Cicerone Poghirc, in memoriam

Miercuri, în Săptămâna Mare, s-a săvârșit din viață, la Paris, marele cărturar român Cicerone Poghirc. Am găsit în fișierele mele un articol din 1997 pe care îl public acum, in memoriam.

O scrisoare inedită pe “1/2 de foaie”

În vara lui 1994 mă aflam la Paris pentru a participa la Congresul Românilor din Diaspora. I-am făcut, atunci, o vizită Domnului Cicerone Poghirc, ilustrul nostru savant indoeuropenist, la locuinţa Domniei sale din 12 bis, Place Henri Bergson. Între multele cărţi şi xerocopii pe care mi le-a făcut în dar, se afla şi cartea lui Ioan Petru Culianu, Les Gnoses dualistes d’Occident, o dată cu o mulţime de detalii în legătură cu “fuga” autorului din ţară. Cvasicoincidenţă, două seri înainte, tocmai discutasem despre carte cu Doamna Francoise Bonardel, profesor la Universite Paris I - Sorbonne, care îl cunoscuse pe Culianu şi, în plus, avusese teza de doctorat, Filozofia alchimiei, la Mircea Eliade...
La întoarcerea în ţară, am descoperit, între filele cărţii, o scrisoare a lui Culianu, în limba română, adresată unei anume Doamne Artemiza. Mi-am dat imediat seama că era vorba despre Artemiza Lavastine, soţia unuia dintre cei mai mari cunoscători ai Tradiţiei, Philipe Lavastine. Şi tot - aceeaşi ? - cvasicoincidenţă a făcut să intru în casa contelui, cred, Lavastine în 1993, când, vorbindu-i poate prea pătimaş despre hermeneutica hemoragică a kabbalei, Doamna Artemiza mi-a dăruit un op rar, al lui Haim Zafrani, despre mistica ebraică. (De numele Lavastine aveam să îmi readuc aminte peste doi ani, când Domnul Mihnea Berindei avea să vină la Timişoara, în România, însoţit, între alte persoane, de nepoata marelui indianist!).
Sunt atât de multe lucruri de spus despre această scrisoare şi, la drept vorbind, nici nu ştiu dacă am dreptul să le dezvălui aici. Dacă, totuşi, o fac - evident, parţial -, îl rog pe Domnul Poghirc să creadă că gestul meu vine în numele unei incomensurabile preţuiri.
Deci, scrisoarea e datată 2 ianuarie 1975 şi este expediaţă de la Roma, cu ocazia unui congres. Anul 1975 a fost pentru Culianu unul de răspântie (Hermes era zeul răspântiilor!), fiindcă bursa de la Universita Catolica del Sacro Cuore, la celebrul Ugo Bianchi, s-a consumat în perioada 1973-1974 , fiind reluată în 1976-1977, în 1975 el petrecând patru luni alături de Eliade, la Divinity School, Universitatea din Chicago. După câte ştiu, referirea la acest episod apare pentru prima oară în această scrisoare, când Culianu pomeneşte şi numele Profesorului Marghescu care făcea, la începutul anului, necesarele diligenţe (Vezi şi Avertismentul la Mircea Eliade, p.11). În plus, este vorba despre un proiect de a veni la Paris, cu sprijinul Doamnei Lavastine, o propunere care i-ar da “o mare libertate - care la Milano, din lipsă de bani, îmi lipseşte. Şi eu sunt convins că treba ar putea merge şi că s’ar putea scoate 4-5 cărţi pe an, dacă ar vrea Dumnezeu”.
Iar dacă ar trebui ceva neapărat reprodus aici, atunci ultimul paragraf al scrisorii are, din perspectiva celor ce vor veni, o covârşitoare inocenţă adamică:
“Mă gândesc, când voi strânge nişte bani, să mă retrag pe o plantaţie în America de Sud şi să’mi sfârşesc zilele acolo, trăgând din pipă şi vorbind cu animalele sau cu plantele”.