Miel și Cruce

Înainte de a fi animalul ritualic, de jertfă, înainte de a întruchipa curăţenia şi nevinovăţia, Mielul este chiar Dumnezeul Întrupat ce se jertfeşte pentru a mântui Lumea.
„Căci Paştile nostru Hristos s-a jertfit pentru noi”, citim în Epistola către Corinteni, 5:7. Iar în Apocalipsa lui Ioan, în viziunea vremurilor din urmă, este scris că cei „o sută patruzeci şi patru de mii de pecetluiţi”, adică cei aleşi, „strigă cu glas mare zicând : Mântuirea este de la Dumnezeul nostru, care şade pe tron, şi de la Mielul” (7:10).
Episodul din urmă este deosebit de interesant şi arată legătura profundă dintre simbolurile creştine şi cele ebraice. Astfel, prăpădul asupra lumii nu se dezlănţuie până ce aleşii, cei 144 000, nu vor fi „pecetluiţi pe frunte”.
Adică până ce nu vor avea semnul crucii pe frunte, acelaşi semn pe care Dumnezeul Iudeilor a cerut să fie făcut pe uşorii casei, de Paştele fugii din Egipt, cu sângele mielului jertfit.
Acea pecete de pe frunte, sub formă de cruce cu braţe egale, se numea „sphragis”, iar obiceiul de a o pictata sau tatua în ritualul botezului se menţine cel puţin până prin secolul al V-lea, când Fericitul Augustin scrie despre „acele cruci de pe faţă”.
Abia din acel veac se va impune definitiv crucea ca simbol al creştinătăţii, până atunci creştinii având ca semne distinctive (pentru morminte, locuri de cult) mai ales mielul şi peştele.
Peştele, mai întâi fiindcă era desenat sub forma unei litere greceşti alfa sau a unei litere omega (Eu sunt începutul şi sfârşitul); apoi fiindcă fiecare literă ICHTUS, adică peşte în greacă, era iniţiala unei afirmaţii fundamentale : Iesous CHristos Theou Uios Soter (Isus Hristos, Fiul lui Dumnezeu, Mântuitorul); fiindcă Hristos a mâncat, după Înviere, peşte, acesta a rămas simbolul mesei euharistice; în fine, pentru că apostolii vor fi fost făcuţi de Mântuitor „pescari de oameni”.
De fapt, între Miel şi Cruce există o asemănare mai profundă decât pare la prima vedere. Ambele simboluri reprezintă exact contrariul lor din lumea pământească : simbolul fiinţei lipsite de orice apărare, duse cu forţă spre sacrificiu, este de fapt simbolul Celui Prea Puternic ce se face Om şi se sacrifică pe Sine pentru a împăca Lumea cu Tatăl, asemenea Noului Adam.
După cum crucea Răstignirii (acea cruce romană numită „a tâlharilor”, crux dimissa) îşi pierde tâlcul suferinţei pentru a-l pune în evidenţă pe cel al Iubirii Neţărmurite faţă de propria-I creaţie, fiindcă unii teologi spun că gestul răstignirii este şi gestul îmbrăţişării lumii întregi.
Sau, poate, Crucea este amprenta divină — după cum spune Sfântul Grigore de Nyssa — cu care El se face recunoscut între atâtea şi atâtea tâlcuri. De cei ce vor să Îl vadă.