Un destin nedrept-eminescian: nuca

Până de curând nu prea știam că nucul e un juglandaceu, adică face parte din “familia de plante dicotiledonate, cu frunze alterne, compuse, căzătoare, flori unisexuate (cele mascule dispuse în amenți, cele femele solitare sau în grupe mici) și fruct după dehiliscentă sau nuculă aripată“.
După ce am citat cele de mai sus în Micul Dicționar Encicopedic, ediția 1972, p. 514, să explic cititorului nostru nebotanist că: 1) ament înseamnă “dispus în formă de ciucuri, mâțișori”, că 2) fructul după este format din două straturi protectoare și un sâmbure și că 3) dehiliscent este ceva ce se deschide singur.
Aceste lămuriri odată făcute, să continuu cu o mărturisire: până acum, nu mă aplecasem (sic!) cu prea multă atenție asupra acestui fructifer deși, prin 1978-79, am scris poezii, texte-definiție, despre Dulap, un soi de abator de nuc al hainelor, cum ar veni, dacă îmi permiteți această imagine surrealistă dintr-o epocă a surrealismului socialist.
De fapt o imagine elegiacă, de vreme ce viziunea unei asemenea “cimitir textil” o avusesem în clipa în care am scos umerașul dintr-un veston cam cum ai scoate, fără durere, sternul unui mamifer mut. Și tot în consonanță cu aerul elegiac pe care citatul din MDE îl ascunde dehiliscent sub didactica lui – “ frunze alterne, compuse, căzătoare” (subl. mea, M.T.) – o să citez un moto din aceeași perioadă maro : “Furnir c’est un peu mourrir”. În ciuda unei licențe de topică cerute chiar de rimă, motoul a fost solicitat, la vremea potrivită, de Domnul Emil Brumaru pentru două kile de rachiu din bucate în cursul unei Manifestări cu poeții. La Iași.
Evident, acel furnir despre care e vorba acolo/aici nu poate fi decât unul de nuc, fiindcă nucul - și aici redevin poet clasic – este, între esențele pentru mobile, ca diamantul între minerale și ghepardul între feline.
Dar nimic din toate acestea nu ne îngăduie să ghicim ce ciudată degenerescență ne întâmpină de îndată ce anvizajăm al destin: Nuca, fiica din... flori a acestei spițe nobiliare. Dintotdeauna și aproape peste tot ea a fost aproape de ceea ce s-ar numi derizoriu, superficialitate, chiar nebunie. Romanii, de pildă, foloseau acest cuvânt pentru a se referi la nerozii, neghiobii; nugator era denumit cel ce povestea baliverne, iar nugatrix - întâlnim în Dicționarul latin - însemna “deșucheata”. Cunoscuta expresie a lui Martial, difficiles nugae, “bagatele, nimicuri laborioase”, se află tot în aceeași arie. Să fie oare vorba despre același destin și în cazul englezei, unde nuts (nuci, alune) se traduce prin nebun, țicnit?
Și totuși, aceste emisfere de Magdeburg naturale au un semn cu totul aparte: nervuri asemenea creierului, cerebelare. Într-o miraculoasă întâlnire, sămânță și creier, concomitent. Conform unei oculte teorii a signaturilor, un fruct, o plantă sunt capabile să vindece acele disfuncționalități ale organelor cu care se aseamănă.