Duminici, la Pavel Dan. Cu poezie.

Primul paveldanist pe care l-am cunoscut în carne, oase şi poezii a fost Mircea Bârsilă. În Căminul 16, unde stăteau băieţii de la Universitate, faima unui poet alearga destul de repede printre filologi, mai ales că eram atât de puţini. Şi, sincer să fiu, ce să fi căutat, prin anii aceia, la Filologie, dacă nu aș fi vrut să fiu scriitor?! Aşa că eram ca un burete uscat când venea vorba despre literatură, cenacluri, poeţi. Dar anul I a trecut fără ca eu să fi avut curajul să merg la cenaclu. Ştiam foarte bine că sunt scriitor, deşi, la fel de bine, ştiam că ceea ce scriam nu era, ÎNCĂ, literatură. Între timp, aerul de Pavel Dan îmi devenea tot mai familiar datorită lui Puiu Ilieşu. Cu care făceam teatru la Casa Studenţilor. Nici lui nu aveam curajul să îi spun că mă visez scriitor.

În iarna lui 76 spre 77, am scris poeziile despre Bicicletă şi Mircea Bârsilă m-a sfătuit să vin la Cenaclu. La Pavel Dan. Unde aveam să citesc. Printr-o tandră voinţă a destinului, textele scrise de mână au ajuns la Viorel Marineasa – angajat al Casei Studenţilo în acea vreme – care a lăsat un bileţel-rugăminte către o doamnă dactilografă spre a fi „bătute la maşină”. Discret, Vio a corectat primul vers al primei poezii din grupaj: scrisesem „albaştrii” cu un i mai mult decât trebuia...

Atunci, la prima lectură a mea, l-am auzit vorbind pe Ion Monoran. Era autoritar, tranşant, tobă de poezie, pletos, abrupt de sincer, fermecător. O duminică lungă, cu discuţii interminabile, începută dimineaţa, la 10, şi terminată spre seară la restaurantul Sinaia sau la un birt dintr-o curte interioară. Asemenea tuturor duminicilor care au urmat, în ani, la Pavel Dan. Cu cei de mai sus şi, într-o ordine aleatorie, cu Eugen Bunaru,Lucian Petrescu, Daniel Vighi, Gheorghe Secheşan, Ghiţă Pruncuţ, Ioan Crăciun, Adrian Derlea, Corina Vinţan, Bata Konstantinovici, Corina Rujan, Gogu Lână, George Terziu ş.a.m.d.

O parte din viaţa mea de duminică a fost sau este încă la ei!