18, în fragmente de presă

În 18 decembrie 1989, România închide frontierele cu Iugoslavia, Ungaria, URSS şi Bulgaria.
Nicolae Ceauşescu, aflat în Iran, arată în faţa parlamentului acestei ţări că succesele înregistrate în România în dezvoltarea economică şi socială au drept rezultat o ţară stabilă şi echilibrată, fără a menţiona masacrul ce începuse la Timişoara. Guvernul român decretează stare de necesitate pe întreg teritoriul ţării, după reprimarea sângeroasă a manifestanţilor din acest oraş.
Ce se întâmpla de fapt la Timişoara?
Postul de radio "Europa Liberă" dă primele veşti luni, 18 decembrie: "În Timişoara se moare. Televiziunea tace. În lipsa tovarăşului plecat în pelerinaj la mormântul lui Komeyni, tovarăşa hotărăşte să transforme Timişoara într-o nouă Guernică".
Marţi, "Europa Liberă" informează că la Timişoara sunt mii de morţi. Se transmite o casetă pe care se aud împuşcături şi ţipete.

În noaptea de 17/18, Calea Girocului şi străzile învecinate au constituit o zonă "fierbinte," în care a avut loc o puternică manifestaţie, iar răpăitul automatelor şi mitralierelor nu a încetat până spre dimineaţă. Aproximativ la miezul-nopţii, zona a fost încercuită de trupe, accesul maşinilor şi salvărilor fiind interzis. Doar ocazional s-au putut strecura câţiva răniţi, numai spre spital. Au fost văzuţi morţi transportaţi în holurile blocurilor, într-unul numărându-se circa 10 morţi şi mai mulţi răniţi. Aceştia nu au ajuns în zilele următoare la spital. După ora 4-4,30, armele au încetat să tragă şi, după un timp, a venit la pas spre Calea Girocului, dinspre Calea Buziaşului, pe strada Ştefan Plăvaţ, un convoi militar compus, în ordine, dintr-o maşină ARO, un camion cu prelată, un buldozer cu lamă în faţă şi două camioane cu prelată. După un timp s-au retras pe aceeaşi rută pe care au venit, fără a se putea şti dacă aveau sau nu "încărcătură," dar prezenţa lor nu putea sugera altceva. ("Timişoara", nr. 16/1990)

Concomitent cu ceea ce se întâmplă în Calea Girocului, un securist în civil trage focuri de intimidare în aer şi în asfalt pe strada Măceşilor şi pe strada Paris ca să împrăştie grupurile tot mai dense de oameni din centrul oraşului. Între Operă şi Catedrală se înmulţesc securiştii înarmaţi, îmbrăcaţi în civili, dar şi cetăţenii obişnuiţi. Către 16,30, pe treptele Catedralei şi în jurul acestora, s-a adunat un grup de copii cărora li s-au adăugat şi foarte mulţi tineri şi maturi. Copiii fluturau un steag tricolor şi scandau: "Jos Ceauşescu!", "Vrem o ţară liberă!". Erau poate 1000 de oameni în jurul Catedralei. Gheorghe S. a împărţit lumânări luate din Catedrală celor de pe scări. Unii martori susţin că focul asupra celor de pe scări a fost deschis dintr-un transportor blindat. Alţii, că s-ar fi tras prima rafală dintr-o maşină ARO care a trecut prin faţa lăcaşului sfânt.
În faţa Catedralei, dincolo de carosabil era un cordon de trupe înarmate. După primele focuri, copiii şi o parte din oameni s-au refugiat în Catedrală şi după coloanele de la intrarea acesteia. Alţii s-au adăpostit în Parcul Central şi al Catedralei şi în bufetul Expres din colţ. Pe treptele Catedralei zăcea un tânăr împuşcat în cap. Balta de sânge din acel loc se mai vedea şi a doua zi. În Catedrală, un grav rănit era îngrijit de o femeie şi o adolescentă. Este chemată Salvarea, dar opresorii interzic accesul ei la treptele Catedralei ameninţând că va trage. Ofiţerul sau subofiţerul de interne care ameninţa şoferul salvării, a fost recunoscut de un manifestant: cu o seară înainte, în civil, spărgea vitrine. Gheorghe S. a avut curajul să înfrunte opresorii şi, înjurându-i să dirijeze maşina Salvării în faţa lăcaşului ca să fie transportat rănitul. După aceea a fugit în Parcul Central. Pe străzile din jurul parcurilor se învârteau transportoarele blindate care trăgeau cu armamentul de bord asupra oamenilor din parcuri, aruncau petarde şi gaze lacrimogene.