De curând, pe ecranul retinei și al memoriei: La Gărâna, Simpozion Internațional de pictură

Aseară, la Muzeul de Artă Timișoara, am vernisat Simpozionul internațional de pictură Gărâna 2011 și BarriqueArt, adică 22 de baricuri transfigurate de 22 de artiști din România. Voi reveni cu imagini. Deocamdată acest text ce prefațează Catalogul Simpozionului. Încep cu o împietate: o tabără de sculptură — un Simpozion — mi se pare că seamănă mai mult cu biserica decât cu o veselă colonie de firi capricioase şi talentate. Spun asta fiindcă biserica, în înţelesul ei spiritual, înseamnă ceva ireperabil în domeniul vizibilului, al palpabilului. Biserica nu este clădirea ce poartă acest nume, ci comunitatea subtilă, reţeaua invizibilă de credinţă ce se stabileşte în interiorul comunităţii ecleziale. Mutatis mutandi – orice tabără de artă, pentru a fi autentică, depăşeşte miza vizibilului şi aşază laolaltă un iureş de stări, idei, valori care dau seama despre ceva unic, sub semnul mirabilului. Aşadar, dincolo de enumerarea ce se află pe afişul taberei de la Gărâna, se ascund o reprezentaţie, un regizor, un scenariu, o scenă, dar şi o serie de spaţii, culise. Dar și gesturi ale unor ritualuri domestice care fac parte tot din rotundul unei asemenea întâlniri, de la micul dejun, prânz, cină, până la paharul de vin. Prin care lumea se poate vedea nu doar mai frumoasă, ci și într-un soi de sepia limpede, așa cum se vede într-o fotografie printr-un pahar de Chardonnay în curtea casei de la Gărâna. Enumerând toate astea, acum îmi dau seama că o tabără de artă e şi o reprezentaţie de teatru ce stă sub zodia clipei, a irepetabilului. Ştiam asta, tot de la Gărâna, unde cu un an înainte participam exact în acelaşi loc, la Casa Herczeg, la aducerea lucrărilor de către participanţii de atunci ai taberei de sculptură. Povestite, filmate, repetate, lucrurile par, şi atunci, ca şi acum, sub semnul anecdoticului. Al unui anecdotic în care protagoniştii sunt nume, fără îndoială, importante ale artelor plastice româneşti şi de pe alte meridiane. Ceea ce contează mai întâi în acest exerciţiu de bucurie este, înainte de toate, trăirea, aerul, atmosfera, râsul, povestitul, muzica, ascultatul, clinchetul lucrurilor mărunte. Toate acestea dintr-un motiv extrem de simplu: să poți spune, peste ani sau peste puțină vreme, că și tu ai fost acolo, că ai fost parte a acestui Spectacol. Despre un Spectacol, așadar, va fi vorba aici. 1. Regizorul – Andrei (Andy) Herczeg. Înalt, masiv, convertit de câţiva ani la „religia dionisiacă”, ceea ce în civilie, s-ar numi pasionat de vinuri. Om de gust. Şi, cum nici un rafinament nu vine singur, cade în patima frumosului artistic în debutul unei locuiri în, probabil, cea mai frumoasă casă din Timişoara construită pentru Delia şi el de către arhitectul Radu Mihăilescu. Pe parcursul taberei — producător, regizor, bucătar, oenolog, discret panonizant, luminist. 2. Scenariul Iniţial, scriptul Simpozionului este compus de mai vechii prieteni ai lui Andy, Ştefan Călărăşanu şi Cristi Sida. O seară prelungă în compania unui vin excelent — un pleonasm în cazul lui Andy — schiţează prima distribuţie a Simpozionului care, însă, a doua zi, nu va fi recunoscută în întregime de propunători. Discuţiile se reiau şi se cade de acord asupra unei componenţe în următoarea configuraţie, ce descrie chiar: 3. Distribuţia: Adrian Chira, Csatlos Levente, Gopal Dagnogo, Koteles Robert, Ştefan Pelmuş, Mihai Perca, Cristian Sida. După cum se vede, o configuraţie eclectică, nu numai geografic, ci şi stilistic: Bucureşti, Cluj, Târgu Mureş, Bistrița, Timişoara, Paris. Distribuţia mai are încă două surprize, în ceea ce priveşte rolurile noi asumate de doi dintre artiştii protagonişti. Şi Gopal, şi Mihai Perca se descoperă în partituri vizuale diferite faţă de ce ei performaseră până atunci. Francezul părăseşte hiperealismul în care excelează pentru un rol figurativ agresiv în care trăirile semiextatice ce descriu, cu fidelitate, fragmente din experienţele sale din cadrul taberei. Mihai Perca, unul dintre cele mai interesante nume ale postmodernismului românesc, iese şi el din formula care l-a consacrat, explorând nu doar subtile înfruntări primordiale între culori, ci mai ales experimentând un gestualism rafinat şi o puternică exacerbare a culorii în sine, fără nici un fel de epic, fără nici un fel de referenţialitate în afara înfruntării cromatice. Ceilalţi artişti — înţelegând prin “ceilalţi” tabăra celor fideli propriului brand — descriu într-o netulburată armonie, avatarurile unor creatori ce preferă să îşi nuanţeze subtil marca stilistică. Ştefan Pelmuş, de pildă, revizitează imperturbabil, cu aceeaşi stranie reverie, lumea sa misterioasă şi magică. O lume la intersecţia dintre cine ştie ce misterioase erezii spirituale, pe de-o parte, şi erezii iconice, ale semnelor, în care singura logică e dată de legile inefabile ale coerenţei artistice. Aceeaşi senzaţie de bucuros déjà-vu ne vine şi în lucrările lui Robert Koteles, al cărui subtil mariaj dintre structurile geometrice şi culoare-culori descriu parcă o lume din viitor, SF, epurată din inutilul balast al sentimentului şi derizoriului. Pictura lui Levente Csatlos e una a intervalului. E plasată mereu între nostalgia edenică a centrului şi nelinişte, între armonie şi dezechilibru, între melancolie şi solaritate. Lucrările sale par ivite din imaginaţia unui artist fotograf ce decupează fragmente dintr-un întreg cosmos, misterios, viu şi coeziv. Asemenea tuturor celor care îşi imaginează culoarea ca fiind un mustang nărăvaş, Adrian Chira se poartă cu ea fix aşa cum se comportă un călăreţ de rodeo. Culorile sale au o gestualitate puternică, au dinamică, nervozitate şi stau sub semnul unei precarităţi neliniştitoare. E o ploaie de stări, semne, spaţii, intervenţii ce descriu parcă efectul unui rodeo vizual în care artistul nu are voie să stea în fața șevaletului mai mult de câteva clipe. În fine, Cristi Sida ar putea fi situat la mijloc, între cele două tabere, fiindcă figurările sale tensionate de un expresionism al autobiograficului fac parcă un pas înainte şi dobândesc un soi de excrescenţe, de rugozităţi, depăşind astfel dicotomiile cromatice cu care ne obişnuise până acum. Cristi Sida e un gnostic ce pictează, în fapt, sufletul într-un soi de oglindă negativă. Cea a trupului. 4. Decorul: O casă, semnată de același Radu Mihăilescu, sub formă de navă, cu dormitoarele la parter și o ”punte” sufragerie de unde munții se văd la fel de frumos și pentru artiști, și pentru laici. O curte ce descrie, la rându-i, un val. Când ajung la Gărâna, înaintea vernisajului de duminică, pânzele artiștilor sunt întinse în curte. Sprijină casa ca și cum Frumosul sprijină Lumea. Stau printre ele, cu aparatul foto în mână și vorbesc cu mine în șoaptă. Unele lucrări fac parte din peisaj, altele sunt ca niște meteoriți. Unele descriu, altele implică. Unele se miră, altele explică. Toate sunt vii și respiră. Artă modernă seamănă adesea cu iarba. Ca să o înțelegi, nu e rău să te lași cotropit de ea. Marcel Tolcea Directorul Muzeului de Artă Timișoara P.S. Pentru ca istoria să nu rețină alt nume, vreau să menționez că am fost Responsabil cu Coloana sonoră și DJ al Simpozionului.