuri şi de chemări. Pronia a făcut să ne despărţim fizic destul de timpuriu, punând între noi o mare distanţă, — el, într-un pitoresc mic oraş de graniţă, Jimbolia; eu, în Capitală. Înstrăinaţi, însă, nu ne-am simţit nicicând. L-am reîntâlnit efectiv la o vârstă foarte sensibilă (17 ani), când sufletul era mai receptiv, iar cugetul începuse a-şi căuta, bâjbâind, „calea”. Păstrez în mine, de atunci încoace, sămânţa pe care a ştiut să o sădească în lăuntrul meu, dimpreună cu îmbărbătarea şi certitudinea absolută că, oricât de ameninţată ar fi ea de secete pustiitoare sau îngheţuri, tot va da colţ, floare şi rod. El, care s-a pus în slujba cuvântului evanghelic, şi anume „pe cine vine la Mine nu-l voi scoate afară”, împărţind pretutindeni grăunţe de lumină, va fi pus, cu atât mai spornic, în noi, copiii lui, premisele limpezimii spirituale, — ştiind să aleagă, pentru fiecare, ceasul anume când s-o facă. Marea lui grijă va fi fost să ne ferească de confuziile atât de rafinate şi de frecvente pe traseul spiritual. Adesea, ne spunea să luăm aminte la discernământ, virtute esenţială, de natură a ne pune la adăpost de cel mai mare inamic: răutatea combinată cu prostia. Desigur că, în calitatea mea de „prâslea” cu mare dragoste de tată, aş avea, poate, înclinaţia să spun prea multe despre el, fără ca toate astea să însemneze pentru ceilalţi ceea ce au însemnat, ele, pentru mine. Scurtez cuvântul, punând, pe cât se poate, în lumină chipu-i de „preot şi om”, nu prea dornică să mă avânt într-un domeniu ce nu mi-e propriu, exegeza literară, dar cu dorinţa, totuşi, ca experţii să facă lumină în privinţa acelui „straniu” Ionathan X Uranus. Neînţelegându-l cu adevărat, unii colegi au vrut să vadă într-însul un „strămoş al avangardismului” autohton. O etichetă pusă din rutină; căci, în fond, această ipostază a părintelui meu, anume I. X. U., fusese prelucrată, între timp, în atanorul său lăuntric, avangardistul devenind, cu vremea, un autentic căutător şi închinător la tot ce ţine cu adevărat de „ştiinţa sacră” şi „tradiţie”. Cât despre aşa-zisul său „avangardism”, dacă prin acesta se înţelege calamburul, echivocul, o anume ironie (străină, însă, de sarcasm) şi o anume sesizare a absurdului sau a stupidităţii placidei existenţe cotidiene, eu cred că ele sunt, mai degrabă, jocuri ale minţii şi ale condeiului foarte ascuţit, — Tata fiind, în ciuda şi tocmai datorită gravei sale căutări neobosite a celor spirituale, un jucăuş, un ludic, un copil, iubitor, la rându-i, de copii. În legătură cu aceeaşi ipostază de condeier, în care unii îl cantonează, sărăcindu-l, aş aminti marea lui grijă de cuvânt, de toate nuanţele şi semitonurile sale, solicitându-i, şi în scris, şi în viu grai, o luare-aminte trează şi activă. Nefiind un mare vorbăreţ, vorbea cu miez oriunde şi oricând, în amvon, pe stradă sau acasă. Ştia unde, ce şi cât să glăsuiască. Avea un fel de bună cuviinţă faţă de rostire, de cuvânt, cu care, chiar când se juca (în, bunăoară, calambururi), nu se juca decât serios. Simţul sacral al Logosului va fi fost un al şaselea simţ al său; iar una din puţinele-i polemici cu Mircea Eliade viza, pare-se, chiar aria Sacrului, pe care istoricul religiilor îl restrângea la, numai, câteva spaţii şi epoci, în timp ce Tata îl considera, pe drept cuvânt, atotprezent, — perceperea sa fiind în funcţie de lucrarea lăuntrică a fiecărui ins. Să mai adaug, în sfârşit, că pe cât era de meşter în vorbire, tot atât de bine se pricepea să tacă. Tăcerile îi erau foarte elocvente, încât puteam cu toţii, progenituri sau apropiaţi ai lui, să împletim pe mai departe, fiecare, firul întrerupt, dar nerupt prin tăcere, a numeroase convorbiri. Nu uit cum ne „muştruluia” pe noi, copiii, pentru vorbele ieşite anapoda din gură, pentru orice „cuvânt deşert” al nostru. Iubea nespus cuvântul; îi făcea curte, parcă, îi tot dădea târcoale, până se hotăra să-l folosească, îndeosebi în scris, — fapt pentru care, poate, se şi considera un „ins oral”. Grăind din gură, se însufleţea, însufleţindu-i şi pe cei din jur, care aveau impresia că gândirea se întruchipa sub ochii lor. Nici un cuvânt şi nici un gest de-al său nu-şi ieşeau din cumpătata lor măsură, care, întocmai ca umorul, îl caracteriza, îi era proprie. Cuvintele şi gesturile sale o luau pe „drumul lor împărătesc”: drum fără greş, atâta vreme cât Noima lor stătea sub semnul Proniei, „fără de ştirea căreia nu se clinteşte un fir de păr pe capetele noastre”. În acest duh al bunei rânduieli, al măsurii şi al împăcării, izbutise el să ţină piept vicisitudinilor, nu puţine, prin care îi fusese dat să treacă. Obişnuia, la greu, să amintească, şi chiar să pună în practică întocmai, cuvintele lui Isaac Sirul, privitoare la împuţinarea sufletului şi la ispita secetei sufleteşti cumplite, zisă şi acedia: „Atunci îţi iei cojocul, ţi-l pui în cap şi te culci!”. Iubea şi punea ordine în toate. Seninătatea îi slujea drept ideal. Cred că se înşală Geo Bogza (şi cei care-l îngână papagaliceşte), spunând, la dispariţia lui, că „avea puteri supraomeneşti înspăimântătoare”. Faţă de semeni, inclusiv faţă de propriii enoriaşi, era un om de o blândeţe neumbrită, — singura-i intransigenţă şi asprime manifestându-se faţă de „cel Rău”, campion al vampirismului şi imposturii, al „urâciunii pustiirii la loc sfânt”… În rest, nu din vreo slăbiciune, necum din sentimentalism, era îngăduitor faţă de oameni. Îngăduinţa lui era urmarea unei percepţii ce trecea mult dincolo de aparenţe. Solicitat, era întotdeauna disponibil. Nevoia aproapelui nu-l lăsa rece. Nu expedia pe nimeni, niciodată. Era un „făcător de pace”, în înţelesul patriarhal. Vesel, îndeobşte, chiar vital, se amuza să ne răsfeţe cu apelative ca: Artista, Grasa, Prâslea-poeta, ş.a.m.d. Cât despre fratele nostru Ioan, cu mult înainte ca acesta să aspire la un asemenea carton simandicos, i-a ticluit o carte de vizită celebră: Ionel Avramescu, copil mic.

La dezviolarizarea lui Strauss Kahn, 2 pledoarii despre viol

Prima Presa de pretutindeni este, în general, pripită. În general, intră în intimitatea prezumtivilor vinovați ex abrupto, fără niciun fel de preludiu. Mai ales în cazul poceselor de viol. În acest sens, cea mai mediatizată erecție de hotel a mileniului, cea a lui Strauss Kahn, mi-a adus aminte de o faimoasă pledoarie a scriitorului Ionel Teodoreanu în perioada interbelică. Pleda în cazul unui tânăr şi de viitor ofiţer ce fusese învinuit de viol. Presupusa agresată, o graţioasă domnişoară, provenea dintr-o familie scăpătată şi toate evidenţele (declaraţiilor unor martori auditivi!) lăsau să se întrezărească nu numai degradarea, dar, mai ales, severa pedepsire a bestiei în haine militare. Două “amănunte” însă l-au determinat pe maestrul Teodoreanu să accepte o asemenea postură ingrată de apărător al unei cauze pierdute : juna era, ca să zicem aşa, la limita maximă a măritişului şi insistente zvonuri spuneau că desăvârşita inocenţă a chipului nu i se putea întocmai regăsi în comportamentul... nocturn. Aşadar, a venit şi ziua procesului. Mama fetei, îmbrăcată sărăcăcios, înlăcrimată şi înarmată cu o duzină de batiste, o flanca pe, la rându-i, înlăcrimata victimă. Sala compătimea încă înainte de primele tirade ale avocaţilor. Atunci când avocatul acuzării şi-a rostit diatriba, nimeni nu mai avea nici cea mai mică urmă de îndoială că soarta junelui ofiţer era pecetluită. Toţi martorii — care erau doar cei ai acuzării — au spus cum au auzit, la un moment dar, cum victima se împotriveşte verbal. Ionel Teodoreanu a venit la bară, a cerut să se consemneze că nu există urme de violenţă pe corpul domnişoarei şi, apoi, i-a cerut tânărului militar sabia. A luat-o, cu un gest teatral a scos-o din teacă şi s-a apropiat de judecător. La fel de teatral, i-a întins-o, cu mânerul spre el. Contrariat, judecătorul l-a întrebat ce se întâmplă. Calm, acesta i-a cerut să o repună în teacă. Şi, cum Ionel Teodoreanu, mişca teaca aproape imperceptibil, judecătorul, după câteva eşecuri, l-a admonestat: – Ce faceţi, domnule avocat?! Vă bateţi joc de mine? – Nu intră sabia, domnule judecător, dacă nu vrea şi teaca! i-a răspuns I.T. în aplauzele asistenţei. A doua teorie sau, cum ar veni, un bis Al doilea război mondial, undeva în Europa de Vest. Un mesaj de maximă importanţă pentru soarta frontului Aliaţilor din Mediterana trebuia să ajungă la Istanbul, iar apoi la Ankara. Calea obişnuită a telegramelor codate era foarte riscantă, drept pentru care a fost aleasă soluţia trimiterii unui spion cu instrucţiunile memorate. Agentul special ar fi urmat să ajungă la destinaţie pe o cale banală, cu Orient Expresul, fiindcă cei în măsură au hotărât că era modalitatea cea mai puţin bătătoare la ochi. După cum a şi pornit la drum! Numai că, între timp, germanii au aflat de planurile Aliaţilor, au aflat identitatea persoanei şi i-au întins o cursă. Nu, nu s-au pripit să îl lichideze pe emisar — cum poate ar fi fost mult mai simplu —, ci au urzit o arestare a acestuia pentru motive mult mai... excitante. În compartimentul luxos în care călătorea de unul singur respectivul spion a intrat o superbă femeie şi, la doar câteva clipe, l-a somat imperativ să îi destăinuiască totul. “Altfel, a zâmbit ea mieros, îmi voi smulge hainele de pe mine, îmi voi zgâria faţa şi le voi spune Poliţiei de tren că aţi încercat să mă violaţi!” Exact în clipa în care a aflat că fusese deconspirat, agentul nostru şi-a scos calm un trabuc, l-a aprins şi, fără să scoată o vorbă, a privit tacticos — după o pauză de aşteptare — cum femeia şi-a pus planul în aplicare. Atunci când Poliţia de tren a sosit la faţa locului, alertată de ţipetele femeii, el a spus doar atât: “Domnilor, priviţi, vă rog, scrumul lung al trabucului meu! El arată că, de cel puţin 5 minute, stau nemişcat, darămite să încerc a o viola pe fermecătoarea domnişoară!”

Incident în localitatea Coţofenii din Toate Părţile

Cred că în ştirea de mai jos trebuie corectat de urgenţă numele localităţii, aşa cum e în titlu: 

"Aproape 100 de romi au atacat miercuri seara un TIR cu alimente răsturnat în zona localităţii doljene Coţofenii din Faţă. Autocamionul a ajuns în şanţ în urma unui accident uşor, aşa că patronul a adus oameni să mute alimentele perisabile.  Nu prea au avut ce face, căci imediat au fost înconjuraţi de romi care au început să care alimentele.

Proprietarii TIR-ului susţin că în mai puţin de 10 minute romii au reuşit să descarce şi să fure din TIR două lăzi de produse congelate de câte o tonă fiecare.

"Au tăbărât pe camion să ia marfă. A fost trimis un echipaj de la 112 cu un domn şi o doamnă. I-au dat la o parte i-au îmbrâncit", a spus şoferul TIR-ului.

"Au năvălit în semiremorcă şi au început să scoată mărfurile care mai erau", a povestit patronul firmei.

Romii susţin că doar au mutat marfa într-un alt camion."

Respectați mesele principale ale zilei

Politețea nu a dispărut de tot din lumea asta beizadelizată până la adânci bătrâneți.
(De ce nu sunt și tinerețile adânci oare?)
Așadar, respectați mai întâi mesele principale ale zilei.
Apoi respectați mesele principale ale nopții.
Salutați cu reverență scaunele, indiferent dacă sunt sau nu importante.
Dați binețe fotoliilor în limba lor de mult dispărută.
Nu vorbiți neîntrebați cu sofaua.

Scoateți-vă cu gesturi de mătase pălăria în fața șifonierelor.
Am știut asta încă de când aveam dooj de ani și am exclamat în franceza unui tâmplar cu lecturi din Cioran:
Furnir c'est un peu mourir. 

Discriminare în lumea lactatelor: Activiu, nu Activia

O campanie publicitară adresată tranzitului intestinal scoate la iveală o nedreptate de gen: în spot apar numai femei!
Ceea ce lasă în digestia ideatică a privitorului o pripită concluzie cu privire la bărbaţi. Cum că aceştia ar fi ocoliţi de constipaţie ori de lentoarea digestiei.
Evident, o asemenea omisiune s-ar putea transforma cu uşuriţă în prejudecată, loc comun, stereotip.
Iată de ce propun crearea unui iaurt cu nume viril, bărbătesc: Activiu.
Sau, ca să evităm alt stereotip, un lapte bătut bărbătesc.

Resurecţia misoginismului cu chipiu strâmt

Revelaţia şefului de Poliţie din Vâlcea cum că poliţistele fac copii şi, în acest fel, încurcă activitatea organelor (ca să ne exprimăm aşa) scrie o nouă etapă în istoria misoginismului românesc: etapa misoginismului cu chipiu strâmt.
Aparent, nemulţumirea comandantului se referă la concediul maternal, deocamdată singurul concediu fără dubiu din lume.
În esenţă însă, dacă privim mai îndeaproape, ne dăm seama că problema vine din graviditatea poliţistelor.
Doamnele/domni;oarele rămân gravide, intră în concediu, apoi iar rămân gravide, iar cer concediu ş.a.m.d.
Dacă ar fi reflectat mai profund, Domnia sa ar fi putut remedia acest aspect printr-o iniţiativă parlamentară privind transformarea unei anumite părţi din retribuţie în mecanisme de prevenţie.
De la anticoncepţionalele mecanice, chimice, până chiar la bărbaţii gonflabili.
La o adică, un proiect de lege ar putea introduce chiar şi jurământul de castitate, transformând viitoarele poliţiste într-un soi de vestale ale României.
Dincolo de uriaşele economii la bugetul de stat, un asemenea fenomen ar avea ca efect - statistic vorbind - şi diminuarea numărului de poliţişti candidaţi la funcţia de şef de poliţie în Argeş.

Diferenţa dintre stas şi parastas în VIP Landia

De câte o vedetă din VIP Landia îşi regăseşte o altă "adevărata iubire", prietenii dau declaraţii extrem de interesante. Atât de interesante încât parcă sunt trase la indigo. Sau parcă ar fi conceput de Iulia Vântur. Aşa cum e şi această declaraţie a unor prieteni de Jennifer Aniston: 

“Jennifer si Justin se gandesc serios la casatorie si intemeierea unei familii. Jen este foarte nerabdatoare pentru urmatorul pas si simte ca acesta este cel mai potrivit moment pentru a-l face. Amandoi isi doresc foarte mult un copil si vor sa il aiba cat mai repede.”

Dacă l-am modifica puţin, cred că ar fi mult mai interesant:

“Jennifer si Justin nu se gandesc deloc serios la casatorie si intemeierea unei familii. Jen este foarte nerabdatoare pentru urmatorul pas desi simte ca acesta nu este cel mai potrivit moment pentru a-l face. Amandoi nu isi doresc foarte mult un copil, asa ca vor sa il aiba cat mai tarziu.”

Sau ce ziceti de asta peste 2-3 ani:

“Jennifer si Justin se gandesc serios la divort. Jen este foarte nerabdatoare pentru urmatorul pas si simte ca acesta este cel mai potrivit moment pentru a-l face. Amandoi isi doresc foarte mult copilul si vor sa il aiba cat mai repede.”