Geppetto și Scornicești

Dispariția lui Adrian Păunescu marchează dispariția ultimului om politic român de dinainte de 1989.
De fapt, dispariția celui de-al doilea om politic român după Nicolae Ceaușescu.
Pobabil că, ocupați în exces lacrimal cu enigmaticii și cuminții noștri părinți, nu am observat în biografia lui A.P. un amănunt ce definește nu cenaclistul, ci, mai ales, politicianul: accesul direct la mulțime.
Alături de Nicolae Ceaușescu, Păunescu a fost singurul român din perioada Epocii de aur (sic!), care a vorbit excesiv, necenzurat și constant mulțimii.
Niciun prim-ministru, adică nici Dăscălescu, nici Verdeț, nici măcar Elena C. nu a avut privilegiul de a grăi așa, liber, fără vreo hârtie în față, cetățenilor României.
Nici azi nu știm ce timbru vocal aveau membrii CC al PCR, darămite ce nu aveau în cap.
Am și o ipoteză ce explică această muțenie generală: Ceaușescu îi înlăturase pe toți cei care puteau propune altceva decât pumnul în gură ca metodă în propagandă, așa că ideea unui outsider care i-a propus să se ocupe de hipnoza colectivă îi convenea de minune. Fiindcă, desigur, accentua nesiguranța cadrelor și nici nu îi periclita în vreun fel prestigiul.
Așa s-a născut Cenaclul Flacăra, fascinantul laborator în care Păunescu a inventat prima și singura instituție eficientă de progpagandă a regimului și, mai mult, l-a inventat pe Ceaușescu. Pe Ceaușescu Zeul, Faraonul, eroul civilizator, legiuitorul, omul de omenie, Cârmaciul.
Pe scurt, a creat religia ceaușistă, al cărei Mare Pontif era el, Bardul, iar Biserica își ținea slujbele cu ocazia spectacolelor de cenaclu. Din această pricină, Cenaclul Flacăra se aseamănă foarte bine cu fabrică românească vestită în epocă, cea de armament de la Cugir, unde, oricum asamblai componentele de la biciclete, tot mitraliere ieșeau!
Vreau să spun că oricât de mare admirator aș fi fost și sunt încă al tuturor celor care au făcut parte din acest Cenaclu, sunt nevoit să constat că talentul, buna lor credință, inocența, toate au fost pervertite fundamental de contextul în care ele au fost îngăduite să se manifeste.
Poate părea exagerat ce scriu acum, dar cred că și Phoenix, și Pittiș, și Mircea Baniciu, și Gyuri Pascu, și atâția și atâția au fost marii donatori de sânge autentic din care s-a hrănit Zeul Ceaușescu. Datorită lui Păunescu.
Cu acest sânge simbolic, în psihodrama Cenaclului Flacăra, Ceaușescu a fost când voievod, când haiduc, când hippie în blugi, când rebel comunist, în funcție de public, de context, de capricii.
Iar Păunescu ajunsese atât de îmbătat de acest joc al rolurilor în care el și numai el îl distribuia pe Ceaușescu, încât a sfârșit prin a-l confisca pe Cârmaci.
În imaginarul colectiv românesc, Ceaușescu nu mai sălășluia în mâinile clicii securisto-partinice, ci descria icoana unui sfânt încălecat pe dolofanul index al unui cenaclier.
Că i s-a spus asta sau nu lui Ceaușescu sau că a înțeles chiar el, aspectul e minor. Cert e că, în 1986, Ceaușescu a găsit prilejul să îl pună pe tușă.
Incidentele de la Ploiești nu au fost decât prilejul de a scăpa de el.
La acea dată, Păunescu-păpușa-unui-devotament, devenise de mult Păunescu-păpușarul-lui-Ceaușescu.
Fiindcă tocmai extraordinara sa eficiență propagandistică i-a jucat acest renghi: în clipa în care a reușit, asemenea lui Geppetto, să facă din Ceaușescu o păpușă ovaționată de sală, Zeul cu limba de rumeguș nu mai vroia să fie mereu reinventat și nici nu mai avea nevoie de Apostol.
Păunescu a dispărut de pe scena ceaușismului fiindcă Ceaușescu nu mai vroia să fie iubit, ci temut.
Așa cum știm din povești, Geppetto nu se revoltă.
Povestea ar fi fost interesantă doar cu Păunescu în rol de Golem.