Masoni, portari, bănățeni și francezi la 1918

* În preajma Conferinţei de pace de la Paris — care a consfinţit internaţional unirea Ardealului cu România —, cinci membri ai delegaţiei române au devenit masoni : Al. Vaida-Voevod, Caius Brediceanu, Voicu Niţescu, Gh. Crişan, Mihai Şerban şi Traian Vuia. Trei din ei, bănăţeni, doi — ardeleni! „Primiseseră lumina” în atelierul lojei Ernest Renan din Paris şi, în felul acesta, participarea delegaţiei române la Conferinţă a avut o cu totul altă greutate. Mai ales că, la data respectivă, în Ungaria lojele fuseseră suspendate sau, în termeni specifici, „intraseră în adormire”, stare care a durat până în 1926. (Ca un amănunt aparte referitor la acest aspect, scurta perioadă a Republicii comuniste a lui Bela Kun a însemnat, între altele, confiscarea palatului Marii Lojă Naţionale a Ungariei de către… sindicatul portarilor.) * Al. Vaida-Voevod a explicat intrarea intempestivă a celor sus-menţionaţi în masonerie ca fiind o acţiune diplomatică de persuadare a cercurile masonice şi, deci, politice franceze. Mai mult decât atât, se pare că acţiunea avea şi girul lui I.I.C. Brătianu, şi al Casei Regale. De altfel, regina Maria s-a aflat şi ea în timpul Conferinţei de Pace la Paris unde a avut câteva întâlniri importante cu rudele ei engleze. Ar fi de menţionat aici întâlnirea cu unchiul ei, ducele Conaught, Mare Maestru în masoneria engleză. De altfel, aghiotantul personal al ei a fost trimis, după Unire, să se iniţieze la Braşov, centrul lojelor masonice din Ardeal. Mai mult, în 1925, Regina Maria a fost decorată cu ordinul masonic „Crucea Verde a Angliei”. * Dar Unirea nu a stat doar sub semnul marilor personalităţi politice. Arhitectul — ca să ne exprimăm aşa — din umbră al acestei strategii se pare că a fost Jean Pangal, personalitatea cea mai importantă a masoneriei româneşti interbelice. După un strălucit doctorat la Paris, în 1914, desfăşoară o laborioasă activitate în capitala Franţei, în 1918, ca secretar general al Consiliului Naţional al Unităţii Române. După unii istorici ai masoneriei româneşti, ar fi înfiinţat în august 1918 un Suprem Consiliu al României căruia i-ar fi fost Suveran Mare Inspector General. În această calitate este de presupus că a cunoscut cele mai cunoscute personalităţi ale masoneriei europene şi americane, fiindcă lojele din România, la acea dată erau sub diverse jurisdicţii străine, dintre care cea mai prezentă era cea a Marelui Orient de Franţa. Ceea ce se poate presupune e faptul că masonii români, în special Pangal, au negociat jurisdicţia lojelor româneşti pentru a obţine avantajele de rigoare. Cert e că, din 1922 Jean Pangal a condus Masoneria Naţională Română care s-a detaşat şi delimitat de Marele Orient al Franţei, devenind ordin suveran. În 1924 Pangal declara că scopul Marii Lojă Naţionale din România era acela „de a consolida statul naţional unitar român”. Iar despre masonii rataşaţi unor obedienţe străine a afirmat: „un român care stă sub o obedienţă masonică străină, atunci când în ţara sa există o Masonerie Naţională, se face în mod conştient sau inconştient unealta străinătăţii şi a intereselor străine de neam”.