Exit Polli de alegeri

Timișoara a învins din nou! Plasată pe primul loc al absenteismului la urne, a arătat că nu e proastă deloc.
Fiindcă uninominalul ăsta seamănă prea mult cu povestea rafinată a unui bețiv. Eternul Cetățean Turmentat.
Cu ocazia alegerilor pe listă, era ca și cum Cetățeanul Turmentat cerea de băut într-un restaurant și i se spunea că primește doar cu mâncare.
La așa-zisul uninominal, e întrebat ce vrea: vin, bere, coniac, vodcă?
Numai că el vrea o anume marcă de bere, de vin, de vodcă, de coniac. Poate că îi place vinul alb sau vinul roțu. Iar la
Pe care nu le găsește în meniul de vot.

Liber la transplantul cu organe de porc pentru om

Din ”Cotidianul” de weekend, aflăm că Organizația Mondială a Sănătății a dat liber la transplantul de organe de porc pentru om. Evident că fericitul eveniment s-a întâmplat după ce specialiștii au demonstrat că anumite organe ale porcului sunt compatibile cu cele umane. Deocamdată nu s-a vorbit nimic în mediile științifice despre compatibilitatea de caracter dintre om și porc, însă bănuiesc că asta se datorează și costurilor imense la transplantul de caracter și obraz (rât).
Anunțul însă repară o greșeală istorică în ceea ce privește caracterul ofensator al cuvântului ”porc”.
După cum se vede specialiștii OMS nu au auzit de încercarea de reabilitare a suinului ratată de Adrian Păunescu în 1990, când a spus în direct: ”Sunt un porc!”
În fine, bine că s-a rezolvat și o chestiune incorectă politic.
Apropo, oare cum li se va spune porcilor care vor candida la alegeri?
La alegerile pentru postul de donator, ce-ați crezut!

De-a Cetăţeanul turbmentat

Cu o zi, două înaintea alegerilor, mă pregătesc sa gândesc.
Fac genuflexiuni cu emisfera stângă spre ecuatorul Raţional unde stă, la picnic, Descartes. Surpriză, exclam: alături, maneleşte din acordeon chiar tiroida judecăţilor mele cu sictirul sculat.
Aşadar, pe jumătate creier, pe jumătate muciflegme, sunt ca lupul, tigrul, ghepardul. Care întreaba cu scobitoarea de argint parfumat între dinţi: Eu pe cine alerg?
E supraofertă de ca-candidaţi, la pachet cu apostoli, maici şi îngeri în garanţie fix până la 1 decembrie. Când se întâmplă să fie Ziua de Luptă Anti-Sida.
Deci, Ţociu şi Palade sau Stela şi Arşinel?
Cred că, legislatura asta, merg la binominal cu Stela şi Arşinel.

Starea naţiunii prin magazine de mobilă

Caut bibliotecă. Mobilă de bibliotecă.
O caut prin magazine, showroom-uri, depozite, hangare, stadioane, platforme marine.
Aş vrea să pun acolo, în mobila numită aşa, hrana preferată a unor acarieni livreşti care nu consumă hârtie cu gust MacDonald's din principiu. Le place numai scriitură fină de nobelişti. Sau candidaţi la acest premiu, totuşi, comunistok.
Găsesc sute de modele cu acest pseudonim silvic şi înţeleg că în bibliotecă se aşază nu cărţi, ci mai ales chestii. 30 de cărţi şi diverse.
Nici telefonul nu mai e ce a fost, nici aparatul foto, nici viaţa în general.
Mă gândesc tot mai mult la o conservă de fasole cu display pe care se pot vedea filme etno cu porcii pentru costiţă.

Bacovianimism

Din Bacovia ştiam 4-5 versuri pe de rost încă din clasa a 8-a. Ele sună cam aşa:
Plouă, plouă, plouă,
Vreme de beţie -
Şi s-asculţi pustiul,
Ce melancolie!
Plouă, plouă, plouă...
Nu beam, nu fumam, nu eram nici un pic melancolic.
Aveam un singur viciu pe care l-am depistat destul de târziu.
Îmi făceam perfuzii cu filme vizavi, la cinematograful orăşenesc. De care devenisem dependent nu pe bază de katharsis, emoţiune, ci din cauza mirosului de motorină cu care se îmbălsămau, la o săptămână, podelele.
Marţi sau miercuri, nu mai ştiu când.
Fiindcă am citit destul de multă poezie fictivă, aş putea scrie doar un final de poezie despre un cinematograf cu podele octanice, după ce fimul se termină şi urmele spectatorilor lucesc asemenea unor foetuşi albaştri:
"Undeva, lângă parc, cred că te-a aşteptat un mongolfier
Fiindcă urmele tale au ars mocnit, parfumat,
sub ploaia ce se se ridica, amnezic, la cer."

Există viaţă după duminică?

Dacă maternităţile şi paternităţile din Sparta ar fi adus pe lume copii cu psihicul de Luni Dimineaţa, săptămâna ar fi început marţi. Ce vreau să zic? Cei mai culţi au înţeles deja că spartanii aruncau în hău nou-născuţii cu malformaţii. Cei mai puţin culţi zâmbesc chiar acum.
Nu presupun lucruri noi atunci când întreb ce are copilul luni faţă de marţi. Limba încleiată, creierul păpădie, sexul de muşeţel.
Şi uite cum într-o asemenea morfologie-sintactică, am ajuns azi-dimineaţă în baie.
Dau drumul apei, cum se spune la inundaţii, caut un şampon lunatec şi mă pregătesc de ritualul primei minciuni a civilizaţiei: schimbarea mirosului natural.
Cu se să mă spăl la cap, deci, cum ar zice bucureştenii. Fiindcă ieri a căzut prima zăpada, aleg Nivea. Pe care scrie ca pentru ziua de luni: Feeling Strong.
Şi brusc am o revelaţiune: Publicitatea e făcută fie pentru ziua de luni, fie pentru cei depresivi. Cum ar veni ăia strongi ca firul de păr.

Todo ai mei

Astăzi, Profesorul Eugen Todoran ar fi împlinit 90 de ani. Dacă, în 1997 nu s-ar fi stins brusc, în fața casei lui de pe Loga nr. 5.
Eminent eminescolog, emul al lui Balaga, primul rector al Universității de Vest după 1989 a știut să pună sămânță peste tot unde a fost. Cred că studenții nici nu știu cine a fost numele frontispiciul Bibliotecii Universitare din Timișoara.
Pe mine, Dom Profesor m-a făcut om atunci când, în ianuarie 1990, m-a adus la Universitate și mi-a dat să predau cursurile lui. Iar apoi a înființat Jurnalistica împreună cu Peter Gross.
Îi fusesem aproape din anul II, când mi-a dat un 9 la examen și a decis să fac o lucrare despre Eminescu pentru un colocviu de la Cluj. L-am cunoscut,tot în 77, pe Radu, fiul lui, de care m-a legat o prietenie lungă. În 85, Radu a făcut un cancer și a plecat la Aachen. (Îți aduci aminte, dragul meu Șerban, de râsul nostru isteric de-atunci?) S-o fi vindecat probabil, dar nu îndeajuns, fiindcă în 2004 a murit totuși, cum ar veni. Sub ochii mei, ai lui Moni și ai lui Horică. Cei mai apropiați lui.
Acum 2 nopți am avut un vis ciudat. Se făcea că eram undeva, cu Moni Drăgan și alți prieteni ai lui Radu Todoran, la o masă. Un bărbat susținea că e Profesorul Todoran. Semăna leit cu Radu,iar barba îi era neagră-neagră. ”Dacă sunteți Profesorul Todoran, vă rog să îmi spuneți ce am spus la un seminar din anul cutare”, l-am interogat eu, intrigat de uluitoarea asemănare cu Radu.
”Bine, bine, a spus persoana aceea din vis. Mă predau, sunt Radu și nu am murit.”

Creştinismul de sutien şi parbriz

Vă place cuvântul "străpizdată"? Dacă da, îl puteţi folosi şi cu acordul meu notarial.
La nevoie, se poate utiliza şi pentru bărbaţi, fiindcă, slavă Domnului, străpizdările nu ţin cont nici de sex, nici de vârstă, nici de profesiune.
Există însă o categorie de străpizdate care mă calcă pe ADN: cele care se ornează cu ditamai crucioiu între sânii mari şi beliţi la vedere. Şi care ţin mereu să spună că "se tem doar de Dumnezeu". Tipesele astea sunt echivalentul în lapte mamar al şoferilor care te scot din maşină şi te bat creştineşte, sub blânda legănare a aceleiaşi cruci atârnate de oglinda retrovizoare.
Ce mai, sentimentul creştin la români nu are sutien, ci manivelă pentru aranjat dinţii celuilalt obraz.

Mici răutăţi despre ziarele timişorene

Ziarul cu cele mai multe anunţuri mortuare din Timişoara se numeşte ”Renaşterea bănăţeană”. Numele "Învierea" oare nu ar fi mai pe înţelesul clienţilor? Sau chiar ”Reîncarnarea”. Fiindcă, uneori reîncarnarea poate fi o surpriză plăcută, după cum stă scris într-un WC din New York.
Dacă Ediţia de Vest a cotidianului ”Adevărul” ar fi preluată de Cramele Recaş, Adevărul s-ar afla acolo unde au opinat romanii. Şi numai acolo...
De mai mulţi ani, adesea am avut senzaţia că publicaţia "Timişoara" se numeşte, de fapt, "Blaşcovici". Un cartier care aparţine Timişoarei de 2 ori pe săptămână.
Ar fi bine ca ”Bănățeanul” să aibă patroni olteni? Sau chiar moldoveni? După victoria lui Obama nimic nu mi se mai pare imposibil la Timișoara.
La ”Fruncea” merge o adaptare aproximativ maghiară a unei vechi paranoia locale: Toth Bănățeanul îi Fruncea! Cu varianta ”Tot Banatu-i Cornu!”

Atent la ceva

Într-o varǎ, mai de mult, treceam prin parcul din spatele Catedralei. Pe o bancǎ stǎtea un cunoscut, poetul Gheorghe Pruncuț. Fǎrǎ sǎ vreau sǎ aflu, de fapt, ce mai face, i-am pus etern stupida întrebare „Ce mai faci?”, dupǎ care am dat sǎ plec.
Mi-a rǎspuns fix aşa : „Sunt atent sǎ nu înnebunesc!”

Al III-lea Congres Mondial al Sărutătorilor Profesionişti

1. Sărutul — realităţi şi perspective în lumea de astăzi.
Sub acest titlu inspirat, în perioada 21-29 octombrie a.c., s-au desfăşurat la Maputo lucrările celui de-al III-lea Congres Mondial al Sărutătorilor Profesionişti. În cuvântul său de deschidere, preşedintele forumului mondial, indonezianca Haresmarem Supthros Subthros Galesh, a ţinut să salute delegaţia română — din care a făcut parte şi autorul acestor rânduri — cu un sărut special, numit în limba dumneaei „culcuşitul lipicios al limbii pe amigdalele Celuilalt”. Din cauza faptului că subsemnatul şi reprezentantul Institutului de Limbi Moderne şi Aplicate nu mai aveam amigdale din copilărie, s-a produs un oarecare moment de stânjeneală, observat de îndată de cele 2 reprezentante ale Coastei de Fildeş care, complice, ne-au făcut bezele şi cu ochiul totemic din mâna stângă.
În afara acestui incident, delegaţia noastră a avut o prestaţie apreciată de toţi participanţii la cele trei secţiuni : 1. Cine mai crede în Primul Sărut după Primul Act Sexual şi invers? 2. Sărutul — tehnică sexuală sau arheologie bucală? 3. Mentalităţi retrograde şi tehnici inovatoare în arta sărutului.
Cum se vede, fenomenul a fost abordat din perspective multiple, de la anatomie, psihologie, fiziologie, sociologie, politologie, la noile ştiinţe ale domeniului cum ar fi geometrie în spaţiu intim, persuasologie, mecanica fluidelor bucale ş.a.m.d.
Dezbaterile în plen au fost deschise de secretarul general în exerciţiu al Congresului Mondial al Sărutătorilor Profesionişti, italianul de origine chineză Vittorio Labocca Lapsus Lin Gue, care a anunţat că, în ciuda protestelor din stradă, programul va fi respectat cu stricteţe. Fără a-i nominaliza, secretarul general s-a referit la un grup de eschimoşi care protestau împotriva labializării sărutului. Protestul lor — ce lua uneori accente violente sub forma unor muşcături aplicate poliţiştilor mozambicanezi — voia să atenţioneze opinia publică mondială asupra faptului că, adesea, sărutul degenerează în muşcături atroce şi că nu este întotdeauna o dovadă de afecţiune. De altfel, ei purtau un imens panou cu un nas uriaş sub care era scris în limba engleză „Nici un nas din lume nu a muşcat vreodată un penis!” Nici poliţiştii de la secţia de Relaţii Publice a Ministerului de Resort nu s-au lăsat mai prejos şi au apărut cu o pancartă ce înfăţişa doi câini poliţişti fiecare având câte un nas în fundul celuilalt, la paritate, cu următorul text, tot în limba engleză : „Ass you wish!”.
Mă rog, cam asta a fost atmosfera pe afară.

2. Despre buzele clanţei şi dioptrii linguale.
În sălile Congresului, pe secţiuni, am putut urmări comunicări şi dezbateri extrem de interesante. Au fost multe aşa şi, dintre ele, nu voi aminti decât unele mai aparte. Astfel, la secţia „Devieri şi învieri sexuale”, cea mai interesantă comunicare a prezentat-o un olandez originar din Trinidad Tobago, stabilit de mai mulţi ani în oraşul maghiar Szeged. Foarte pe scurt, în geroasa iarnă din 1992, fiind confundat cu un bruneţel din România, tovarăşii de pahar unguri au făcut rămăşag cu el că nu poate săruta clanţa de afară a uşii birtului unde se aflau. Evident, limba i s-a sudat instantaneu de alamă, evident că acei alcoolici unguri au mimat panică şi l-au tras de picioare, astfel că jumătate din organ i-a rămas acolo. În comunicarea-mărturie autorul nu a insistat pe momentele în care a fost internat de urgenţă pentru un transplant de limbă. Nu a spus nici ce fel de limbă a binemeritat sau alte detalii ce ar putea părea importante. Accentul a fost pus pe consecinţele erotice. Violenţa unui asemenea sărut şi — în opinia unor specialişti vestici — anumite substanţe depăşite oral folosite la anestezie au determinat o reacţie nemaiîntâlnită în analele medicinei : olandezul s-a îndrăgostit de uşă! Mai mult, conform legislaţiei în pregătire din ţara sa, i-a cerut-o în căsătorie chiar cârciumarului respectiv, însă acesta l-a refuzat politicos spunându-i ceva de genul că nu îşi vinde ţara. Astfel că el s-a stabilit definitiv în localitatea de pustă, deşi primea sărutul pasional de la femeia sa de stejar doar iarna. Fiindcă vara, zicea el, soţia sa vegetează. În încheierea acestei frumoase poveşti de iubire, vorbitorul nu a exclus să fi fost balama într-o viaţă anterioară.
În sălile unde s-au reunit politologii, a produs vii proteste studiul Consideraţii asupra sărutului anaerobic la E.T . şi Henry Kissinger prezentat de un grup de studenţi minoritari de la Dallas Down Institute. Ei formează o minoritatea aparte, anume minoritatea studenţilor trecuţi de 50 de ani, şi, din cauza vârstei, coroborat cu faptul că sunt minoritari din cauza vârstei, se bucură de un mare respect în mediile ştiinţifice juvenile. Ipoteza lor este că marele mogul al diplomaţiei americane a fost, doar pe durata mandatului său, extraterestru! Despre un asemenea teribil secret nu ar fi ştiut nimeni în afară de preşedintele Nixon şi o cunoscută actriţă americană a anilor ’70 cu care se presupune că ar fi avut o legătură amoroasă. Ea observat un lucru ciudat, anume că, în pofida numelui , partenerul ei nu era prea pupăcios. Atunci însă când a făcut-o cu multă pasionalitate, după vreo 5 minute fără respiraţie, ar fi întrebat-o foarte calm dacă are mici dificultăţi la înghiţire fiindcă amigdalele linguale îi sunt mărite. Ceea ce era exact şi, mai mult, despre acel disconfort actriţa nu îi vorbise nici măcar managerului ei! Dar de aici până la a concluziona că H.K. era un extraterestru care vedea cu limba e o mare distanţă. Iar sala a reacţionat ca atare, unii întrebând cu ironie ce dioptrii linguale se presupune a fi folosit celebrul ochelarist cu rame de baga (sic!).
Cu adevărat spectaculoasă a fost secţiunea Mecanica fluidelor bucale, unde un german a prezentat statistici buimăcitoare. Astfel, în el a calculat că „saliva săruturilor cumulate din întreg secolul XX ar putea forma un lac de mărimea lacului Guarda în anii de firesc meteorologic”. Pe epoci, perioadele numite de el salivare ar fost 1901-1914, 1919-1940, 1949-1953, 1961-1980. Cele mai pasionale popoare în direcţia sărutului sunt — în opinia lui Sigfried Beementzaft — chinezii, urmaţi de ruşi şi de sud-americani, germanii fiind spre coada clasamentului, cu o medie de 1,18 săruturi pe săptămână. Începând cu anii 80, cantitatea de săruturi pe cap de locuitor al Terrei ar fi scăzut cu 10-15 procente, evident din cauza proliferării unor boli ce se transmit şi pe cale orală. Singura ipoteză absolut neaşteptată în noianul de statistici s-a referit la ceea ce cercetătorul a numit „lipstosferă”, adică stratul subtil de salivă erotică ce se evaporă înainte şi după sărut din gura îndrăgostiţilor. Lipstosfera se pare că s-a diminuat, asemenea stratului de ozon, nu atât din cauza diminuării cantităţii de buze pe buze, ci mai ales datorită dispariţiei atracţiei erotice ce conferă lichidului acele proprietăţi miraculoase.
Secţiunea Sărutul în literaturile lumii a fost una aglomerată. Delegaţia română, de altfel, nici nu a putut prezenta una dintre comunicări — Paralelă între motivul interzis al „buzei uscate” în Deşertul tătarilor de Dino Buzzati şi „uzura sărutului” în proza permisă a lui Augustin Buzura — din cauza crizei de timp. În schimb am fost apreciaţi pentru studiul de erotologie folclorică al dnei Alexandrina Jder de la Facultatea de Limbi Aplicate care a avut ca moto o inedită strigătură dintr-o comunitate româno-evreiască din Ardeal : „Mândru-i badea şi îi fain!”/ C-are limbă ca Einstein!”
Tipologia sărutului, tehnicile de persuasiune în versiunea mereu valabilă a lui Morris au fost subiecte de dezbateri pentru mai mult de trei zile. Şi, fără teama de a exagera, pot spune că un important segment al intelectualităţii maputane a participat la dezbateri în superba sală de cinematograf Antonio Sampaio y Muntado de Castanheira, un fel de Geo Saizescu local.

Însemnările unui insomniac cu jumătate de normă

Notaţi pe un şerveţele de restaurant sau direct pe umăr cu un pix pentru tatuaj: distopia este o utopie cam naşpa. O negativă lume imaginară. Dacă aţi notat, să trecem la miezul problemei.
Noaptea trecută, insomniac fiind cu jumătate de normă, am revăzut una bucată distopie: Fahrenheit 451, în regia lui Truffaut. Sunt cam sceptic atunci când vine vorba despre ecranizări, dar am văzut şi excepţii: Solaris, mai ales. Nici cu Fahrenheit nu mi-e ruşine. Parcă îmi place mai mult decât romanul lui Ray Bradbury. De fapt, problema nu e asta. Ci a unei lumi ce va să vină.
O societate in care pompierii sunt Poliţia Secretă şi ard cărţile pentru că ele reprezintă supremul delict. Oamenii sunt hăituiţi şi arestaţi dacă au cărţi. Biblioteca e o crimă supremă, iar ziarele apar sub forma unor benzi desenate.
De ce sunt periculoase cărţile? Fiindcă scriu “prostii care pot înnebuni omul” iar “cei care le citesc devin nemulţumiţi de vieţile lor”. Fericirea este posibilă doar cu preţul egalităţii! O lume uniformizată de o televiziune a divertismentului, corectă politic ce pătrunde în toate ungherele. O televiziunea ce ştie tot despre tine, interactivă.
Nu ştiu de ce am avut impresia că e vorba în film despre comunismul-capitalist ce ne arde cărţile, la foc mic și distractiv, în scrumierele din computer.

PS Insomniac cu jumătate de normă înseamnă unul care adoarme cam după ora 2 jumate!

Ce-a fost mai întâi? Oul sau grindina?

Ştiţi ce îmi place mie la britanici în afara faptului că sunt mari? Vă dau un minut de gândire şi, dacă nu aţi ghicit, vă spun imediat după cele 65 de secunde : în primul rând că sărbătoresc ziua de naştere a reginei o singură dată pe an, iar în al doilea rând că fac asta când vor ei şi când e vreme frumoasă. Ca să înţelegei mai bine nuanţele, la români, indiferent de vreme, Ceauşescu a fost sărbătorit zilnic. Iar la regina Elisabeta ştiţi ce îmi place mai nou? Că apare, sub formă de crochiu, şi fără prinţul consort, prin omletele supuşilor ei! Cam aşa cum apar crucile din Maybach-ul lui Becali în jumătăţile de cartofi prăjiţi în ulei de tractor.
Dacă ştiţi, în fine, ce îmi place încă de acum la viitorul rege al Marii Britanii, mă predau. De fapt nu aveţi cum să ghiciţi. Îmi place ideea că, într-o bună zi, tânărul rege ar putea dori să facă un ban bun pentru o reclamă la Gilette sub sloganul „God shave the King!”.
Şi uite cum, vorbind despre miraculoasele imagini din omletele marilor britanici, îmi aduc aminte cum, fix acu 4 ani,în omleta de Cornu a PSD-ului au apărut două portrete, de data asta în gălbenuş: primul era al lui Hayssam, iar al doilea al lui Iliescu. Primul apare ţinând la ureche un telefon care nu poate fi ascultat de SRI în lunile cu „r”, iar al doilea mulţumind minerilor pentru faptul că fiecare şut al lor prevesteşte marile succese ale tricolorilor la campionatele mondiale de futbol. Dar nu fiecare omletă pesedistă era la fel. În cea a lui Năstase, cei doi se vedeau din spate, în omleta lui Sârbu se vedea din profil fiindcă cei doi apar într-un singur ou, iar în cea a lui Văcăroiu se vodcă neclar.

România, ţară de copro-ducţii!

Mai rar loc în lumea asta ţară atât de potrivită pentru filmări şi cascadorii cum este România. Peisajul e mirific, noroaiele - ecologice, şoselele - ginecologice, oraşele - populate mereu de parcă week end-ul ţine de luni până duminică. Iar cascadoresele sar oriunde şi din orice poziţie la preţuri ce sparg până şi concurenţa neloială.
Ca să nu mai vorbim despre cum sar copiii la adoptat, de se miră până şi baronesele de unde atâta pedofilie în politica Uniunii Europene.
Dar desigur că nu numai pentru asta se filmează în draci prin ţărişoara noastră. Poate vă mai amintiţi, noi, românii, avem o şcoală de regie extraordinară, remarcată unanim de opinia publică mondială în decembrie 89. Atunci când coproducţia sugestiv intitulată Revoluţia din 1989 a condus la accidentarea gravă a Primilor Scenarişti ai Ţării. E drept, nici astăzi nu s-a spus cu cine a fost realizată coproducţia, dar asta e o altă poveste. Sigur e că, de la început, unii au cam realizat că va fi ceva “copro”, ceea ce se traduce prin “fecale”. Necazul e că, în timp ce în alte ţări, trecerea de la stalinism la democraţie s-a făcut pe cale paşnică, în România s-a făcut pe cale violentă. Fecale violentă, adică!
Şi uite că, vorbind despre asemenea treceri, îmi vine în minte celebra butadă a lui Sir Winston Churchill care spunea aşa : “Comunismul este calea cea mai lungă de la capitalism la capitalism!

De ce avantajul calului e mai mare decât al călărețului. În America!

În 1519, Cortez a cucerit Imperiul Aztec în fruntea a EXACT 600 de soldaţi, 16 cai, 10 tunuri şi 13 archebuze.
Toate acestea în faţa unui imperiu ce număra peste 20 de milioane de suflete!
În faţa unei capitale, Mexico, de, atenție, peste 5 milioane de suflete!
De fapt, în faţa unor bieţi amerindieni care nu văzuseră niciodată CAI şi, ca atare, îi socoteau o teribilă pedeapsă a cerului.
Dar în povestea asta știți ce mi se pare nedrept? Că nici rușii nu văzuseră ceasuri de mână în 44!

Învierea mamuţilor prin elefanta de vot

Cu bucurie aflăm din "Cotidianul" de azi, p. 21, că mamuţii ar putea reveni la viaţă. Cu o condiţie însă: "Pentru a trezi la viaţă mamuţii, cercetătorii vor trebui să găsească o cale de a implanta nucleul celulei unui mamut în ovulul unei femele elefant."
Personal, am mai multe păreri despre un asemenea act de fertilizare mamută.
Mai întâi, cea mai sigură cale de a însămânţa o elefantessă e cea naturală. Nu are rost ca specialiştii japonezi despre care e vorba să se dedea la tot soiul de perversităţi pentru a fi remarcaţi de presă. Macheta microscopică a mamutului, nucleul celulei, se poate depune într-un singur loc, numit poetic, în limba elefanţilor, EleFanta EleFantei.
Sigur că cercetătorii japonezi, excesiv de delicaţi şi politicoşi, presupun că viitoarea Doamnă Văduvă Elefantă de Mamut nu prea vrea să stea, astfel că aceştia "vor trebui să găsească o cale". Aşa că Madame va trebui convinsă ori... cucerită. Or, în lumea eleFanţilor există numeroşi Fanţi persuasivi care ştiu să ciripească la ureche. Şi, în plus, au exerciţiul elasticităţii Trompei, fie ea chiar Uterină.
Ceea ce nu ştiu însă cercetătorii japonezi e că, în România, mamuţii renasc tot la patru ani, când nucleul minciunilor electorale prinde viaţă în fanta urnei de vot.
Un miracol al vieţii politice!
Fiindcă, vreme tot de patru ani, votanţii îi tot trimit spre fanta maternă.

Waiting 4 the president

Cautam ceva interesant despre America şi, când colo, dau de o lucrare a lui Dali care m-a buimăcit. În 1934 el străvedea continentul nord-american străpuns de un avion. Tabloul se numeşte Alegoria unui Crăciun american.
Ce premoniţie a lui 11 septembrie! Te pomeneşti că oul are şi gălbenuşuri gemene!

Realitatea TV are pui vii

Cum îi șade bine oricărui incubator, și Realitatea TV a scos la iveală puii de Timișoara. În ultima zi de octombrie i-a arătat pe televizor și dădeau bine. Cu ocazia lansării, le-am propus lui Mihai Tatulici și lui Doru Bușcu un slogan care îi face dreptate lui Silviu Prigoană:
La început n-am fost cu Vântu!

România, ţara turismului la morminte

Mai de mult, unul dintre cunoscuţii mei a emigrat în Australia. Era la capătul a trei-patru ani de drumuri şi demersuri la ambasada Australiei de la Belgrad, dar, mai ales, la capătul a zeci de ani de umilinţe pe care România i le “oferise” din plin, chiar şi după 1989. Când l-am întrebat de ce pleacă aşa departe, el mi-a replicat doar atât: “Departe de ce?”
Cum la fel de sec a replicat un altul, ce se pregătea pentru Noua Zeelandă, la observaţia că pleacă “la mama dracului”: “Mama dracului e aici!”
De ziua morţilor, cele două răspunsuri îmi revin în minte cu o acuitate aparte. Mai întâi, fiindcă, de 1 noiembrie, cei plecaţi “afară” se întorc în ţară pentru a se reculege la mormintele celor dragi. Stranie metamorfoză de-o zi, cimitirele româneşti au masca, aparenţa celor mai luxoase şi aglomerate parcări; iar cei care trec prin preajma fostelor aşezări şvăbeşti simt plutind dinspre cimitire mirosuri de parfumuri şi coloniale ciudate, necunoscute. Pentru că limuzinele şi rafinatele arome sunt ale celor ce au stat cândva în România. Şi care, în covârşitoare majoritate, sunt legaţi de România doar prin aprox. 8 metri cubi de pământ. Sau ar trebui să fie, fiindcă primul răspuns de mai sus, “Departe de ce?”, arată că şi acest reper se clatină.
Sau că noi, românii, am ajuns la o depăşire a disperării şi la un naufragiu în maladiv, de vreme ce anularea, ruperea brutală a tuturor legăturilor afective cu cei mai dragi, uitarea părinţilor decedaţi, de pildă, e semn de grea boală a sufletului.
Ceea ce – trebuie să vă spun – îmi dă copleşitoarea şi umilitoarea senzaţie de a aparţine nu unui popor, ci unei asociaţii de locatari cu numele România. Sau că aparţin unei Românii funerare ce nu mai are de oferit nimic în afara spaţiului amintirii. Pentru cei plecaţi dar şi pentru cei încă rămaşi. Că suntem o ţară a turismului la morminte, un turism nici măcar de sezon, ci de o singură zi.

PS Un articol vechi, pe care îl credeam înmormântat, acum l-am descoperit încă viu!