Societatea Timișoara și Securitatea

Azi am participat la o conferință de presă a Societății Timișoara dedicată unor clarificări.
Cu ceva timp în urmă, Societatea Timișoara a cerut CNSAS-ului să îi verifice pe membrii fondatori.
Răspunsul l-am primit anul trecut și m-a cam dezamăgit: că nu am fost turnător sau ofițer, știam de la mine, dar nu îmi vine să cred că nu am figurat pe listele de urmăriți ale Securității.
În clasa a XII-a am fost apropiat de unele cercuri antroposofice din Timișoara, prin profesorul Bâlici de la Liceul de Muzică, iar din clasa a XI-a îl frecventam deja pe Părintele Avramescu, atent supravegheat de Securitate.
Poate și refuzul meu de a scrie în volumul omagial dedicat lui Ceaușescu, în 1987, când maiorul Indrei m-a convocat la sediu a fost un alt episod de natură să mă facă securigenic (adaptare de la fotogenic!).
Nu scriam texte cu Ceaușescu, nu vroiam să mă evidențiez politic, am evitat să urmez Academia Ștefan Gheorghiu, eram o gură-spartă continuă.
Poate fiindcă tatăl meu a fost primar până în 1983 m-a ținut deoparte, însă persoane mult mai grele decât un primar de Jimbolia au fost atent monitorizate.
Cât despre zvonurile referitoare la membrii marcanți ai Societății, în epocă circulau cele mai diverse scenarii: de la George Șerban, Bebe Costinaș sau Doru Mihiț, completate, ulterior cu altele și altele.
După ce ”Renașterea”, de fapt ”Luptătorul bănățean”, mi-a dedicat un număr întreg într-o zi de luni (ziua în care nu apăreau, pe atunci, ziare!) am priceput că se vor folosi din originea mea pentru a mă împroșca pe mine și Societatea Timișoara. Drept pentru care m-am retras tacit.
Dar, ca să fiu sincer până la capăt, m-a ajutat și o anumită iritare față de mine a lui George Șerban.