Un libidolog expirat: Generalul Pacepa

Pe Generalul Pacepa nu dau 2 bani.
Faptul că l-a trădat pe Ceaușescu nu schimbă cu nimic esența gestului său: tot trădător rămâne.
Am fost fascinat de ceea ce a scris în Orizonturi roșii fiindcă i-a aplicat lui Ceaușescu cea mai usturătoare palmă.
În rest, de câte ori Pacepa se dezgroapă din anonimat, vine cu câte o tiribombă.
Așa cum a făcut și acum cu cele 150 de case conspirative în care agenții Securității, chipurile, deveneau un fel de Ilie Năstași ai sexului.
Cu stagii de rafinare ce durau ani și ani, de parcă libidoul și virilitatea veneau la fel ca și Dacia 1300: la 5 ani după ce depuneai banii la CEC.
Eu cred că Gen. Pacepa încearcă să revină în preferințele românilor cărora, acum, le dezvăluie, chipurile, mitul virilității și șmecheriei noastre naționale.
Imaginea Românului cu prohabul mănos și vârtos mai are avantajul că șterge și imaginea Românului fără coaie.
Pe șlițul căruia Securitatea lui Pacepa a făcut ce a vrut, când a vrut și cu cine a vrut.
În plus, cei cu memoria în stare de erecție își amintesc că sexul fusese confiscat de regim la avorturi, iar casele conspirative erau absolut toate locuințele românilor.
Ale românilor băgați cu forța în pat de frig și de tăierea curentului.

Ce ne-au dat, lăsat sârbii

Liber.
Senzația că Pițurcăm.
Că fotbalul românesc e după chipIul și asemănarea șefilor.
Că sunt alte lucruri de deasupra ierbii mai mănoase decât fotbalul.
Ora de vară de 90 de minute.
Răsuflarea oprită în plămânul sub formă de minge.

Numele de piatră al bronzului. Numele de pământ.

Prin ianuarie, vorbesc cu Sorina la telefon. Trebuia să merg la ei încă înainte de Crăciun pentru a-mi alege o lucrare a lui Peter. Nu ne găsim, aşa că ajung la ei abia atunci, după sărbători.
Peter e slăbit după o viroză. Coboară greu, agale şi ne vedem preţ de un minut.
Aleg o lucrare de o senzualitate atât de delicată încât o mângâi şi pe drum, la semafor, şi noaptea, înainte de culcare.
I-ar trebui un sistem care să te plimbe în cerc în jurul ei. Dar cea mai frumoasă parte a Ei, e că îşi cheamă Ceva-ul. Care nu e nici bărbat, nici femeie. E perechea ce s-ar putea să coboare oricând.
Am făcut un vraf din cărţile şi albumele de artă şi am aşezat-o acolo, lângă patul meu.
Când am aflat de urcarea la cer a lui Peter, marţi dimineaţa, eram întors cu spatele la ea.
De-acum înainte o să o mângâi altfel.

Azi, la Jimbolia

Astăzi a fost înmormântarea lui Petre Stoica. Vreme urâtă, apăsătoare.
Aseara am vorbit cu Cornel Ungureanu, care mă întreabă dacă îl pot lua cu mașina mea. Dimineața mă sună Eugen Bunaru în aceeași problemă. Nu știe dacă Robert Șerban are loc în mașina editurii Brumar. Îi spun că ne vedem la Muzeul de Artă, la 1 și-un sfert.
Dimineața, după 10, Cornel mă anunță că trebuie să ia o coroană din partea Uniunii.
E OK, și eu iau două coroane, a doua din partea Brândușei Armanca. Nu poate veni de la Budapesta și vrea neapărat să îi dea un semn din partea ei lui Petre.
Gabi, nevastă-mea, ia coroanele din Piața 700 și ne așteaptă în parcare.
Vorbim mult despre Petre. Cornel promite să propună ca o stradă din Timișoara să îi poarte numele.
Ajungem la Muzeul Presei unde se află depus Don Pedro pe la 2 și jumătate.
Din partea dreaptă a catafalcului, are ochii închiși și e senin, cu barba albă, ca niște buruieni bătrâne. Din partea stângă, parcă privește. Sâmbătă noaptea, la priveghi, am citit poezii și am cam plâns. Am crezut că poveste cu plânsul e istovită. Nu e. Mă tulbură suferința lui Matei, nepotul lui. Și tăcerea lui Ion Barbu.
E lume destul de multă, dar nu chiar. Jimbolienii mei nu prea știu cine a fost Stoica. Am văzut asta cu alte prilejuri.
Vor vorbi primarul Kaba, eu și Cornel Ungureanu.
Slujba începe înăuntru, iar apoi sicriul e scos în curte. Iese soarele pentru câteva minute.
Plecăm către cimitir.
Petre vroia să fie îngropat în curtea Fundației. Legea nu permite asta.
E îngropat în cimitirul catolic. Cum intri în stânga, la vreo 30 de metri.
În dreapta, la vreo 10 de metri, se odihnește tatăl meu.

A murit Petre Stoica!

Petre Stoica a murit azi noapte la spitalul din Jimbolia.
Dragul meu drag Petre Stoica a murit!
Dumnezeu să îl odihnească în pace!

Antonescu uber liberalles

A câștigat Crin Antonescu. Domnul Antonescu, cum ar veni.
Povestea cu ”Crin și Călin” e de prost-gust.
Excesul de familiaritate, ca și excesul de morgă sunt semne de reumatism educațional.
Dar și de carismă, atunci când vin dinspre votatori.
Deocamdată, singurul politician care declanșează natural nevoia de tutuit e Traian. Traian Băsescu.
Niciunui băutor de vin Babanu nu i-ar trece prin minte să îi spună Adi dlui Năstase.
Nici Călin - dlui Tăriceanu, nici Emil - dlui Boc, nici Crin - dlui Antonescu.
Deocamdată, remarc faptul că frizura lui Crin Antonescu nu se potrivește cu electoratul român, în ciuda faptului că s-a tuns.
Mă enervează enorm la congresul ăsta câteva figuri tragice: Radu Câmpeanu, Mircea Ionescu Quintus, Norica Nicolai și îmbălsămatul Viorel Cataramă.

Cum de îmi aduc eu coșmaruri. Un vademecum!

Mănânc mult după miezul-nopții.
Carne și ceva iute. Ardei sau Harissa.
Beau ceva beri și adorm pe la 2-3.
De regulă, coșmarul e ca peștele mare.
Stă în lichidul postamniotic al visului și așteaptă.
Apoi mă trage de pe mal în apa lui.
Norocul meu e că, în vis întâlnesc mai ales sincerii, așa că țin minte ce-mi spun.
Unde nu recunosc peisajul, mă trezesc o secundă și resetez.
Dimineața, păstrez puțin în gură gustul de unde am fost.

Un document despre Revoluția pro-comunistă din 89

Societatea Timișoara și-a decernat, sâmbătă, distincțiile anuale.
Printre laureați s-a aflat și Doru Mărieș care a adus şi a citit un document buimăcitor din primele ore ale Puterii nou instalate în decembrie 89.
În esență, Ordinul semnat de Ion Iliescu prevedea rămânerea pe funcții a activiștilor de partid sau numirea lor în funcții de conducere și comandă precum și continuarea colectării cotizațiilor PCR și UTC.
Documentul - incredibil în tupeul lui bolșevic - explică un episod la care am luat parte in aceleași clipe din 22 decembrie.
În jurul orei 10 mă aflam în grupul de demonstranţi din faţa Tipografiei și, împreună cu Ioan Iancu și Gheorghe Secheșan, am intrat forţat la secția ziare, acolo unde se culegeau ”Drapelu roșu” și cele două ziare comuniste în germană și maghiară.
Fusesem corector la ”Drapelul roșu” până în 1986, așa că îi știam pe tipografi.
Am început să lucrăm la prima ediție a ziarului și să recuperăm Manifestul Frontului Democrat Româm, prima formațiune politică a României postcomuniste, ce a luat ființă în Balconul Operei.
Textul cules pe plumb al Manifestului FDR fusese aruncat de frică de către tipografi în 20 decembrie, când Tipografia a fost ocupată de un grup de militari în jurul vârstei de 35-40 de ani. (Peste ani aveam să aflăm că era un grup antitero condus de faimosul colonel Truțulescu, cel implicat în Ţigareta 2!)
În fine, Ceaușescu fuge, încep să curgă textele de căință de la Agerpres, noi trei pornim să scoatem prima ediție a ziarului necomunist.
Ținem legătura cu Claudiu Iordache, ideologul FDR, și totul pare în regulă.
Până în jurul orei 16, când în tipografie apare Ion Stan, secretarul de redacție al ziarului ”Drapelu roșu”, cu textele fostei redacții.
În prim-plan, un articol pupincurist la adresa lui Radu Bălan, prim-secretarul județenei de partid.
Odată cu articolul, Ion Stan vine și cu numele noului ziar: ”Luptătorul bănățean”.
Pentru mine a fost o stupoare totală. Mai întâi că în Drapelu roșu se scriseseră articole despre "golanii Timișoarei", despre "vandali", "forțe străine", iar acum noua epocă începe cu Bălan, cu același Teodor Bulza și, cu un nume de ziar stalinist, din anii 50.
Ion Stan paginează articolul cu Bălan pe prima pagina, aşa cum era obiceiul. Eu le spun paginatorilor să îl scoată sau să îl pagineze în pagina a treia.
Tipografii nu înțeleg nici ei nimic, așa că facem o delegație din 3 persoane să lămurim lucrurile în redacția Drapelului. Aflăm că acolo e și Bălan, așa că misia este încă mai importantă.
La ieșirea din Tipografie, militarii mă roagă să spun cui pot că au doar muniție oarbă și că sunt zvonuri despre o iminentă confruntare cu forțele loiale lui Ceaușescu.
În redacția Drapelului, prima persoană pe care o văd e maiorul de Securitate Andrei Indrei, cel care răspundea de cultură. E calm și răsfoiește agale colecția revistei... Orizont.
Bălan e în biroul lui Bulza și dă un interviu unor jurnaliști unguri.
Mi se spune că nu pot intra.
Sunt nervos, așa că intru, în ciuda opreliștilor.
Ildiko Achimescu traduce, iar în birou se mai află și Nae Laslău.
Îi spun, cam răstit, lui Bălan despre numele ziarului și despre muniție.
Îl sună, imediat, pe comandantul Garnizoanei, colonelul Predonescu, și îi ordonă să trimită muniție de război la Tipografie.
Nu prea înțeleg de ce tot fostul prim-secretar comunist are comanda absolută a județului, dar emotivitatea era prea mare pentru a pătrunde esențialul:
Revoluția procomunistă chiar începuse.

PS Eu am mai putut intra în Tipografie, iar primul nr. din "Luptătorul bănăţean" a apărut în două ediţii: una cu Bălan pe prima pagină, alta cu Bălan pe pag. 3!

Cartea de la pagina 5

Ce-i trebuie scriitorului fin femeie vie şi frumoasă în casă?
În mod normal, să o muzeifice în dedicaţii, poezii, romane, chestii, iar apoi să se despartă furtunos de ea. Ca să scrie alte poezii, romane, chestii din pricina asta.
Domnul Ion Barbu, cunoscut publicului larg chiar sub acest nume, a demonstrat că femeia poate fi dezbrăcată de scriitori şi cu alte mijloace care scuză aproape toate scopurile, cum ar fi exclamat Oscar Lemnaru.
Aşadar, în cartea Imn hăituit de bărbaţi, apărută la Brumar, Ion Barbu ia Femeia Nudă şi o scrie, desenezeză, colorează cu poezie.
Din diverşi.
După care vin următorii fotografi şi o impresionează pe hârtie: Roman Lybaleov, Eugen Răduţ şi Ion Andrei Barbu.
Hărţuire textuală cu poezie, la temperatura camerei şi a pielii de circa 36,5 grade Celsius.
PS Fotografia de lângă e chiar din carte!

Strâng Semnături împotriva semnăturii?

Nu doar românul, ci şi, în genere, omul de pretutindeni e născut scriitor-semnător. Scrie şi, mai ales, semnează pe unde apucă „minunatul” de el : pe copertele unor cărţi, pe ziduri de clădiri sau de peşteri, pe scoarţe de copaci, pe lemnul băncilor din parcuri sau amfiteatre, pe fesele proprii sau ale altora, pe asfalt, pe afişe, pe bani, pe etichete, pe caroserii, pe vitrine, parbrize sau praful caroseriilor. De fapt, pe orice. Există o poftă imensă a Omului de a lăsa dovada trecerii sale prin acel loc, drept pentru care nu mai miră pe nimeni un asemenea gest.
Am găsit pe scândura paturilor din staţiuni de odihnă dovada că acolo au dormit şi Gicu, Ducu, Meri, Veti sau Țuki ş.a.m.d.

Strângem sau nu Semnături împotriva chiar semnăturii?

Duminica Ortodoxiei - un gând

Biserica Ortodoxă a prăznuit ieri victoria iconofililor, adică a iubitorilor de icoane, în dauna iconoclaştilor, adică aceia care s-au împotrivit imaginilor sacre.
Au fost două secole, VIII şi IX, cu o scurtă perioadă de acalmie, în care Biserica Răsăritului a trăit o nebunească şi furibundă distrugere a icoanelor şi a moaştelor.
Dincolo de aspectele dogmatice, dincolo de miile de crime în numele iconoclasmului, o imagine mi se par că exprimă şi anunţă cel mai exact alienarea imaginii în modernitatea noastră: Constantin al V-lea, zis si Copronymos, a înlocuit una dintre icoanele cele mai frumoase ale Sfintei Fecioare cu o pictură ce îl reprezenta pe armăsarul său favorit de curse.
Fără să vreau mă gândesc la numele Madonna pe care o fostă actriţă de nudism evident îl batjocoreşte prin folosinţă.
Cum ar suna, de pildă, ca o manelissiană româncă să îşi zică Sfânta Fecioară?

PS Dacă treceţi cumva pe la Gătaia, faceţi cumva şi opriți-vă să vedeţi Mănăstirea Săraca!

Fiindcă nu mai publică în C., m-am trezit orfan de TRU

TRU, adică Traian Ungureanu, înseamnă penTRU mine un singuratic vaccin publicistic aborigen împotriva TRUismelor.
Editorialele sale nu obișnuiesc nici să constate Realitatea, nici să explice Realitatea, nici să comenteze Realitatea, nici să o facă la inventar.
Tot ce am citit de TRU constat că o rectifică asemenea unei bombe cu suflul întârziat: în siajul textelor sale.
Dacă prin editoriale altora dai, ca prostu, de propriile tale gânduri exprimate într-un registru de la plicticos la genial, la TRU nu te întâlneşti niciodată cu tine.
Pe tot ce pune pana transformă: fotbalul - în binecuvântate teleologii ale erbicidului, România - într-un remeneu reșapat cu autocolante din piele de securiști, Băsescu - într-un Che Guevara de glastră.
E o virtuozitate atât de pasională în textele lui încă parcă și gravitația își trage mai cu greu respirația dinspre puncte spre paragraf.
Și totuși, e ceva al dracu de enervant la acest TRU, după ce nu mai ești cu degetele băgate în priza lui.
Ai un soi de nervozitate pe care eu mi-o induceam în vremea adolescenței, când, îndrăgostit fiind de o chelnăriță mirifică, îmi închipuiam că ființa îmi zice așa după o extenuantă partidă de sex pe fața imaculată de masă:
- Domnu' mai servește și altceva?

Primul meu transport de ciungă din America pentru După Ureche

Comloșu Mare a dat lumii Femeia în Roșu, României - un general de Securitate succesor al lui Pacepa, iar mie - bunicii.
La 6 ani, împreună cu bunica mea, Mama Bina, îl aşteptam pe unul dintre mulţii ei verişori stabiliţi la Chicago sau Cleveland, nu mai ştiu precis unde. Era vară. Trenul a oprit icnit şi, după câteva minute de încordată aşteptare, a apărut, triumfător şi teatral, la uşa unui vagon, Uica Meu din America. Era îmbrăcat în costum alb de tenis de câmp, cu şosete şi pantofi de sport adecvaţi.
Sub un braţ îi atârnau două rachete Slazenger, iar în cealaltă mână ţinea ceva ce mi s-a părut a fi un cap de pisic. Era o minge alb-cenuşie, pufoasă. Evident că mesteca chewing gumm, ciungă, evident că imediat după momentul de stupoare şi pupături, a cerut o sodă şi un ais cârdului de neamuri care îl aşteptau. Sodă se spune la sifon, ais e înghețata la Comloș.
Însă colectivizarea confiscase în Comloş nu numai pământul arabil, caii sau vitele, ci şi zgura şi fileele de la cele două terenuri de tenis din parc, astfel că primul meu american zărit în carne şi oase a folosit suprarealista lui vestimentaţie şi accesoriile doar la drumul inaugural. Nimeni nu a râs de el, nici nu l-a batjocorit, aşa cum fac de obicei comloşenii, ci l-a privit ca pe un fel de extraterestru. Sau ca pe un erou civilizator care, în 1962, a readus acolo, după mai bine de 15 ani, rachete de tenis şi o minge absolut nouă. Iar, pentru copii, guma de mestecat. Cele zece pachete de ciungă au rezistat aproape un an întreg fiindcă , în pauza de mestecat, depozitam marfa după ureche.
Ca și cum ar mai fi ceva de spus despre ei, comloșenii își spun comnoșeni.

(Sp)Ion Iliescu - La mulți nani!

Spioni prinși de ziua lui Ion Iliescu?
Istoria râde irăși de noi cu dinți cariați.
Ce i-ar mai putea oare aduce lui Ion Iliescu de ziua lui cineva?
Peștișorul de aur, de pildă, în zodia căruia s-a născut?!
Nimic! Fiindcă a primit totul.
În 89, de Crăciun, a primit România în dar.
Avea 60 de ani atunci și, cât a fost în snagă, a intrat în România cu bastoanele, minerii, pensionarii, securiștii,pesediști și pesedizdele.
La multi nani!

Phoenix pentru inimă, nu pentru ureche

Cum e oare mai bine: să îți lași zeii în pace, acolo unde i-ai văzut în toată splendoarea, sau să îi întorci din trecut?
Eu zic așa: e mult mai mai bine să îi lași acolo, unde cântau și te fericeau!
Cam ăsta a fost gustul coclit din gura mea după concertul de duminică seara de la Sala Constantin Jude, unde Nicu Covaci și Ovidiu Lipan au părut să cânte sub numele Phoenix, în vreme ce tricourile, discurile și însemnele aveau ceva cu Transylvania Phoenix.
Eu cred că toți cei peste 40 de ani și care au venit acolo și au umplut la refuz sala și-au imaginat că își vor reîntâlni tinerețea. Și, probabil, memorabilul concert, ultimul, din 76, din același loc, cu Cantafabule.
Din rafinamentul muzicii de atunci cu texte de Șerban Foarță și Andrei Ujică nu a mai rămas nimic. Decât ceva naiv și fermecător de buimac ce răspunde la numele Moni Bordeianu. Care cam încurca textele, dar asta nu mai avea nicio importanță.
Cum, de fapt, nu a avut prea mare importanță nici că Nicu nu mai are voce sau că textul nu se auzea mai deloc.
Nu am plecat de la concert fiindcă, anul trecut, la premiile Grammy, Annie Lennox a lălăit ceva atât de îngrozitor la pian încât publicul a fost perfect ipocrit.
Și fiindcă sunt un sentimental răspopit.

Stormy Monday Blues

Tata

Ar fi împlinit astăzi 81 de ani.
De ceva timp mă gândesc dacă nu cumva tatăl meu s-a născut în 29 februarie și bunicii mei au ales să îl declare pe 1 martie.
Mi-e lene să verific dacă anul 1928 a fost unul bisect, așa că las puțin nespus în jurul datei lui de reamintire.
Coincidență sau nu, calendarul ortodox ”spune” că azi a fost ziua Sfântului Marcel.
În subconștientul meu onomastic, Marcel nu stă deloc sub aureola vreun sfânt minimal. E un prenume de balerin, comis voiajor, șofer de taxi, actor, adolescent, frizer, somnambul.
Marcel e defectiv de greutate gravitațională și, deci, se potrivește zodiei mele, de geamăn.
Atunci când mama vroia să mă sperie pentru viața ce urma să o petrec social, îmi spunea că nu se va alege nimic de mine acolo, fiindcă îmi place să îmi dorm diminețile.
Așa era! Somnul de dimineață mi se părea cel mai dulce, iar degetul mare de la mâna stângă, pe care îl sugeam spre disperarea familiei, prindea gustul unei alte lumi taman pe la 7, când auzeam, difuz, vocile zilei și îmi era frig indiferent de anotimp.
Tata a fost singurul om din lume care a știut cum să mă smulgă acelei existențe sublunare și dulci printr-un gest fericit în el însuși: mă gâdila subsuoară și mă reda dimineții gata alintat cu un diminutiv inventat numai și numai pentru Marcelul lui de atunci.
Cred că așa am început să îl iubesc, dând buzna în trezia buimacă a zilei unde râdeam fără să vreau.
Pentru el.