Nici mie nu mi-a plăcut școala. Toată școala.

Fără ipocrizie, nici mie nu mi-a plăcut școala. Sau mai bine spus, hălci bune din ea. Primul motiv pentru care am urât-o vreme de vreo 5-6 ani era din cauza faptului că începea dis-de-dimineață. Apoi, mi s-a părut că învăț un miliard de lucruri inutile. (Mi-a trebuit mult timp să pricep cu așa-zisele lucruri inutile se comportă asemenea unor lentile miraculoase care te ajută să pricepi lumea în adâncime, dincolo de aparențe. Ceea ce s-ar numi cultura generală!) Am fost repede dezamăgit de școală fiindcă era locul unde ipocrizia era la ea acasă: primeam note mai mari fiindcă tatăl meu era ștab, colegii mei copiau, profesorii primeau cadouri sau îi meditau pe unii din clasă. Am urât orele de sport fiindcă eram slăbănog și cu două hepatite la activ. Grație aceleiași configurații anatomice resimțeam pur și simplu groază față de uniforma școlară: cenușie, diformă, penitenciară. Nu înțelegeam de ce media de la muzică și sport conta ca și cea de la mate sau română. Uram temele de la geografie unde desenam, pe fereastră, hărți care nu mai aveau nicio valoare peste 3 ani. La română, nu am înțeles întrebarea ”Ce vrea să spună poetul?” și de ce, dacă a vrut să spună altceva decât a spus, nu a făcut asta din start. Am urât din tot sufletul comentariile de la Bac, Până în clasa a VIII-a, gramatica mi s-a părut că e un fel de botanică lipsită de logică despre o limbă-animal-mort. Singura luminiță în tot acest labirint a fost descoperirea lecturii. Doar că aproape nicio carte pe care eu citeam cu nesaț nu avea legătură cu școala. Dar poate că această luminiță nu s-ar fi aprins dacă nu aș fi avut o învățătoare minunată, pe Doamna Iefta, și profesori de română sau franceză pe care îi visez și acum. Printre ei, Margareta Bartha, care, în liceu, m-a împins decisiv înspre marea literatură universală. Visez că sunt nepregătit și asta transformă visul în coșmar. Atunci când îți iubești și îți respecți profesorii, paradoxal, înveți doar pentru tine!