Remember: Alexandra Indrieș scria în 17 decembrie 1990 așa

PENTRU CE – ACUM? În Ziarul ”Timișoara” Timişorenii ştiu - simt, intuiesc- primejdia: dacă vom aştepta noile alegeri s-ar putea să fie prea târziu. Timişorenii se revoltă din conştiinţă civică şi din patriotism. Căci nouă, evident, ne merge incomparabil mai bine decât celor din alte părţi, dovadă cozile interminabile de la Comtim, formate în zdrobitoare majoritate din votanţi şi sprijinitori ai zdrobitoarei majorităţi care nu le oferă nimic; dovadă şi respectul nostru faţă de guvernarea locală (prefectură, primărie, poliţie). Nu suntem nici interesaţi, nici anarhişti. Ne gândim numai cât de bine ar fi pentru toţi şi câte s-ar putea realiza pentru Timiş, dacă buna-credinţă ar fi la putere în România. Întrebarea se pune: de ce nu aşteptăm ca în orice stat democratic, noile alegeri? Iată doar câteva argumente ce nu fac decât să expliciteze o intuiţie populară atât de precisă încât am fi înclinaţi s-o interpretăm drept un semn al Graţiei divine. În primul rând, din tezele proiectului de Constituţie rezultă fără dubiu că aceste alegeri nu vor avea loc în 1992, cum se promisese ţării prin platforma electorală, ci la optsprezece luni după aprobarea prin referendum a unei Constituţii a cărei formulare şi aprobare în Parlament poate fi amânată sine die sau în orice caz destul, pentru ca, în forme perfide, să se reinstaleze frica, resemnarea, conformismul şi toate celelalte forme de alienare a omului în comunismul de orice coloratură. Apoi, alegerile locale vor fi amânate pentru după alegerile centrale. Faptul este de o mare gravitate. Să nu pierdem nici o clipă din vedere că noi suntem privilegiaţi şi că în celelalte judeţe se află în frunte, dacă nu peste tot, foşti ceauşişti notorii, cel puţin sprijinitori necondiţionaţi ai feseneului şi că, în felul acesta, campania electorală nu va putea avea loc într-un climat propice. Ar mai fi multe de discutat cu privire la principiile constituţionale. Acum însă, mi se pare urgent să tragem un puternic semnal de alarmă cu privire la cele petrecute în supremul for al ţării, în ziua de doliu a Timişoarei, 17 decembrie. Înainte, în ajun, preşedintele, fără zâmbet, ba chiar îmbufnat şi premierul crispat, ca să nu spun mai mult, şi cu farmecul de june prim pierdut, au dovedit pregnant că nu sunt în stare să–şi însuşească regulile democraţiei şi fair-play-ul guvernării. Eleganţa de a demisiona le este străină. Ei nu ştiu nici măcar că, în unele împrejurări, o demisie poate aduce partidului sau persoanei care o prezintă o considerabilă creştere ulterioară a creditului moral . E drept că nu este cazul! Cum poate, totuşi, domnul Roman să acuze, indirect, de laşitate personalităţi politice ca domnii – căci domni s-au dovedit a fi, în mod paradoxal, deşi comunişti ce nu s-au dat drept social-democraţi – Mladenov, Lukanov, şi mai ales acel demn şi curajos în a-şi asuma vinovăţia general Jaruzelski? În fine, cu acelaşi prilej, premierul vine în faţa naţiunii cu argumente tipic comuniste, bine prea bine cunoscute nouă: statistica! După ce aproape un an a insultat clasa muncitoare- ca să utilizez un termen familiar lor-, învinuind pe toţi de „nemuncă”, acum viteaz, adică „nelaş”, vrea să ne convingă prin procente că, dimpotrivă, producţia, productivitatea şi toate celelalte cresc şi tot cresc. Adică – se munceşte? Da sau nu? Şi dacă da, de unde provine penuria? Guvernanţii pot mânui cifrele, fiindcă nimeni în afară de ei nu are acces la ele, nimeni nu poate afla ce se petrece cu adevărat în economie. Monopolismul socialist de stat continuă neabătut să ne domine cu toate tarele sale, printre care opacitatea şi secretomania nu sunt cele din urmă. Domnii care ne conduc şi ne cârmuiesc au mai spus şi repetă mereu că de vină pentru situaţia dezastruoasă este în primul rând moştenirea celor patruzeci şi cinci de ani de comunism. Foarte adevărat, dar atunci de ce nu-i judecă pe vinovaţi? De ce au limitat culpabilitatea comunistă la şase zile, când unii reprimaseră înainte, cu vârf şi îndesat . Dar problema se pune că nici măcar cei vinovaţi nu sunt pedepsiţi. Procesele se amână, unora li se dau concedii din puşcărie, alţii nu sunt nici măcar daţi în judecată. Toate acestea se ştiu, dar nu se iau în considerare. Principala întrebare este, în raport cu aserţiunea lor: dat fiind că, într-adevăr, dezastrul economic se datorează comuniştilor (atenţie: e vorba, mereu, numai şi numai de activiştii care s-au îmbuibat nenorocind ţara, şi nicidecum de plătitorii de cotizaţii care nu s-au considerat nici o clipă pe ei înşişi „comunişti”!), de ce nu sunt aduşi cei responsabili în faţa justiţiei? Nu din răzbunare, nu pentru a-i vedea după gratii neapărat, ci pentru a-i împiedica să mai acţioneze împotriva binelui public şi, mai ales, pentru a discuta serios, temeinic, ştiinţific deficienţele economiei comuniste. Altfel, nu vom reuşi să ne desprindem nici teoretic, nici practic din mlaştina unui eventual socialism de piaţă, cum îl preconizează Gorbaciov. Adică un NEP, asupra căruia am încercat să atrag atenţia , încă înainte de alegeri. Dacă cele arătate mai sus ar fi deficienţe în faţa cărora am putea avea răbdare, în sensul că am mai putea răbda mizeria, nedreptatea, umilinţa şi dezinformarea încă trei –patru ani, dacă tot am dus jugul patruzeci şi cinci- barem să se facă jumătate de veac! – în schimb şedinţa Parlamentului din 17 decembrie a dovedit că ne pândeşte un pericol de moarte. Nu ca metaforă, ci foarte direct. A fost o adunare de care ţării ar trebui sa-i fie ruşine. Ziua de 17 Decembrie 1990 este un 17 decembrie 1989, un 14 iunie politic. E drept, n-am fost loviţi –încă- nici cu gloanţe, nici cu bâte şi răngi, doar cu vorbe, râsete, grimase. Am fost batjocoriţi în ziua parastasului. Dar nu vreau să cad pradă emoţiei, ci să subliniez cât mai calm şi mai raţional, câteva aspecte. Reprezentanţii opoziţiei – în mod explicit deputaţii de Timiş ai UDMR şi FDR- şi-au exprimat voinţa de a aduce în discuţie revendicările actuale ale noastre. Printr-o manevră cusută cu aţă albă, discuţia a fost amânată pentru a doua parte a şedinţei. După o pauză destul de lungă s-a dat cuvântul „majoritarilor” fesenişti şi vetrişti care prin discursuri interminabile – nu le analizez acum continutul – au făcut ca autentica opoziţie să nu mai aibă timp să se- să ne exprime. Oricum, se apropia ora fesenităţilor şi transmisia în direct s-ar fi întrerupt. Dar- şi mai grav- am fost cuprinsă de sentimentul zădărniciei. Nu mi-e greu să bănuiesc că şi cei Parlament au simţit la fel. Şi nimic nu e mai nociv decât sentimentul zădărniciei. Două fapte pot fi considerate deosebit de grave. Primul: afirmaţia unui majoritar ca actualul guvern este cel mai competent, mai inteligent şi mai nu ştiu cum , din întreaga istorie a României. Nu e oare o impertinenţă să susţii că Năstase ii e superior lui Titulescu, şi Roman lui Brătianu şi Maniu? Domnii zdrobitori întrec orice măsură . Al doilea fapt – apogeul acestei şedinţe a ruşinii naţionale: propunerea unui reprezentant al nostru, al tuturor, indiferent de partid sau naţionalitate, ca niciodată să nu se mai tragă în oameni neînarmaţi, a fost întâmpinată cu o dispreţuitoare indiferenţă şi nici măcar n-a fost pusă la vot. Aşadar, vreţi să ne mai ucideţi o dată şi încă o dată, doamnelor şi domnilor? Sau, cel puţin, să ne băgaţi pumnul în gură? Iată câteva motive pentru care amânarea riscă să ne fie fatală. Acum, când, în decembrie, la Timişoara s-a petrecut al doilea miracol-unirea între studenţi şi muncitori – nu avem voie să pierdem ce aveam mai sfânt şi mai de preţ: libertatea şi democraţia. Adică viaţa.