Teoria afișului: a fi shool!

Seamănă, mai întâi, cu buzduganul unui zmeu depresiv deoarece sfârşeşte prin a fi aruncat imediat după. După: când cade cortina, când au plecat invitații de la vernisaj, de la acea lansare de ce-o fi.
Afișul se înrudeşte cu o pungă de lapte. De fapt am putem lua în considerare orice alt aliment, însă la data expirării ne uităm mai ales când luăm lapte. Deci scriu că are termen de garanţie scris fix pe el. Şi, în afara termenului, nu mai primeşte nicio privire. (Nu mai priveşte nici o primire!)
Este claustrofob, de vreme ce îl zăreşti cu precădere în spaţii deschise. În camere, holuri, dulapuri, vitrine, are eleganţa studiată şi resemnată a culorilor unui peştişor de acvariu.
Adesea, tinzi să crezi despre el că e mai mult decât politicos, poate excesiv de umil, şi ai impresia că se lipeşte de ziduri când i te nimereşti în cale.
Vorbeşte rar, aproape monosilabic, şşşşşşşşşşşşşşoptit
Un colţ îndoit nepermis ne trădează un Ianus cu o singură faţă. Cea dinspre lumea exterioară. Cealaltă, albă, opacă, aneantizată de suprafaţa colării. Nici nu are profil, nici nu există din spate.
S-ar putea să fie o mască trufaşă şi geometrizată în exces. Cu adevărat, masca-afiş e fragilă, albă şi mototolită ca semn al prezenţei umane. Constat acum că nu am văzut niciun afiş a cărui poetică să mă tulbure chiar prin şifonarea nevrotică a hârtiei.
Dinspre alte locuri imaginare, el (afişul) este cortina scrisă, oglinda, pragul, vitrina, luciul unei fântâni.
Dar cine ştie ce scrie pe cortina ce dă către scenă? Sau cine vede?
Şi cine ştie ce se vede dinspre cei din interiorul oglinzii când în faţa ei ne aşteaptă DOAR un afiş?