Mihai, fiul lui Iacob

A murit un pedofil, a rămas un cântăreț.
Michael Jackson sau, pe românește, Mihail, fiul lui Iacob.
Nu mă dau în vânt și nici în adiere după muzica lui Michael Jackson, dar cred că viața lui a fost cu mult mai interesantă decât muzica lui de bazin.
Un destin suprafaustic, fiindcă MJ a încercat să se ia la trântă nu cu Moartea, ci cu tandemul ADN/ARN, un duo ce îl dăruise vieții mai colorat la pigment.
Ca persoană fizică, a reușit imposibilul în raportul cu marii înaintași muzicali: s-a căsătorit cu fata lui Elvis și a cumpărat muzica Beatleșilor.
A ajuns atât de firav, sticlos, imponderabil la fizic încât s-a evaporat.
În destinul lui, Gepetto și Pinocchio sunt aceaași persoană.
Afro-americană.

Mehr Lichter

Goethe, pe patul morții: ”Mehr Licht!”


Pentru mine, Matei Călinescu e un nume așezat pe coperta albastru-spălăcit a unei cărți ce îți dizolvă adolescența.
Viața și opiniile lui Zacharias Lichter - un op cu care e bine să să te întâlnești după ce acneea paradoxurilor a fost uscată de ultravioletele altor lecturi - mi-a marcat acei ani și m-a condus direct la India și Nietzsche.
Nici măcar nu știu cum de a apărut în acel an, 1971, o asemenea carte despre Omul Marginal.
Îmi place mult un fragment despre cerșetorie (ediția Polirom, p. 35), fiindcă în anul 2 de facultă am fost și eu, timp de aproape o oră, cerșetor, asemenea oricărui fan Zacahrias Lichter.
La Stația Maria, cu o pălărie în față.
Unde mi-au fost aruncate 4 monezi de 3 lei și 565 de un leu.
Spre slava timișorenilor de atunci, nu am fost miluit cu 5, 10, 15, 25 de bani.
Mulțumesc!

Societatea Timișoara și Securitatea

Azi am participat la o conferință de presă a Societății Timișoara dedicată unor clarificări.
Cu ceva timp în urmă, Societatea Timișoara a cerut CNSAS-ului să îi verifice pe membrii fondatori.
Răspunsul l-am primit anul trecut și m-a cam dezamăgit: că nu am fost turnător sau ofițer, știam de la mine, dar nu îmi vine să cred că nu am figurat pe listele de urmăriți ale Securității.
În clasa a XII-a am fost apropiat de unele cercuri antroposofice din Timișoara, prin profesorul Bâlici de la Liceul de Muzică, iar din clasa a XI-a îl frecventam deja pe Părintele Avramescu, atent supravegheat de Securitate.
Poate și refuzul meu de a scrie în volumul omagial dedicat lui Ceaușescu, în 1987, când maiorul Indrei m-a convocat la sediu a fost un alt episod de natură să mă facă securigenic (adaptare de la fotogenic!).
Nu scriam texte cu Ceaușescu, nu vroiam să mă evidențiez politic, am evitat să urmez Academia Ștefan Gheorghiu, eram o gură-spartă continuă.
Poate fiindcă tatăl meu a fost primar până în 1983 m-a ținut deoparte, însă persoane mult mai grele decât un primar de Jimbolia au fost atent monitorizate.
Cât despre zvonurile referitoare la membrii marcanți ai Societății, în epocă circulau cele mai diverse scenarii: de la George Șerban, Bebe Costinaș sau Doru Mihiț, completate, ulterior cu altele și altele.
După ce ”Renașterea”, de fapt ”Luptătorul bănățean”, mi-a dedicat un număr întreg într-o zi de luni (ziua în care nu apăreau, pe atunci, ziare!) am priceput că se vor folosi din originea mea pentru a mă împroșca pe mine și Societatea Timișoara. Drept pentru care m-am retras tacit.
Dar, ca să fiu sincer până la capăt, m-a ajutat și o anumită iritare față de mine a lui George Șerban.

La Adam Michnik

La 6 seara, spre Cartea de nisip, unde va fi prezent Adam Michnik.
Îl știu din povestirile lui Mircea și ale Adrianei. Cred că era în 90, poate prin 91, când Mircea mi-a povestit despre el și refuzul de a ieși din închisoare printr-o ”mică abdicare”. E unul dintre rarele personaje ale istoriei moderne care a preferat să stea la umbra luminoasă a propriei conștiințe.
La puțin timp după asta am avut un vis. Se făcea că eram anchetat la Securitate și mi se cerea să spun ce făceam noi la ”Orizont”. De frică, am spus tot ce știam. Când m-am trezit, am înțeles că îmi era frică de mine. De lașitățile mele. Una dintre puținele mele frici care mi-au făcut bine.
Așa că întâlnirea cu Michnik a fost, pentru mine, maidegrabă, una psihanalatică.
Unde am bârfit cu Eugen Ciorîcă.
Apoi, pe la 8 și ceva, am mers la Muzeul de Artă.
Unde d. Michnik a fost emoționat de colecția Baba. Era încântat la gândul unei expoziții Baba la Varsovia.
Dintre echivalențele româno-polone ale conversației, un cuvânt mi se părut că are o sensibilă conotație: topor.
Chiar dacă ”topor” sună la fel în polonă și în română, ceea ce îl face diferit e coada.
În România, cozile de topor a depășit cu mult topoarele de metal.

Un destin nedrept-eminescian: nuca

Până de curând nu prea știam că nucul e un juglandaceu, adică face parte din “familia de plante dicotiledonate, cu frunze alterne, compuse, căzătoare, flori unisexuate (cele mascule dispuse în amenți, cele femele solitare sau în grupe mici) și fruct după dehiliscentă sau nuculă aripată“.
După ce am citat cele de mai sus în Micul Dicționar Encicopedic, ediția 1972, p. 514, să explic cititorului nostru nebotanist că: 1) ament înseamnă “dispus în formă de ciucuri, mâțișori”, că 2) fructul după este format din două straturi protectoare și un sâmbure și că 3) dehiliscent este ceva ce se deschide singur.
Aceste lămuriri odată făcute, să continuu cu o mărturisire: până acum, nu mă aplecasem (sic!) cu prea multă atenție asupra acestui fructifer deși, prin 1978-79, am scris poezii, texte-definiție, despre Dulap, un soi de abator de nuc al hainelor, cum ar veni, dacă îmi permiteți această imagine surrealistă dintr-o epocă a surrealismului socialist.
De fapt o imagine elegiacă, de vreme ce viziunea unei asemenea “cimitir textil” o avusesem în clipa în care am scos umerașul dintr-un veston cam cum ai scoate, fără durere, sternul unui mamifer mut. Și tot în consonanță cu aerul elegiac pe care citatul din MDE îl ascunde dehiliscent sub didactica lui – “ frunze alterne, compuse, căzătoare” (subl. mea, M.T.) – o să citez un moto din aceeași perioadă maro : “Furnir c’est un peu mourrir”. În ciuda unei licențe de topică cerute chiar de rimă, motoul a fost solicitat, la vremea potrivită, de Domnul Emil Brumaru pentru două kile de rachiu din bucate în cursul unei Manifestări cu poeții. La Iași.
Evident, acel furnir despre care e vorba acolo/aici nu poate fi decât unul de nuc, fiindcă nucul - și aici redevin poet clasic – este, între esențele pentru mobile, ca diamantul între minerale și ghepardul între feline.
Dar nimic din toate acestea nu ne îngăduie să ghicim ce ciudată degenerescență ne întâmpină de îndată ce anvizajăm al destin: Nuca, fiica din... flori a acestei spițe nobiliare. Dintotdeauna și aproape peste tot ea a fost aproape de ceea ce s-ar numi derizoriu, superficialitate, chiar nebunie. Romanii, de pildă, foloseau acest cuvânt pentru a se referi la nerozii, neghiobii; nugator era denumit cel ce povestea baliverne, iar nugatrix - întâlnim în Dicționarul latin - însemna “deșucheata”. Cunoscuta expresie a lui Martial, difficiles nugae, “bagatele, nimicuri laborioase”, se află tot în aceeași arie. Să fie oare vorba despre același destin și în cazul englezei, unde nuts (nuci, alune) se traduce prin nebun, țicnit?
Și totuși, aceste emisfere de Magdeburg naturale au un semn cu totul aparte: nervuri asemenea creierului, cerebelare. Într-o miraculoasă întâlnire, sămânță și creier, concomitent. Conform unei oculte teorii a signaturilor, un fruct, o plantă sunt capabile să vindece acele disfuncționalități ale organelor cu care se aseamănă.

O durere în spate

În 14 iunie 1990, Nicu Țăranu m-a luat de acasă pentru a merge să le vorbim și noi celor din Piața Operei.
Timișoara fierbea după ce, în 13 iunie, o țară întreagă a văzut la Televiziunea Română Liberă hoardele de mineri.
A vorbit Nicu, a urmat Emil Reus, apoi eu.
Iliescu și Chițac erau cei mai huiduiți de ”golanii” Timișoarei.
Am plecat, după vreo 2 ore, cu Nicu, spre casă.
În spatele Castelului Huniade, a apărut, ca din senin, un ins cu o scândură în mână. Venea în fugă spre noi.
Am zbughit-o la fugă însă eu am pupat cu spatele din esența lemnului, așa, in extremis.
Din păcate ne doare în spate pe toți că, de pildă, Ion Iliescu și toți cei ce au condus Mineriada sunt încă liberi!

Coniacul Unirea Urziceni

Din fotbal îmi plac următoarele:
1. costumele antrenorilor de nocturnă
2. nodul mereu gravid de la cravata fotbaliştilor
3. faptul că tuşierul e numeşte asistent şi nu doctor
4. privirea hipnotică a lui Dumitru Dragomir
5. flegmele steliştilor şi ale rapidiştilor secretate pentru Becali şi Copos
6. faptul că jucătorii naţionalei se numesc tricolori în vreme ce ei joacă monocolor
7. ecoul axiologic al numelui "Piţurcă"
8. figurile dinamovibile ale rasat-intelectualilor Borcea şi Turcu
9. Unirea Urziceni, care s-a făcut Coniacul Unirea Urziceni
10. ghetele La Poule Sportive ce vor fi încălţate în fotbalul feminin.

Notă pentru anglofoni: La Poule Sportive se traduce prin Găina Sportivă, fiind varianta firesc feminină a cunoscutei mărci Le Coq Sportif, Cocoșul Sportiv.

Ziua Paraşutiştilor din politică

Astăzi e Ziua "Paraşutiştilor", un reper important în calendarul politico-prostituţional românesc.
Sărbătoresc această minunată zi toţi "paraşutiştii" politicieni care au sărit din avionul sau avioanele lor în numele principiilor şi al salvării Patriei, devenind peste noapte opusul lor de cu 5 minute nainte.
Ca nişte adevăraţi eroi, unii au sărit fără paraşută, iar alţii cu tot cu paraşuta dobândită în timpul mandatului.
Ştiţi care este deosebirea dintre "paraşutiştii" români şi gepizi?
Deşi ambele specii au fost migratoare, paraşutele gepizilor se numeau, probabil, gepize.

Peter Gross, sub laurii onoarei academice

Universitatea de Vest i-a acordat titlul de Doctor honoris causa Profesorului Peter Gross.
Ilustrul dascăl de jurnalism american, originar din Timișoara, a fost înconjurat de profesorii de jurnalism ce au așezat, cu sprijinul Profesorului Gross, ”pietrele” învățământului universitar jurnalistic românesc. Profesorii Mihai Coman (București), Daniel Condurache (Iași)și Ilie Rad (Cluj) s-au aflat în comisia de decernare a titlului, alături de Dna Profesor Adriana Babeți și subsemnatul.
Pentru cei care își mai amintesc, nașterea specializării academice jurnalism la Timișoara i se datorește Profesorului Gross care, în 1991, a reușit să impună o asemenea specializare în timpul mandatului de rector al regretatului Profesor Eugen Todoran.
Alături de politologul Vladimir Timăneanu, Profesorul Gross înseamnă una dintre cele mai cunoscute referințe în bibliografia americană cu privire la înțelegerea pluridisciplinară, subtilă și simpatetică a Estului post-comunist.
O reverență pe care comunitatea academică a Universității de Vest și cea din marile centre universitare ale României a ținut să o sublinieze vinerea care a trecut.
Last but not least, ar trebui spus că omul-cheie al evenimentului a fost colegul meu, Profesorul Lucian Ionică, care a organizat cu eficiență și devoțiune un asemenea moment emoționant și de înaltă ținută.

Eu cu cine votez

Eu cu cina votez.
Mănânc mult seara și coșmăresc ca un scafandru în acidul gastric al lăcomiei.
Uneori eu cucina italiana votez.
Cu chinezescul votez.
Eu cu cine verite-ul votez.
Mestec Orbit în Duminica Orbitului și, după vot, mă voi reîncarna în Cetățeanul Mentolat.

Despre la mine în cartier

La mine în cartier ploaia a fost depozitată cu grijă în câteva acvarii puse la dispoziție de un filantrop albanez, naturalizat special pentru asemenea fenomene.
Dacă treci prin tragere la sorți norocoasă prin zonă, vei înțelege că primele recipiente sunt cele dedicate familiilor nevoiașe, fiindcă ziarele au scris, în batjocură, despre Ape cum că ar semăna cu evidențele amniotice.
Le urmează într-un perfect șir indian, cele aflate în levitație deasupra unicului tramvai în care arheologii au găsit o cafenea sub formă de fluture adormit.
Nouă, celor din bloc, ne place mult acvariul galez pe care copilul cel mic al vecinilor a scris cu un creion chimic cele mai frumoase începuturi de frază.
Singura problemă acum e că, în apa de ploaie, au apărut câțiva pești ai nimănui chiar, cu care vorbim, deodată, în somn.

Ce cred eu că poate fi un europarlamentar. Din orice țară!

http://www.euvot.ro/index.php

Grigore Moisil — manifestul antistupid people

* La finele lunii mai, inteligenţele româneşti comemorează trecerea în cele veşnice a lui Grigore Moisil. Academicianul Moisil înseamnă un (re)nume referinţă nu doar în ştiinţele matematice. „Turist” cultural de performanţă, el se plimba cu dezinvoltură şi competenţă prin varii domenii, de la muzică la artele plastice. De altfel, doctoranzii săi trebuiau să susţină şi o disertaţie dintr-un cu totul alt domeniu decât cel matematic. * Nimic din ţinuta, din comportamentul marelui Moisil nu a fost apropiat de academismul scrobit şi suficient, de morgă sau de locul comun. Dimpotrivă! S-a comportat mereu ca un om liber, imprevizibil, buimăcitor. Subtil bon viveur, şi-a trăit viaţa cu intensitatea unui neobosit epicureic. * Prieten cu vinul bun, a fost, de altfel, autorul unui paradox ce pune în ameţitor evidenţă tocmai raportul dintre voie şi interdicţie : „Orice om are dreptul la un pahar, la un singur pahar de vin. Care după ce este băut îl transformă într-un alt om. Care, la rândul lui, are dreptul la un singur pahar de vin, care îl transformă în alt om, ş.a.m.d.” * Într-o epocă în care comanda politică năzuia să schimbe şi regulile matematicii, a îndrăznit să râdă de mai micii vremurilor cu o ironie şfichiuitoare. Astfel, se spune că un politruc i-ar fi cerut imperativ să îi dea nota 10 unei odrasle cu foarte înaltă protecţie. Moisil l-a invitat să intre primul în examen şi, după ce a ascultat răbduriu toate inepţiile respectivului, i-a comunicat cu vocea sa baritonală şi ciudat modulată : „Răspunsul dumitale este de nota 10!” Stupoarea asistenţilor nu a cunoscut limite şi o tăcere grea s-a aşternut peste cei din comisie. Maestrul ceda într-un mod lipsit de glorie. Dar zâmbetul celor prezenţi a revenit la finele examinării următorului student : „Răspunsul dumitale este de nota 17!” Fiindcă toate notele ulterioare au pornit de la 10! * La finele anilor 60, Grigore Moisil era o vedetă de marcă a TVR-ului. Era chemat mereu fiindcă opiniile sale puneau în evidenţă lucruri mai puţin evidente pentru o judecată superficială. Îmi amintesc bine că am urmărit şi eu o emisiune dedicată copiilor, parcă de 1 iunie, despre un câine de vânătoare. Câinele respectiv ajunge la vizuina unor iepuraşi şi, în loc să fie necruţător, se comportă cu ei ca şi cum le-ar fi fost o rudă foarte apropiată. Moderatoarea — cu potenţiometrul emoţiei la maximum — ne explica nouă, copiilor, cu ce câine minunat avem de-a face. De parcă noi nu vedeam ce se petrece acolo. Surpriza însă a venit de la Academicianul Moisil care a spus că ne aflăm într-o mare eroare. Acel câine de vânătoare fusese proiectat pentru a hăitui vânatul, pentru a conduce vânătorul la bârlog. Ceea ce înseamnă că, dacă nu face aşa ceva, ar trebui lichidat fiindcă nu îşi justifică existenţa. Stupoare totală! Şi a încheiat spunând că cel mai grav lucru pentru o societate este confuzia rolurilor : fiecare să facă ceea ce ştie să facă şi lucrul pentru care a fost creat!