Vine Geru Voican?

La românii de după 89 Crăciunul stă sub semnul executării Ceauşeştilor.
Iar executarea, atât de frumos presimţită de Grigore Alexandrescu în poezia Adio. La Târgovişte, are un nume: Gelu Voican.
Personaj misterios, implicat în evenimentele de la Târgu Mureş, mineriade, naşterea SRI, a unităţii MI 0215 şi a SIE, Gelu Voican Voiculescu are anumite preocupări – pe care o să le numim ezoterice – ce s-au repercutat şi asupra configuraţiei mitologice a evenimentelor din decembrie 1989.
În primul rând este vorba despre data execuţiei.
După câte ştiu, nu s-a observat până acum că alegerea zilei de Crăciun poate fi înţeleasă şi altfel decât ca o pedeapsă divină (dacă Dumnezeu ar putea avea un asemenea resentiment!) pentru dărâmătorul de biserici Ceauşescu.
Astfel, semnalez faptul că sărbătoarea Crăciunului coincide sau a fost ulterior fixată de Biserică în ziua sacrificului mithraic. Dacă veţi căuta în Istoria credinţelor şi ideilor religioase, veţi afla date interesante despre unul dintre misteriile antichităţii, cultul lui Mithra.
Mithra sacrifica taurul, ca semn al unui nou Început, al unei noi ere, când răul era abolit şi Soarele reurca pe boltă, la locul lui.
Şi parcă pentru a înţelege mai bine moartea Ceauşeştilor, e de adăugat că societăţile mithraice erau secrete şi eminamente militare!

Remeber Bebe Costinaş. Recitiţi!

În 11 septembrie 1991, în nr. 177 al ziarului "Timişoara", Iosif Costinaş face dezvăluiri în premieră despre cadavrele arse la Curtea de furaje a CAP Freidorf în decembrie 89 : „Ştefan Szücs: Împreună cu fiul meu, am adunat oase şi fragmente de oase: coaste, tibii, falange de la degetele mâinilor. Am umplut două pungi de nailon cu oase. Le-am dus la Radio Timişoara. Acolo se afla maiorul Nacov. I-am dat lui cele două pungi cu oase. După câtva timp, am fost chemat la Procuratura militară. Procurorul militar Adrian Anghel mi-a spus că şi pentru el e clar că sunt oase din corpul uman. Mi-a spus că a găsit şi nişte chimicale, care, în mod normal, nu aveau cum să fie acolo în paie".
Şi tot în "Timişoara", nr. 22/1991, de recitit un articol despre "aşa-zişii terorişti" care "nu au fost altceva decât componenţii unor unităţi speciale de Securitate din Bucureşti. În Timişoara, aceste forţe speciale au început să vină, de la Bucureşti, luni, 18 decembrie 1989, cu două avioane având fiecare 48 de locuri”.

Revoluția din fizică și din România

Revoluție este un cuvânt românesc ce are o etimologie… timișoreană. Dacă, după 19 ani, românii încă se întreabă ce a fost în decembrie 1989, Revoluție sau lovitură de stat, timișorenii știu că aici, la Timișoara, a fost revoluție. În rest, probabil că o fi fost conspiratie, lovitură de stat, loviluție, operetă, un film la televizor cu cascadorii, însă la Timișoara a fost Revoluție. Cu R mare.
Privit mai îndeaproape, cuvântul revoluție are ciudățeniile lui. Din punct de vedere social, revoluție înseamna o schimbare radical a societății. În fizică, astronomie sau geometrie, revoluția este o mișcare ce descrie o traiectorie completă. Mai simplu spus, prin mișcarea de revoluție, un corp ajunge de unde a plecat.
Personal, eu am avut presimțirea că așa se va petrece și cu schimbarea la fata a Romaniei încă din primavara lui 1989. Am scris bine, am știut asta încă din luna mai 1989.
La acea dată eram redactor la editura Facla și am fost contactat de un profesor universitar de socialism știintific, William Marin, care a ținut morțiș să îmi spună așa: “până la finele anului Criminalul va fi lichidat”. Criminalul era Ceaușescu și fix în clipa în care mi-a spus acest lucru mi s-a făcut frica. Poate că era un provocator. Nu aveam deloc stofă de conspirator și i-am spus ceva de circumstanță despre PCR și despre secretarul general al partidului. M-a asigurat că știa totul despre mine, inclusiv că am evitat să scriu în volumul omagial dedicat lui Ceaușescu.
În seara acelei zile omul meu urma să plece definitiv în Germania și a ținut să le transmit prietenilor mei Vasile Popovici, Daniel Vighi și Mircea Mihăieș ”să nu cedeze pe ultima sută de metri”.
Eram tot mai înfricoșat, cu atât mai mult cu cât sediul editurii se afla atunci în curtea Școlii de Partid unde mi se părea că suntem atent supravegheați. Nu mi-a cerut nimic. Doar să am încredere. Dovada? Volumul Perspective globale ale omenirii, apărut la Editura Tehnică și Stiințifică în acel an. Din primul guvern democrat al României postbelice — mi-a spus profesorul — vor face parte doi dintre coordonatorii cărții.
De spaimă, nici nu am îndrăznit să ating cartea în librării. Abia în ianuarie 1990 am văzut despre cine era vorba: Ion Iliescu și Serghei Celac, primul ministru de externe al României democratice.
Dacă a conspira înseamnă ”a respira împreună”, vă asigur că, pe tot parcursul conversației mele cu profesorul universitar, eu am respirat ușurat abia în 22 decembrie.

Cine l-a retras pe Stolo?

Aproape toată presa românească de azi a opinat că retragerea dlui Stolojan ar fi o manevră a președintelui Băsescu. Eu cred că nici vorbă!
Nu-i folosește la nimic. A fost iritat și ciufut. Surprins. Perplex chiar.
Dl. Stolojan nu a rezistat nici la protocolul PD-L - PSD, nici la PSD-ul de nămol. Acolo unde sunt vechii tovarăși de drum ai FSN-ului.
E nevrozat, probabil, și rănit în orgoliu de protocolul dintre cele două partide care, practic, îl scoate din joc.
Dacă aș fi fost Băsescu și dacă l-aș fi putu manevra atât de direct, aș fi făcut mutarea cu retragerea lui peste 5-6 luni. La cel mai mic semn de criză în sutienul guvernării.

Nu mai pâlpâie

Nu mai pâlpâie nici o pasăre, nici o stea
Cerul a obosit deasupra ta.
Hai, Nichita, strânge-ţi pleoapa
de pleoapă, strânge-le.
Amurgul curge pe lângă ochii tăi uimiţi
de parcă-ar vrea să vă priviţi
unul altuia, sângele.

februarie 1957, Argoticele, volumul lui de debut

Nichita: o vodkă mare?

Moto: Aud nenăscuţii câini cum îi latră pe nou-născuţii polițiști comunitari

Dacă nu ar fi murit în 13 decembrie 1983, Nichita Stănescu ar fi fost astăzi Poetul trecut de 75 de ani şi nu un nume pe o etichetă de vodcă. Asta e, astăzi se pronunţă corect Eminem-scu şi nu Eminescu, Blaga de la PD-L şi nu Lucian Blaga, iar Delavrancea e cel mult un cutremur de perspectivă.
Tot într-un decembrie, în iarna lui 1982, pe 11, Nichita publica în “Luceafărul” un fel de testament, Scrisoarea, din care extrag următorul pasaj, deopotrivă pentru alcoolicii anonimi şi celebri:
„De ce autorul sublimului poem Anabel Lee, Edgar Allan Poe, acel poem care este cea mai apropiată respirare dintre doi îndrăgostiţi, de ce tocmai el a murit mort de beat într-un şanţ cu prilejul unor alegeri electorale din nu ştiu ce oraş pierdut din vasta Americă?
Dacă ştim prea bine că muncitorul are bolile profesionale ale muncitorului, că minerul bunăoară după ani şi ani de zile se înbolnăveşte de silicoză, dacă ştim foarte bine că medicul chirurg cel care taie carnea omului ca s-o vindece şi o coase cu aţă de maţ de peşte şi care este rece şi netulburat când îşi face profesiunea lui, căci dacă ar fi cald şi tulburat nu şi-ar mai face-o, are harnicul obicei ca să moară brusc de infarct când îi este lumea mai dragă, de ce nu ne-am pune întrebarea legitimă care sunt bolile profesionale ale poetului?”.
De mai multă vreme ciroza îi măcina ficatul. Dacă nu mă înşală memoria, îşi mai fracturase piciorul, iar medicii îl pregăteau pentru o intervenţie dificilă. În seara de Ajun a lui 82, — instigat de Călin Ţunea şi Luminiţa Samfirescu, cu care locuiam în gazdă — l-am sunat să îi spun că tocmai se vedea cum vorbeşte pe Novi Sad, într-o reluare de la Struga unde i se decernase Marele Premiu. Atunci el a spus, în proză, “Stai puţin” şi m-a rugat aşa: „las-o pe Dora să asculte toate astea”, fiindcă, nu-i aşa, el le mai văzuse, băuse şi auzise în chiar această viaţă, dar le povestea ca şi cum ar fi aparţinut unei alteia, poate anterioare.
Cu Dora stătea temporar, cum stă vodca într-un pahar.

Bunuel Nicoliţă şi Câinele Andaluz (fără Dinamo!)

Câinele andaluz e un film de Luis Bunuel (plus Salvador Dali) din perioada Mutu a cinematografului.
Nimic nu coagulează vreun sens nici măcar preţ de 10 secunde. Cam cum au fost pasele steliştilor din meciul cu Fiorentina.
Dicteul automat - care, la un fost club militar, poate fi dicteu foc cu foc - e suveran, asemenea iraţionalului unui vis.
Aşa că, după ce ora şi jumătate de vis UEFA până la linia de fund a absurdului, am adormit şi m-am visat într-o echipă de polo antrenată în ploaie.
Oare dacă Gigi Becali ar fi antrenor al revistei "Orizont", s-ar visa copil Păstorel?

Guvernul șoptit

O voce mi-a șoptit să pronostichez venirea lui Ponta la Externe, a lui Diaconescu la Justiție și a lui Sîrbu la Agricultură. Dan Voiculescu? Ministru delegat la Lotopronosport.

Cain și Babel

Așa cum în parcările de MacDonald's caii putere ai limuzinelor au grohăitul de porc îngrășat cu chipsuri de ghindă, recenta alianță dintre PD-L și PSD seamănă cu un pârț de sub șpagatul unei balerine sovietice.

Molia surâsului, drogată cu supraelasticul de partid

Mai încape, înainte de sărbători, peste gura partidelor un surâs virgin ca bumbacul?
Umezit de saliva propriilor glande.
Acoperit cu plapumi de buze.
Mai strălucitor decât petrolul adormit în subsolul unei case igrasioase din Dubaiul de Jos.
Întreb asta fiindcă moliile slabe, cele 7 molii slabe și oarbe, de la un cămin de bătrâni electori se așază seara de seară peste gurile câștigătorilor din alegeri și lasă un găinaț de ouă cu gălbenuș roșu aprins.
Peste ecranul.

Un fost profesor al Patriarhului expune la Muzeul de Artă din Timișoara

Timișorenii știu că joi seara, după 6, a fost vernisată la Palatul Baroc o minunată expoziție Silviu Oravitzan. De ce spun ”minunată”? Fiindcă nu se putea altfel. Și fiindcă știu că cei peste 400 de ochi au clipit chiar așa.
Nimeni însă nu a știut că președintele CJ Timiș vroia să îi facă artistului o surpriză de proporții. Spera să îl convingă să vină la vernisaj pe Patriarhul Daniel, care urma să ajungă la aeroportul timișorean, la 18,15, în drum spre Arad. Așa că d. Constantin Ostaficiuc m-a sunat să amân discret ora vernisajului și, evident, să păstrez toată discreția. Singura persoană care știa de proiect era șeful circulației municipale, d. Florin Bolbos, cu care am stabilit traseul cel mai scurt spre Muzeu.
Din păcate avionul a întârziat prea mult pentru ca Prea Fericitul Daniel să se poată abate de la program.
În pofida acestei amânate și nu ratate întâlniri, am să vă spun un al doilea secret: Silviu Oravitzan i-a fost profesor de desen actualului Patriarh al României!

Sperăm să nu mai vină un Nicolae ca ăsta

Ştiţi ce îmi place mie la Nicoale? Că românii au scăpat de Nicolae al lor fix în luna decembrie. Fiindcă, orice am face, cel mai celebru Nicolae al istoriei noastre tot Ceauşescu rămâne. La bază cizmar, el nu a obişnuit deloc să pună câte ceva în cizmuliţele noastre, ci a tot luat. Nicolae a luat mai întâi din programele TV, apoi din papică, pe nesimţite marfa din magazine, benzina din rezervoare, caldurica din case, soţul soţiei (şi invers) la repartiţii.
Nicolae a luat chiar şi viaţa celor ce încercau frontiera etc. etc. Scuzaţi, a mai dat şi omu’ cu generozitate câte ceva, cum ar fi decreţei sau câte o septicemie pentru avorturile mai neinspirate. Şi totuşi, Nea Nicu a fost adulat, venerat, ba chiar semizeificat. Adrian Păunescu a facut din Nicolae o muză a creaţiei sale. De fapt, un muz.
Patria era cabinetul de lucru al Tovaraşului Nicolae Ceusescu. Poate nu vă vine să credeţi, dar Nicoale al nostru a fost şi marinar: „Mândra-i corabia, meşter cârmaciul”, scria acelaşi Păunescu.
Dar ceva s-a întâmplat în decembrie 1989 cand bătrâneii Ceauşescu Nicolae şi Elena au văzut câtă bază se putea pune pe volume omagiale, pe tonele de adjective linguşitoare, pe manifestările de profundă mândrie patriotică.
În loc de “sentimente înălţătoare”, au avut parte de nişte “sentimente încălţătoare”, după cum impunea şi meseria. Sau, încă mai precis, de nişte vajnice “sentimente înălţătoare la cer”. Iar apoi, pentru câteva luni, românii au scris “nicolae ceauşescu”, “Odiosul şi Sinistra lui soţie”, dictatorul. (Gen. Chiţac, atunci când a trebuit să anunţe la TVR Liberă că “Dictatorul a fost prins”, a spus cu o limba coclită de spaimă “Obiectivul a fost prins”!)
Daca nu mă înşel, numele Nicolae are cele mai multe hipocoristice, adică nume de alint: Nicu, Nicki şi Lae.

Miciurin a negociat un milițian din încrucișarea unui căcat c-un fluier

De alegerile mononominale, pesediştii s-au pogorât iarăşi din jeepuri şi au intrat în sălile fostelor cinematografe săteşti, acolo unde motorina de pe podele ascunde încă stângaci mirosul de venă cavă a ţăranilor cooperativizaţi postmortem.
Iar pe varul pereţilor se citeşte, din orice poziţie, Mosfilm.
FruMosfilm, cu mulţi actori din perioada aceea care, în acte, apare moartă în cocină.
Însă televizorul arată că nu e tocmai murită, mai ales atunci când le vedem fizionomia de aproape.
Desigur, rafinamentele şi progresul faţă de obsedantescul deceniu se observă cu acelaşi ochi liber. Şi am să vă dau un singur exemplu : pielea din viţel de Mongolia din scurtele securiştilor e acum în retragere (sic!) peste canapele sau scaunele de limuzină.
Dar nu alegerea unui Joană din localităţile discrete ale României - unde creşte încă pepenele-floare de colţ - este evenimentul politic al stagiunii, ci chiar duhoarea de FSN ce se simte din chiloții negocierilor.
Păi, Dom Băsescu, dacă o să vă lăsați partidul să se altoiască la scoarța hrebenciucă cu mugur pensionar iliescian, mai bine ne-ați fi lăsat acas de alegeri.

Câteva cusururi ale zilei de 1 Decembrie

Ziua naţională a românilor are câteva incoveniente care mi se par îndeajuns de problematice. Primul dintre ele e că are o solemnitate şi o băţoşenie care mi-o face din start mai puţin prietenoasă. Mai toată lumea se simte obligată să spună lucruri banale despre mândria de a fi român, despre trecut, despre istorie, toate acestea într-o deja banalizată ignorare a lucrurilor întâmplate atunci. Într-un anume fel, ne asemănăm mult, de 1 Decembrie, cu francezii. Şi ei au aceleaşi reflexe de a-şi celebra 14 iulie cu faţa întoarsă spre trecut, şi Marseieza lor (scuzaţi grafia!) e un cântec la fel de războinic ca şi Deşteaptă-te, române! Iar din acest motiv, mă întreb — ca al doilea cusur al plasării Zilei Naţionale la 1 Decembrie — cum or sărbători maghiarii şi sârbii Ziua Naţională. Fiindcă, istoriceşte vorbind, nu ar avea nici măcar o umbră de motiv pentru a o face. Ceea ce înseamnă că, în realitate, avem o Zi Naţională fragmentară. Parţial color, în registrul vizual al bucuriei la nivelul tuturor regiunilor. I-am adăugat pe sârbi fiindcă trupele sârbeşti au creat mari probleme mai ales în Banat imediat după 1918 şi a fost nevoie de gesturi cu adevărat eroice ale românilor bănăţeni pentru a se ajunge la respectarea tratatelor internaţionale.
Un al treilea dezavantaj al datei este că, de ziua lui naţională, Românul e nevoit să cam stea în casă pe motiv de calendar. Cele două date anterioare — 10 mai şi 23 August — au fost momente calendaristice propice serbării câmpeneşti, ieşirii în natură. Acum, cenuşiul şi vremea de toamnă-iarnă de afară e aproape o stare de spirit. Ca să nu spun că o petrecere câmpenească specific românească nu se poate orgnaiza în această perioadă pentru simplul motiv că ne află în Postul Crăciunului. Şi ce sărbătoare naţională e aia la care nu se poate mânca şi bea pe cinstite. Sau, în termeni politici locali, ce sărbătoare e aia la care nu se distribuie electoratului mici, sarmale şi fripturi! Gratuit până şi la muştar!
In fine, deloc neglijabil în context internaţional e faptul că 1 decembrie este Ziua Mondială Împotriva Sida, ceea ce, vrem, nu vrem, ne plasează într-o relaţie nepotrivită, ca să mă exprim aşa.
P.S. Dintre toţi demnitarii postdecembrişti doar dl Andrei Pleşu poate spune că a avut o zi naţională, Domnia Sa fiind născut chiar într-o zi de 23 august!