Gândirea fotbalieră și gladiatorizarea lumii

Mi-am început gazetăria scriind despre sport, mai precis despre fotbal. Eram corector la ziarul ”Drapelul roșu”, pe vremea comunismului, și era greu să scrii ce gândești chiar și în sport. Oricum, nu se compara cu alte domenii unde textele erau igrasiate de propaganda comunistă. Credeam că, scriind despre sport, o să fiu la liber. M-am înșelat. Acolo, în mentalitatea iubitorului de sport, am descoperit altceva. Un tip de gândire chiar mai periculos, poate mai intransigent și mai toxic: gândirea fotbalieră. Care se poate rezuma așa: ai noștri sunt cei mai buni, nu greșesc niciodată, când pierdem, arbitrii sunt vinovați, suntem furați, toți au ceva împotriva noastră, adversarii din teren sunt dușmani pe viață și pe moarte și trebuie învinși, indiferent de mijloace. Gândirea fotbalieră e un creier care, în loc de craniu, stă în tribună. Ea nu cântă, ci urlă, răcnește, scuipă, amenință, bate. Spre deosebire de ideologie, ”gândirea fotbalieră” e omniprezentă. Părinții se raportează la copii în acest mod, grupurile etnice fac la fel, politicienii și susținătorii, ce să mai vorbim. Să nu-i găsești absolut nicio scânteie de merit adversarului tău, asta mi se pare nu doar că ilustrează un asemenea instinct de tribună, ci chiar un deficit patologic. De sănătate mintală. Poate nu observați, dar suntem tot mai gladiatori în înfruntările noastre. Și nu mai avem nevoie de Cezar pentru a-l osândi pe cel din fața noastră la moarte.