Sperăm să nu mai vină un Nicolae ca ăsta

Ştiţi ce îmi place mie la Nicoale? Că românii au scăpat de Nicolae al lor fix în luna decembrie. Fiindcă, orice am face, cel mai celebru Nicolae al istoriei noastre tot Ceauşescu rămâne. La bază cizmar, el nu a obişnuit deloc să pună câte ceva în cizmuliţele noastre, ci a tot luat. Nicolae a luat mai întâi din programele TV, apoi din papică, pe nesimţite marfa din magazine, benzina din rezervoare, caldurica din case, soţul soţiei (şi invers) la repartiţii.
Nicolae a luat chiar şi viaţa celor ce încercau frontiera etc. etc. Scuzaţi, a mai dat şi omu’ cu generozitate câte ceva, cum ar fi decreţei sau câte o septicemie pentru avorturile mai neinspirate. Şi totuşi, Nea Nicu a fost adulat, venerat, ba chiar semizeificat. Adrian Păunescu a facut din Nicolae o muză a creaţiei sale. De fapt, un muz.
Patria era cabinetul de lucru al Tovaraşului Nicolae Ceusescu. Poate nu vă vine să credeţi, dar Nicoale al nostru a fost şi marinar: „Mândra-i corabia, meşter cârmaciul”, scria acelaşi Păunescu.
Dar ceva s-a întâmplat în decembrie 1989 cand bătrâneii Ceauşescu Nicolae şi Elena au văzut câtă bază se putea pune pe volume omagiale, pe tonele de adjective linguşitoare, pe manifestările de profundă mândrie patriotică.
În loc de “sentimente înălţătoare”, au avut parte de nişte “sentimente încălţătoare”, după cum impunea şi meseria. Sau, încă mai precis, de nişte vajnice “sentimente înălţătoare la cer”. Iar apoi, pentru câteva luni, românii au scris “nicolae ceauşescu”, “Odiosul şi Sinistra lui soţie”, dictatorul. (Gen. Chiţac, atunci când a trebuit să anunţe la TVR Liberă că “Dictatorul a fost prins”, a spus cu o limba coclită de spaimă “Obiectivul a fost prins”!)
Daca nu mă înşel, numele Nicolae are cele mai multe hipocoristice, adică nume de alint: Nicu, Nicki şi Lae.