Câte ceva despre Îngerul meu Păzitor

Dacă nu aș fi fost eu, cine știe cui i-ar fi inhalat polenul din cotidianele buzunare.
Posibil ca El să fi fost matur încă de când eu eram copil, adoles-scient, moale în miezul inimii.
Sau poate că și atunci vocea lui stătea ghemuită în vocea casierului de la cinematograful orășenesc, iar la sfârșitul filmului arunca numai banii mei către cer drept mulțam.
Așa se face că, în 1972, atunci când am plecat din Sânnicolau Mare, în spatele mașinii care ne ducea spre Jimbolia s-au strâns cumulus de 1 leu si nimbus de mărunți, argintii, pe care scria RPR, RSR.
Despre îngerul meu păzitor știu că preferă apa de la chiuvetă, fiindcă ea urcă sus în apartamentele oamenilor fără ca un geograf să o fi lăudat pentru asta vreodată.
Că, primăvara, aude în somn plânsul lemnului bătrân de fereastră.
De câte ori seara vrea să vină a proasta, peste rând și chiar calendar, Îngerul meu scoate din geantă o lanternă mică și caldă pe care părinții mei au scris împreună Marcel.