Gheorghe, Iorgu, Iorga, Iordache sau Ghica

Profesorului G.I. Tohăneanu, in memoriam


Din catalogul celor ce nu mai sunt — sau sunt tot mai puţin —, aş enumera, fără o ordine anume, zâmbetul, politeţea, vorba bună, iertarea, mila, graţia, umărul la nevoie, compasiunea, bucuria zilei de azi, bineţea ş.a.m.d. În ziua Sfântului Gheorghe am mai adăugat ceva acestei liste poate puţin prea sentimentale: numele româneşti! Fiindcă tot mai puţini părinţi îşi spun copiilor Ion, Gheorghe, Vasile, Ana, Maria, Florica, ca şi cum românii s-ar retrage tiptil şi din calendar. (După ce s-au retras şi din istoria lor, lăsându-le-o altora decenii întregi?) Cred asta fiindcă cea mai simplă statistică ne arată că, în scurtă vreme, în ziua numelor celor de mai sus, tot mai puţini îşi vor aştepta oaspeţii.
Etimologic — arată Al. Graur în superba lui carte Nume de persoane — , Gheorghe vine de la grecescul gheorgos care înseamnă “agricultor”, ceea ce s-ar putea traduce mai bine prin “ţăran”. O nuanţă care, inconştient desigur, m-a făcut, în adolescenţă, să nu îi simt numelui adevărată lui frumuseţe. Apoi am venit la Filologie şi acolo am auzit de Profesorul Gheorghe Tohăneanu căruia, în casa Profesorului Eugen Todoran, i se spunea, cu o dulceaţă indicibilă, Gheorghe.
Brusc, prenumele a dobândit pentru mine o aură nobiliară, cavalerească pe care simplă ocheadă în mitul creştin ar fi observat-o şi fără inflexiunile din vocea celor apropiaţi.
Apoi, Al. Paleologu mi-a desluşit legătura dintre numele sadoveniene Vitoria, Gheorghe şi Nichifor: nike phoros, însemnând “purtător de victorie”. Eram bucuros poate şi fiindcă prenumele meu, Marcel (zeul Marte), făcea parte oarecum din aceeaşi familie, a războinicilor.
O serie care îi cuprinde, între alţii, şi pe Victor, Andronic (bărbat victorios), Nicolae (victorie, popor), Nichita (învingătorul), Israel (luptătorul lui Dumnezeu) şi, evident, “variantele” lui Gheorghe: Iorgu, Iorga, Iordache sau Ghica.