Discursul Regelui e propria lui viață și nu ce a vorbit azi!

Am așteptat cu emoție discursul regelui. Mi se părea că e neapărat unul dintre acele puține momente în care puteam aștepta la un soi de exorcizare. Cuvintele - atunci când vin de unde trebuie - au forța unei rugăciuni sau a unui descântec. Îmi aduc și acum aminte de un curs din ianuarie, la Universitatea de Vest, când cineva a rostit prima oară cu voce tare Tatăl Nostru într-un spațiu în care se cădelnițase doar ”liturghia” lui Ceaușescu. Pe la mijlocul rugăciunii, mi s-a părut că, de pe pereți, începe să se scurgă toată zoaia cuvintelor-avorton, toate minciunile. Din păcate, nu aceeași senzație am avut acum. Din păcate, nu am primit vreo cutremurare din Discursul Majestății Sale. Am auzit vorbe în loc de cuvinte, îndemnuri ce păreau că se adresează unei alte Românii. Poate că așteptările mele au fost prea mari. Poate că, de fapt, nu mai e nimeni care să înțeleagă ce spune. Dincolo de mica mea mare dezamăgire, evident că nu e vina Majestății Sale. Nu doar fiindcă nu a avut pe cineva inspirat să îi scrie discursul. Nu! Un Rege, înainte de a transmite prin cuvinte ceva, semnifică. iar atunci când transmite, Regele transmite chiar semnificația destinul său. Discursul regelui e, în fapt, propria lui viață și nu ceea ce a rostit în fața unei audiențe ciudate, compuse de un Miron Mitrea mestecând gumă sau careva din prezidiu șușotind la mobil. Ca să nu mai spun că marii absenți au fost chiar Băsescu și Patriarhul.