La dezviolarizarea lui Strauss Kahn, 2 pledoarii despre viol

Prima Presa de pretutindeni este, în general, pripită. În general, intră în intimitatea prezumtivilor vinovați ex abrupto, fără niciun fel de preludiu. Mai ales în cazul poceselor de viol. În acest sens, cea mai mediatizată erecție de hotel a mileniului, cea a lui Strauss Kahn, mi-a adus aminte de o faimoasă pledoarie a scriitorului Ionel Teodoreanu în perioada interbelică. Pleda în cazul unui tânăr şi de viitor ofiţer ce fusese învinuit de viol. Presupusa agresată, o graţioasă domnişoară, provenea dintr-o familie scăpătată şi toate evidenţele (declaraţiilor unor martori auditivi!) lăsau să se întrezărească nu numai degradarea, dar, mai ales, severa pedepsire a bestiei în haine militare. Două “amănunte” însă l-au determinat pe maestrul Teodoreanu să accepte o asemenea postură ingrată de apărător al unei cauze pierdute : juna era, ca să zicem aşa, la limita maximă a măritişului şi insistente zvonuri spuneau că desăvârşita inocenţă a chipului nu i se putea întocmai regăsi în comportamentul... nocturn. Aşadar, a venit şi ziua procesului. Mama fetei, îmbrăcată sărăcăcios, înlăcrimată şi înarmată cu o duzină de batiste, o flanca pe, la rându-i, înlăcrimata victimă. Sala compătimea încă înainte de primele tirade ale avocaţilor. Atunci când avocatul acuzării şi-a rostit diatriba, nimeni nu mai avea nici cea mai mică urmă de îndoială că soarta junelui ofiţer era pecetluită. Toţi martorii — care erau doar cei ai acuzării — au spus cum au auzit, la un moment dar, cum victima se împotriveşte verbal. Ionel Teodoreanu a venit la bară, a cerut să se consemneze că nu există urme de violenţă pe corpul domnişoarei şi, apoi, i-a cerut tânărului militar sabia. A luat-o, cu un gest teatral a scos-o din teacă şi s-a apropiat de judecător. La fel de teatral, i-a întins-o, cu mânerul spre el. Contrariat, judecătorul l-a întrebat ce se întâmplă. Calm, acesta i-a cerut să o repună în teacă. Şi, cum Ionel Teodoreanu, mişca teaca aproape imperceptibil, judecătorul, după câteva eşecuri, l-a admonestat: – Ce faceţi, domnule avocat?! Vă bateţi joc de mine? – Nu intră sabia, domnule judecător, dacă nu vrea şi teaca! i-a răspuns I.T. în aplauzele asistenţei. A doua teorie sau, cum ar veni, un bis Al doilea război mondial, undeva în Europa de Vest. Un mesaj de maximă importanţă pentru soarta frontului Aliaţilor din Mediterana trebuia să ajungă la Istanbul, iar apoi la Ankara. Calea obişnuită a telegramelor codate era foarte riscantă, drept pentru care a fost aleasă soluţia trimiterii unui spion cu instrucţiunile memorate. Agentul special ar fi urmat să ajungă la destinaţie pe o cale banală, cu Orient Expresul, fiindcă cei în măsură au hotărât că era modalitatea cea mai puţin bătătoare la ochi. După cum a şi pornit la drum! Numai că, între timp, germanii au aflat de planurile Aliaţilor, au aflat identitatea persoanei şi i-au întins o cursă. Nu, nu s-au pripit să îl lichideze pe emisar — cum poate ar fi fost mult mai simplu —, ci au urzit o arestare a acestuia pentru motive mult mai... excitante. În compartimentul luxos în care călătorea de unul singur respectivul spion a intrat o superbă femeie şi, la doar câteva clipe, l-a somat imperativ să îi destăinuiască totul. “Altfel, a zâmbit ea mieros, îmi voi smulge hainele de pe mine, îmi voi zgâria faţa şi le voi spune Poliţiei de tren că aţi încercat să mă violaţi!” Exact în clipa în care a aflat că fusese deconspirat, agentul nostru şi-a scos calm un trabuc, l-a aprins şi, fără să scoată o vorbă, a privit tacticos — după o pauză de aşteptare — cum femeia şi-a pus planul în aplicare. Atunci când Poliţia de tren a sosit la faţa locului, alertată de ţipetele femeii, el a spus doar atât: “Domnilor, priviţi, vă rog, scrumul lung al trabucului meu! El arată că, de cel puţin 5 minute, stau nemişcat, darămite să încerc a o viola pe fermecătoarea domnişoară!”