Hilde

La trei săptămîni după ce Aurica a primit un post
de cicoare într-o grădină superbă cu petalele
mereu îndreptate spre soare, Tanti ne aduse-n sufragerie un fragment luminos dintr-un şarpe, ce, atunci cînd a intrat cu el aşezat peste nişte coperte vechi de carte germană, părea să fi fost, mai de mult, chiar o floare dintr-un regn ce se despărţise peste noapte de contur şi culoare pentru a fi mai frumos.
Era ora şapte spre seară.
Afară, lumina îşi mai pierduse din snagă, pe unele porţiuni chiar se întunecase, şi toţi ai casei — sau, cum se mai spune, Familionul — ne sorbeam ceaiul aşteptînd rîndul semnelor vesperale, după ce, fireşte, fragmentul-oaspete-o-să-moară — sau, cum se mai spune — o să cadă în lege numai cu partea lui de petale, aşa că aprinserăm în cameră numai o lampă, mică de cupru, cu fitil trecător de mătasă. Am primit oaspeţi, apoi, care s-au întors cu nişte tineri sau mai tineri acasă,
am auzit şoapte într-o limbă necunoscută în vale şi ne-am uitat la cer să vedem atenţi luna la faţă, ne-am plimbat pînă tîrziu prin livadă aşa cum alţii ies noaptea pe puntea unui vapor pentru a trage în piept aerul tare al mării şi zîmbesc fericiţi cînd aud, de departe, strigătul elefanţilor, slab ca un corn, semn că trec aproape de ţărmurile vii ale Africii. Ne-am întors apoi în odăi. Totul era viu. Respira.
Am vorbit ceva mai tare pentru steaua pripită-a cădea în chematul locşor de lîngă fereastră, dacă tot ce-a fost scris-o să crească.
Nu plîngeţi, rogu-vă !
Încă de la primul cuvînt am stat toţi într-o romanţă veche, nemţească.