Strigând la tata și Don Pedro Pedrino

Azi am fost la Jimbolia să o văd pe mama.
Merg împreună cu Coca, vara mea primară de la București.
Am de îndeplinit și câteva îndatoriri față de casa pe care o păzește cîinele nostru Rita. Cea care a venit la patul tatălui meu atunci când el s-a întors din Lumea unui Atac Cerebral.
(Hrană uscată, 7-8 mângâieri,scurtă oglindire în apa ei de băut.)
E a nu știu câta oară când trec pe lângă Fundația Petre Stoica și claxonez la stradă fiindcă așa îl salut eu pe Don Pedro.
Nu-mi iese din cap că a vrut să fie îngropat în curtea Fundației.
Merg la cimitir și la tata, și la el cu același bilet.
Cu amândoi, am aceeași problemă: când am învățat să le spun că îi iubesc, au murit.