Plecarea lui Paul Barbăneagră

Lui Paul Barbăneagră îi datorez cel puțin o treime din documentarea doctoratului meu, întâlnirile cu Dna Bonnardel, Dna Monica Lovinescu și Virgil Ierunca, Cicerone Poghirc și cărțile despre Oravitzan.
L-am cunoscut în 1993 datorită unor valize pline cu cărți pe care i le-am cărat în Gara Keleti lui Marcel Petrișor, fugind, printre șine, după trenul de București. Dacă aș fi lăsat atunci valizele jos pentru a prinde ultimul vagon, nu l-aș mai fi întâlnit probabil vreodată.
Nu am vrut să îl las acolo pe acel bătrânel sfătos și eurosceptic până la ora 8 seara, pe căldura unui august leșinător. Nu știam pe cine ajut. După ce ne-am prezentat, am aflat că prietenul lui de la Paris, Paul Barbăneagră, se ocupa și el de studiile tradiționale și Guenon.
Anul următor, am ajuns la Paris cu o bursă doctorală și l-am sunat o săptămână întreagă. Mi-a răspuns abia cu 3 zile înainte de a mă reîntoarce acasă.
Mă verificase în România și râdea adesea când zicea că unii i-au spus că aș fi colonel. De fapt, parola noastră era, atunci când îi trimiteam pe câte ceva la Paris, Șvabul.
Am avut pentru el un drag cu totul aparte, în care se amestecau admirația față de marele cineast, fermitatea anticomunistă, sentimentul prieteniei nețărmurite pe care o avea față de Harry From, Ion Caramitru sau Cicerone Poghirc, de pildă.
Mă amuzau adesea diatribele lui conspiraționiste, urmate de indicibile candori.
Îl ascultam fascinat cum povestea despre Eliade, Cioran sau Celibidache.
Odată, la casa lui de la Saint Augustin, a scos capul pe fereastră și a strigat așa către poienița unde mă aflam:
La Tolce vita.
Dumnezeu să îl odihnească pe dragul meu Paul!