Uite că nu respect deloc părerea altora!

În ultimele zile, frecvența unor enunțuri cum ar fi „respect părerea altora” a atins apogeul. Personal, o asemenea formă de exprimare ce mimează o mentalitate democratică mi se pare ineptă, prostească. Raționamentul e simplu: cum pot să respect, apriori, ceva ce se poate dovedi o inepție, o judecată extremistă, sau o opinie cretine? Corect ar fi: ascult cu atenție, încerc să înțeleg părerea altuia, nu vreau să îmi impun părerea mea, nu cred că părerea cuiva poate fi un motiv de delict! De aici însă până la a respecta părerea altuia e cale astronomică, nu lungă!

Traseiști politici, împinseiști politici, migrație politică, mi-e greață politică

Atunci când un politician pleacă de la un partid, foștii colegi își golesc rezervele de flegmă, iar cei noi își schimbă semnul adjectivelor tot așa cum se schimbă cauciucurile vara-iarna. Plecatul de la noi se numește traseism, plecatul de la ei se numește migrație. În clipa de față, viața politică românească are tras-eiști și împins-eiști. Cei care pleacă sunt de două feluri: cei care nu au probleme la dosarul cu furăciuni și cei care au foarte mari probleme la furăciuni. Mai pe înțeles, sunt cei care trăiesc într-un stat fără telefoane și cei care trăiesc într-un stat cu telefoane, deci polițienesc, așa cum magistral l-a descris, de la Reșița, Dl Frunzăverde. Nedreptatea celor din statul polițiensc li se trage din faptul că au numai și numai telefoane ascultate, chiar și atunci când nu le folosesc. Împinseiștii, la rândul lor, sunt de două feluri: cei metabolici (cei împinși de nevoi fiziologice, fiindcă de alte nevoi nu poate fi vorba) și cei de context (cei care îi vor urma lui Frunzăverde). Migraționiștii, în schimb,depind de marile ritmuri ale universului. Asemenea generalului Oprea, ei au instinctul inefabil al berzei și simt plecarea doar la ore astrale ale universului. Asemănarea acestora cu berzele se bazează și pe faptul că ei zboară în formație ordonată de stol sau pluton, în funcție de regn. Spre deosebire de toate acestea, fenomenul numit „mi-e greață politică” poate fi întâlnit eminamente în rândul electoratului comun, cunoscut de oamenii de știință sub numele de electoratus pulimus.

Frunzăverde nu poate părăsi PDL-ul din Caraș-Severin!

Domnul Frunzăverde nu are culoare politică! Domnia sa e de culoare frunzăverde, ceea ce înseamnă că e de ce culoare binevoiește. Asemenea Uniunii Sovietice, care se învecina cu cine dorea, domnul Frunzăverde se colorează la fel. Spre deosebire de domnul Sorin, județul Caraș-Severin e doar frunzăverde, indiferent de anotimp, istorie, cataclisme, alianțe. Carașul-Severin nu și-ar mai găsi nici locul pe hartă dacă nu ar exista degetul dlui SV. Domnia sa este, în județ, cele două limbi (de aur!) ale ceasului ce arată ora exactă în pământ, ape și aer. În acest sens, Frunzăverde a hotărât și cine conduce PSD-ul în Caraș, în ciuda unei vizite a Doamnei Andronescu acolo. Ca să nu spunem cum se face frunzăverde și galbenul de la PNL-ul cel județean! Or, dacă toate acestea sunt mai limpezi decât Bârzava locală, vom putea conchide, în deplină logică a faptelor, că Dl Frunzăverde va controla și noul PDL județean! Cu o singură excepție: dacă noua organizație PDL Caraș-Severin va fi alcătuită din pedeliști din alte județe strămutați, cu microbuze școlare, tocmai în acest sens. Așadar, Sorin Frunzăverde nu a plecat din PDL-ul din Caraș, nu poate pleca, în ciuda declarațiilor sale. Necazul, pentru PDL, în momentul de față, însă nu vine de la Sorinul fugar. Nu! Toate acestea se petrec în timp ce dl Boc, de pildă, nu este, în județul său, nici măcar șef de catedră.

O dedicație muzicală Domnului Boldea, la ieșirea din Nairobi (Kenya)

La Ieșirea din Nairobii (N-ai robii), Corul robilor din Nabucodonosor, interpretat de niște coriști curticeni. Poate și fiindcă punctul Curtici e cel mai dureros loc de intrare/ieșire din țară: http://www.youtube.com/watch?v=GLIjLGfqhxM

De ce o fi invitat-o Mircea Dinescu pe Elena Udrea la el în emisiune?

M-am obișnuit de multă vreme cu un Dinescu atât de antipedelist și, deci, contrabăsescian încât era să mă emoționez, în play back, în clipa în care am văzut-o pe Elena Udrea la el în emisiune. Fiindcă am mulți amici care știu să ghicească în sticla de televizor, am pus și eu o întrebare în acest sens. Drept urmare, am aflat că alegerile din CNSAS bat la ușă și că PNL-ul nu îl va propune acolo fiindcă îl înjură pe șeful Crin. Așa că, presupunem noi ca proștii, rămân PSD-ul și... PDL-ul. Săptămâna trecută, Dom Dinescu a invitat-o pe Oana Mizil la o discuție despre mizilicurile politicești. Astăzi, veni Udrea. Nu vreau să presupun nimic în legătură cu actuala viață a poetului, dar îmi pot permite să cred că, într-o viață anterioară, dumnealui a fost vulpoi polar cam prea la vedere. Odată cu acest episod, Domnul Mircea Dinescu a arătat, din nou, cu brio, că Românii au talent. Nu doar în poezie!

Șarpele african, cel mai viclean complice al fugarului Boldea

Dispariția lui Mihail Boldea din țara sa natală și, sperăm, carcerală, seamănă duios de mult cu fenomenul evaporării lichidelor volatile. Ca să vă dau un exemplu celebru, lichidul Hayssam s-a volatilizat fix asemenea unei picături de parfum de pe lobul urechilor din dotarea serviciilor noastre secrete. Din cauza ph-ului însă, evaporarea, în loc să încânte nasul, continuă să pută. În fine, în cazul sirianului, cel mai dornic de plecare era însuți plecatul, spre deosebire de cazul nostru în care cele mai mari interese le au, probabil, rămașii. Fiindcă e mai limpede decât o apă de toaletă - ca să mă exprim așa - că Boldeanul nu putea face tot ce a făcut fără complici la nivel extrem de înalt. Astfel că, eu cred că Boldea va fi găsit în funcție de cel/cei care l-a(u) obligat să se bucure de Africa mai mult decât ar fi vrut. Ei, să nu uit! Ce caută șarpele în prietenia cu gălățeanul fugit? Eu zic că, dacă Președintele Băsescu a promis să îl găsească „și în gaură de șarpe”, știe el unde e!

Dan Diaconescu și noua lui religie catodică

Dan Diaconescu mă fascinează! Are tupeul umed al unui șoricel din desenele lui Tex Avery care, abia salvat de la înec dintr-o farfurie de macaroane, amenință cu traversarea Atlanticului cel mult într-o oră! Sunt fascinat de el, fiindcă DD este autorul celor mai tautologice întrebări din istoria presei române, dovedind, încă o dată, că nu e important ce întrebi sau cum întrebi, ci pe cine întrebi. De fiecare dată când o întrebare a lui începe cu „e bine?”, mă scutur de plăcere la surpriza care urmează. Dan Diaconescu pune întrebările cărora noi, românii, le știam doar mirările, în vreme ce el nu numai că le știe răspunsul, ci chiar așază, înaintea întrebării, răspunsul. Ați ghicit, DD îmi place fiindcă DD e românul care își bate joc de concetățenii lui cu cel mai mare talent, succes, sânge rece. În orice frază a unui politician român ales la întâmplare găsești măcar urme vagi de logică, raționalitate, rușinică, normalitate. La personajul nostru, terenul acestor accidente de responsabilități minimale nu e doar cauterizat, ci suspendat. Asemenea liderilor religioși, el poate spune orice fără acoperire în realitate, fiindcă realitatea e un produs al Zeului OTV. Or, zeii, apostolii vorbesc adesea în dodii, în parabole, paradoxuri, fiind totali imuni la logică și bun-simț. DD le spune românilor și ce vor să audă, și mai mult decât ce vor să audă: le spune ce și cum ar vrea să fie! Într-un anume fel, el e ultima consecință, maladivă, a derealizării totale prin televiziune și a eșecului întregii clase politice românești. Dacă nimic bun nu se poate întâmpla, singura șansă pentru a nu ne aliena ca întreg corp social e să inventăm o fervoare, fie și virtuală, în care totul, absolut totul se poate și e reinventat. Cei care cred că lumea îl va vota pe DD fiindcă promite bani și justiție se înșală amarnic. El va fi votat de membrii acestei religii, PP-DD, tocmai fiindcă este deja o religie.

De Ziua Mondială a Poeziei, un poem de Don Pedro Stoica

DAMIGEANA Damigeana este obiectul răsfăţat din casa noastră// umblăm cu ea de parcă am ţine în braţe un copil abia născut// entuziasmul nostru faţă de acest obiect// înfăşurat în scutece de nuiele subţiri// scade odată cu descreşterea greutăţii sale// văzând-o golită până la ultima picatură// ne cuprinde o melancolie firească şi-n cele din urmă// o aşezăm în locuri sacre ferind-o de obiectele invidioase şi dure// în anumite momente îi facem spălături interioare// şi nasul nostru din fire curios// îi sărută buzele de sticlă prin care// va trece poate chiar mâine acel lichid preţios// capabil să lipeasca aripi viselor de mult obosite// sau fericirii numai bănuite să-i dea// certitudinea unui nume de floare. (Poetul Petre Stoica a plecat chiar într-un 21 martie. În 2009.)

Un protest anti Patapievici de Guiness Bookfest

Protestul împotriva lui Patapievici la Timișoara a avut două momente care, de fapt, arată încă o dată că bătrânul Caragiale nu poate fi omorât. Mai întâi, după ce am citit lista intelectualilor și a „intelectualilor” băltieni (cei de sub conducerea nervoasei noastre italieniste și autoare de dicționare originale, dna Viorica Bălteanu), am estimat că festivitatea de decernare a titlului de doctor honoris causa va sta sub semnul unui talaz de proteste. Cu Dna dr. jurnalist inginer hidraulic L.L. Epure ocupând amfiteatrele (pentru Principele Duda!), cu „academicianul” Silași bătându-i pe jandarmi (la Skandenberg!), cu artiștii lirici spărgând, cu vocile lor, geamurile infamei universități, cum s-a petrecut, cândva, în fața cetății Ierihonului. Ei bine, în loc de toate acestea, în fața UVT s-a aflat doar un grup. Cel mai mic grup din lume. Asta fiindcă un grup începe de la 3 persoane. Exact atâtea au fost și acolo! Mai puțin de jumătate din numărul personalităților aflate în prezidiul care i-a acordat lui H.-R. Patapievici titlul de doctor honoris causa. Asta e, contează, se pare, mai mult contra cui protestezi decât cine și câți protestează. Al doilea incident s-a consumat la CRAFT, unde se desfășura Bookfestul. Acolo, unul dintre participanți a creat emotivitate fix în momentul în care, însoțit de o pancartă cu scrisul caligrafiat în aceleași laboratoare, a vrut să oprească momentul, citind ceva de pe o hârtie scrisă cu litere mari. Publicul, fin și rafinat, i-a solicitat nițică oralitate. Dezamăgire totală! Omul nu știa ce vrea decât cu hârtia în față. Cum mă aflam în preajma unui consilier județean (nu este vorba despre PDL!), am aflat că persoana fusese cercetată penal, prin 1997, pentru niște chestiuni de la Combinatul Solventul, pe unde conducta cu Serbia trecea. Pe unde duios conducta trecea, pe vremea PDSR-ului! Curat coincidențe, monșer!

Despre docți și semidocți care îl contestă pe Patapievici

Am citit cu o curiozitate aparte lista celor peste 20 de contestatari ai acordării titlului de doctor honoris al UVT lui H.-R. Patapievici. E o listă care seamănă tulburător cu meniul unui birtuț de după o explozie la conducta de gaz. De-a valma, apar în acest cocktail persoane onorabile alături de arătări dubioase, persoane normale alături de rapsoade ale isteriei de mahala, oameni de cultură alături de sfertodocți care nu au citit toată viața atâtea cărți câte a scris Patapievici, profesori universitari adevărați alături de academicieni de, probabil, Turnu Severin. Ca să fie clar, în afară de Profesorii Țâra și Rachieru, dintre timișorenii prezenți pe listă nu bănuiesc pe nimeni că ar fi citit măcar o carte a lui Patapievici. S-ar putea să mă înșel, dar pentru Omul recent, de pildă, e nevoie să fi mai fi călătorit printre cam mulți autori pentru a pricepe ceva. La categoria ”protestăm fără să citim” intră inclusiv inițiatoarea proiectului, Doamna prof. dr. Viorica Bălteanu care, de fapt, nu are ceva anume cu Patapievici, ci cu doamnele profesor Otilia Hedeșan și Adriana Babeți. Dar asta e o altă problemă care, probabil, se va regla în justiție. Așa că, sub pretextul unor fragmente din publicistica din anii 1990-1995, i se reproșează lui H.-R. Patapievici un antiromânism visceral și de cea mai joasă speță. Desprinse din context, citatele sunt virulente, doar că ele exprimă tot ceea ce intelectualitatea democrată românească gândea în acei ani, când neocomunismul și Securitatea se întorseseră cu mare pompă în originala noastră democrație. Numai că aici e o problemă: Dna Bălteanu a fost, în acei ani, când adepta ”Vetrei românești”, când simpatizantă ”România Mare”. Din perspectiva vadimismului cu iz de de ițari, s-ar cuveni să îi întrebăm pe semnatari dacă nu cumva Cioran ar trebui dat afară cu șuturi din cultura română pentru Schimbarea la față a României! E limpede însă că niciunii dintre protestatari nu au treabă cu Patapievici. Au treabă cu Băsescu și iată ce minunată ocazie li se ivește acum! Protestul mai are însă trei detalii penibile. Mai întâi, bălteniștii au protestat la ușa noului rector, când trebuia să meargă la ușa celui de dinainte, sub mandatul căruia a fost adoptată hotărârea Senatului. Una dintre protestatare a fost șefa de cabinet a dlui Talpoș, care a păstorit honoris-area, dar atunci nu scos niciun pâs/pîs. În fine, unii dintre cei care au apărut pe listă nici nu știau ce semnează!

De ce nu poate Mihai Gâdea să conducă un interviu

Un jurnalist care a trecut puțin pe la școală știe câteva reguli de bază: vii pregătit, adresezi întrebări scurte și pertinente, asculți atent pentru a te „cățăra” pe răspunsuri, nu formulezi întrebări cărora le dai tu singur răspunsul, îți lași interlocutorul că vorbească, deci nu vorbești tu mai mult decât invitatul tău, nu te lași întrebat de interlocutor. Ca să nu spunem de presupuneri, de generalizări infantile. Aici e un mic abc pe care îl poate descoperi și bunul-simț. Domnul Gâdea însă nu provine din sisteme care au nevoie de asemenea abc-uri. Sistemele din care provine domnia sa sunt eminamente monologale sau, cel mult, îngăduie întrebări retorice. Cum se știe, Mihai Gâdea a absolvit o Facultate de teologie adventistă, ocupându-se, duminical, cu pastorația. O postură, o vocație care, din start, îl recomandă pentru poziția de manager, dar nu și pentru cea de moderator. Spre deosebire de moderator care caută răspunsuri, un pastor este o persoană care livrează răspunsuri. Mai mult chiar, convingeri. Desigur, în biserică, pastorul vobește cu Dumnezeu, iar în instituțiile mundane, vorbește, în gând, cu Sfântul Mogul. Ceea ce poate fi dezastruos în cazul unei televiziuni care se respectă, e minunat pentru cele pe care le știm. Ca atare, deficiențele jurnalistice ale lui Mihai Gâdea se dovedesc a fi minunate daruri atunci când patronii ecranului se adresează turmei și nu spectatorilor. În linii mari, cam la toate acestea mă gândeam marți seara, când am urmărit cu amuzament interviul pe care Mihai Gâdea s-a străduit să îl facă cu primul-ministru Ungureanu. Cu ajutorul lui Dumnezeu, poate vor pricepe și jurnaliștii cum se face un interviu și cum te poți face singur de râs. Fiindcă la alte priceputuri nu mă aștept.

Exploziile solare influențează patentul românilor

Cele mai puternice explozii solare din ultimii doi ani jumătate influențează aproape totul în jurul nostru. După transmisiuni, sateliți și sănătate, a venit rândul emisiunilor Tv să fie influențate cât se poate de neplăcut. Astfel, emisiunea de justiție, cultură și bricolaj„Românii au patent” a fost reprogramată din cauza unui astfel de incident. Cel mai cunoscut dintre concurenții ce urmau să participe la arestările de la Bârlad, domnul Ștefănut Acleștioaei, a fost găsit leșinat lângă un stâlp de înaltă tensiune, la granița energetică dintre județele Vaslui și Bacău. Domnul Acleștioaei, unul dintre rapsozii patentului de cântat curentul din regiune, nu își explică violența cu care a reacționat curentul decât prin exploziile solare. De altfel, domnia sa a acționat în instanță Autoritatea Naţională de Reglementare în probleme de Energie (ANRE) pentru proastă gestionare a relației cu soarele. Avocatul dlui Ș.A., maestrul Șergiu Pardon, opinează că ANRE putea să prevină accidentul, luând act de faptul că „lunar, soarele e tot mai activ”. (Pentru cititorii străini ai rubricii noastre, menționăm cu circa 25-30 de procente din curentul electric al României intră în categoria „foarte alternativ”, adică ba este contorizat, ba nu!)

Cele mai mari zăcăminte de cremă de pantofi din Europa, descoperite în România!

Prețurile terenurilor din mica localitate Botenii de Lac (comuna Pielarii Mari) au explodat în urma descoperirii celor mai importante zăcăminte de cremă de pantofi din Europa. International CSHs Enterprises, cea mai mare firma de foraj crematic din lume, a anunțat că rezervele din subteran depășesc toate zăcăminte cunoscute și sunt de cea mai bună calitatea, aparținând tipului ShCI, incolor A. Zăcămintele mondiale de cremă de pantofi ale lumii sunt în curs de epuizare, specialiștii apreciind că, în 35-40 de ani, omenirea se va afla în fața unei ireversibile crize globale. Alături de pasta de dinți nealcoolizată, crema de pantofi este singura resursă care nu se regenerează. La ora actuală, cele mai importante zăcăminte de cremă de pantofi neagră se află în Australia, America de Sud deținând peste o treime din rezervele de crema de pantofi maronie. Singura problemă a începerii exploatării intensive se referă la tehnologia de excavație pentru zăcămintele tip Incolor A, fiindcă acesta nu poate fi observat decât în urma unui transplant de retină cu așa-numitul factor Vax Cromo. Primele cabinete de oftalmologie minieră și-au anunțat deja prezența începând cu săptămâna viitoare. Primarul comunei Pielarii mari, Aristide Bojin, a declarat, în exclusivitate, corespondentului nostru in județ: „Singurul lucru de care ne temem în acest moment sunt falsurile de cremă de pantofi roșie, montană, care vin din Australia”.

Nae Ionescu, Papini și un text din 1920, parcă din Pink Floyd

Caut, de câteva zile, prin publicistica lui Nae Ionescu pattern-uri preluate de Eliade. Printre multele semnalări de cărți, una mi s-a părut că definește aparte stilistica pedagogică a lui Nae Ionescu. Notița datează din 1920, poartă titlul Pedagogul Papini și se referă la semnalarea ultimei cărți a celebrului scriitor italian de către G. Savul în „Viața românească”. Titlul cărții semnalate e Să închidem școlile, iar cel ce avea să devină mentorul generației june alege spre edificare o nemiloasă propoziție din cartea italianului: „Singurul text sincer din anii de școală e pe pereții latrinelor.” Credeți că am senzația de deja-vu sau am văzut așa ceva și în The Wall? Ceva mai roz parcă, de Pink Floyd.

Femeia, această Alba Iulia a memoriei masculine

Ca și de Alba Iulia, ne aducem aminte de femei o dată pe an. De Alba Iulia, în 1 Decembrie, de femei, în 8 martie. (Da, știu, și în 1 martie, dar chestiunea nu schimba radical lucrurile.) Ca atare, la datele amintite, prin univers și prin munții Carpați circulă tot soiul de texte cădelnițăte care, pentru mine, au gustul searbăd al unui McDonald de săptămâna trecută. Societatea românească e una patriarhală, orice am zice, și prea puține pesonalități femei ale noastre au reușit să treacă prin strunga stereotipurilor sau a bășcăliilor mai mult sau mai puțin misogine. Asta nu e neapărat un defect ereditar! Societățile cu exercițiul democrației în cap se recunosc după cantitatea scăzută de stereotipuri în gândire. Așa că mai degrabă socotesc asta un soi de deficiență de educație a societății decât una de caracter. In fine, nu vreau să bat prea mult monedă aici, mai ales că nu mă dau în vânt nici după feminismul agresiv și de o corectitudine politică abuzivă. Ceea ce vreau să vă semnalez azi e o rușinare de peste decenii a lui Mircea Eliade. Astfel, în Nota asupra ediției de la volumul Oceanografie, aflăm că Mircea Eliade i-ar fi cerut dlui Andrei Pleșu să suprime ultima frază din capitolul Despre tinerețe și bătrânețe. Evident, cerința venea în ipoteza reeditării studiului său din 1934! Dacă ținem seama că Emil Cioran a lăsat cu limbă de moarte ca din Schimbarea la față a României să fie înlăturat definitiv capitolul dedicat maghiarilor, gestul lui Eliade de a-și scurtcircuita teribilismele tinereții mi se pare a fi o imponderabilă reverență adresată femeilor.

Stalin și Vițelul de aur

Fiindcă astăzi sunt 59 de ani de când a murit Stalin, iată câteva rânduri din Ilf și Petrov, Vițelul de aur. Le așez aici cu gândul la Bebe Costinaș și Schwarz Calboreanu. ”Noaptea, noaptea adâncă, noaptea neagră învăluia întreaga ţară. În portul Cernomorsk, macaralele se învârteau uşor, lăsându şi cablurile de oţel în calele adânci ale vaselor străine, apoi se răsuceau din nou pentru a coborî încet pe debarcader, cu o prudenţă de pisică, lăzile de brad cu utilaj pentru şantierul uzinei de tractoare. O lumină trandafirie, ca de cometă, ţâşnea din coşurile înalte ale uzinelor de silicaţi. Constelaţiile de pe şantierul hidrocentralei de pe Nipru, din Magnitogorsk şi din Stalingrad sclipeau. În nord, răsărise steaua uzinei "Putilovul Roşu", iar după ea se aprinseseră o mulţime de alte stele de mărimea întâi. Erau printre ele fabrici, combinate, centrale electrice, şantiere noi. Lumina întregul plan cincinal, lăsând în umbră, prin strălucirea lui, cerul vechi, pe care îl cunoscuseră egiptenii. Un tânăr care întârziase cu iubita lui la un club muncitoresc aprindea grăbit harta electrificată a planului cincinal şi i şoptea amorului său nestins: — Vezi luminiţa cea roşie? Acolo va fi uzina de combine din Siberia. Vom pleca acolo. Vrei? Şi iubita râdea încetişor, trăgându şi mâna dintr a lui. Noaptea, noaptea adâncă, noaptea neagră, după cum am mai spus, învăluia întreaga ţară. Monarhistul Hvorobiev visa un uriaş carnet sindical şi gemea în somn. În tren, pe un pat de sus, sforăia inginerul Talmudovski, care plecase de la Harkov la Rostov, atras de o leafă mai bună. Gentleman ii americani, care duceau în patria lor reţeta unui minunat samagon de grâu, se legănau uşor pe valurile largi ale Atlanticului. Vasisuali Lohankin se răsucea pe canapeaua sa, frecându se la locurile avariate. Bătrânul rebusist Siniţki ardea de pomană lumina, compunând pentru revista Alimentarea cu apă un labirint cu tema: "Unde este preşedintele acestei adunări generale a muncitorilor şi funcţionarilor, veniţi la alegerile comitetului sindical al staţiei locale de pompare?" xxxxxxxxxx ”În oraş nu exista însă un sector particular, şi fraţii luară masa în grădina de vară a unei cooperative, unde afişe speciale aduceau la cunoştinţa cetăţenilor o ultimă inovaţie arbatoviană în domeniul alimentaţiei publice: VINDEM BERE NUMAI SINDICALIŞTILOR” xxxxxxxxxxxxx ”În 1915, micul burghez Saşa Koreiko era un trântor în vârstă de douăzeci şi trei de ani, unul dintre aceia care pe bună drep¬tate sunt numiţi liceeni în retragere. Nu terminase liceul real, n avea nici o ocupaţie, se învârtea pe bulevarde şi mânca la părinţi. De serviciul militar îl scăpase un unchi, funcţionar la comenduire şi de aceea asculta fără să tremure carnea pe el ţipetele unui vânzător de ziare pe jumătate nebun care repeta: — Ultimele telegrame! Ai noştri înaintează! Bogdaproste! Mulţi morţi şi răniţi! Bogdaproste! Pe vremea aceea, Saşa Koreiko îşi închipuia viitorul cam în felul următor: merge pe stradă şi, deodată, lângă un burlan presărat cu stele de zinc, chiar lipit de zid, se găseşte un portofel vişiniu, care scârţâie ca o şa. Portofelul e plin de bani: 2 500 de ruble... Ei, şi după asta cuşma pe o ureche şi să fim noi sănătoşi!... Se gândea la lucrul acesta atât de des, încât parcă şi vedea cum găseşte banii, ba ştia şi cu precizie unde îi va găsi: pe strada Poltavskaia Pobeda, la colţul acela asfaltat, lângă burlanul cu steluţe. Acolo, dedesubt, lângă un muc strivit cu piciorul, zace el, binefăcătorul din piele, acoperit puţin cu flori uscate de salcâm. Saşa trecea în fiecare zi pe strada Poltavskaia Pobeda, dar spre marea lui mirare nu găsea portofelul. Scormonea gunoiul cu bastonaşul său de licean şi se uita cu o mutră stupidă la plăcuţa smălţuită de pe uşa de la intrarea principală: "I. M. Soloveiski — Inspector fiscal." Şi Saşa se ducea năucit acasă, se trântea pe o canapea roşie de pluş şi se gândea la bogăţie, asurzit de bătăile inimii şi ale pulsului, bătăi repezi, furioase parcă şi nerăbdătoare. Revoluţia din 1917 îl alungă pe Koreiko de pe canapeaua de pluş.”

În atenția mărțișoritoare a premierului Ungureanu!

Cei dintâi ghiocei ieșiți de sub candoarea imaculată a debutului de martie 2004 au trimis, atunci, în toate cutiile poștale, prin grija primului-ministru al patriei următoarele gânduri de prețuire față de femeile române: