Azi a fost vernisaj Benedek la Galeria Calina

1.Un cartof fierbinte
Artistul Benedek Levente e un cartof fierbinte în mâinile românilor precauți.
Ce să faci cu un asemenea personaj care a expus tablouri cu harta Romaniei decorată cu labii sau a pictat secvențe deloc pioase cu personaje neotestamentare? Eu cred că un singur lucru: să nu spui nimic fără a fi în cunoștință de cauză. Și nici să faci febră fără o aspirină estetică plasată sub limbă.
Așadar, sincer să fiu, niciuna dintre abordările plastice sus-numite mie nu mi se par a fi un scandal.
Am văzut sute de tablouri scabroase, indecente și pornografice care erau așa fie fiindcă autorii lor se prostituau, fie fiindcă erau contra-artă. Istoria artei plastice românești din ultimii 60 de ani e un cimitir deloc vesel al unor asemenea capitulări ce evocă și sexul în clipa în care ni-l imaginăm pe artist îngenunchiat în fața prohabului de partid și de stat.
În al doilea rând, nu sunt neapărat admiratorul necondiționat al frondei. Adesea fronda e numele de domnișoară al mediocrității și e destul de greu să observi avergura protestului din cauza inerției contestatare.
Ca să nu mai vorbim că asemenea gesturi sunt mereu sortite unei senazații de dejà-vu. O performeră celebră din anii 70, Orlan, și-a modificat propria-i anatomie în numele a ceea ce numea ”artă carnală” și, culmea scandalului, s-a autonumit ”Sfânta Orlan”.
Astea fiind spuse, zic de îndată că, de mai bine de un veac, artiștii încearcă să spună, să urle că arta nu e o înfruntare mecanică între valorile artistului și ale comunității, ci între cele ale artistului și ale conștiinței estetice contemporane. Ceea ce înseamnă că arta nu progresează, ci se repune mereu în cauză polemizând cu propriile achiziții.
Ceea ce vrea să spună că negarea vehementă a unui curent, a unui filon, a unei stări pot avea și valoare artistică, și valoare terapeutic. Socială, cum ar veni.

2. În aceste lucrări este vorba de noi, voi și chiar de Benedek, vai!
Dacă nu mă înșală memoria, Olympia și fetele din Dejunul pe iarbă au fost primele fete de consum care au luat prim-planul scenei plastice. De atunci încoace, corpul uman, nu doar al femeii, e prilej de varii mize, joucri și sensuri. De la sensurile gnostice (închisoarea sufletului), până la obscenitatea lipsită de orice pudoare.
Henri-Pierre Jeudy observă că neo-umanismul face din obscenitate diagnosticul esențial al unei ”lumi sfâșiate” (Corpul ca obiect de artă, p. 165) De vreme ce Altul, alteritatea va fi mereu obscenă, putem deduce că o asemenea translatare e și un soi de delimitare. Sau chiar și un ”vaccin” împotriva banalizării realului. Co o singură condiție o asemenea terapie poate reuși: ca artistul să nu fie în afara jocului, ci parte a problemei.
Iată de ce eu îl plasez și pe Benedek în mijlocul acestei Filosofii de budoar ce mi se pare a descrie și ipocrizia, și obsesiile noastre mereu mic-burgheze.