Pora de vară

De Mircea Pora mă leagă o mulţime de lucruri.
Cam jumătate vin direct din proza lui, restul fiind lirică în forma fixă a istoriei. Pe la mijlocul anilor 70 am cenaclizat, am râs şi am călătorit cu tramvaiul de la “Pavel Dan” spre Sala Olimpia.
În anii 80, m-a dus în lumea editorială a tenisului. Mai apoi i-am plimbat cărţile din bibliotecă în portbagaj să vadă oraşul, fiindcă urma(u) să plece în Franţa. La Paris, mi-a mâncat toată şunca pe care o adusesem cu mine la bursă odată cu o hărnicie de tip paşoptist.
Tot la Paris, a uitat că vin să stau la el şi prima mea noapte acolo am dormit-o într-un pat deasupra căruia stătea urna mortuară cu cenuşa unei rubedenii recent decedate.
Cu Mircea am citit, am luat Temesta, iarăşi am râs şi de el şi de mine şi de ceilalţi, am aruncat cu pietre în Comitetul Judeţean de Partid (17 decembrie 1989), am bârfit, am stat. Am stat şi am tăcut să îl aud cum fredonează fragmente din Operă.
Fiindcă, după cum vă așteptați deja să scriu fix acum, Mircea Pora chiar are o operă.
(Caută pe http://www.banaterra.eu/romana/node/1628)
Proză scurtă, medie, lungă, roman, ce-o mai fi.
Multe cărți despre care, pe rând, eram înștiințat că va fi ultima.
Pe scurt, MP scrie de proză igrasiată de un neverosimil când senin, când anxios-depresiv.
El scrie minunat despre o lume care, pe jumătate nu e, iar pe jumătate prea e.
Un absurd, un neverosimil și o așteptare a Mântuirii prin râs.
Dar mai cred că scrie și dintr-un enorm plictis, dintr-o stenahorie nu în faţa realităţii, ci a previzibilului din ea.
O nevroză, totuşi, ce este tratată cu o infuzie din “ce-ar fi dacă”, unul dintre numele de fată ale literaturii.

Dacă nu cumva firul blugilor legendari ai Generației 80 ar trebui remaiat cu un maţ de peşte puber

Mic CV pentru poeţii şi, în general, cititorii mai tineri care nu mă cunosc
Sunt un optzecist de cronologie italiană, renascentistă. În momentul în care apărea antologia lui Muşina, de pildă, opera mea poetică se număra pe falangele unui singur deget — placheta Ochiul inimii, apărută în 1988 şi câteva pagini dintr-un volum colectiv născut într-o familie curat protestantă: Argonauții. Totul în anii 80, ottozecist, cum ar fi. Zic falange, fiindcă prin acei ani mai aveam tot soiul de frânturi, „secţiuni” în volume colective sau antologii. Aşa că poate şi de ruşine am publicat, mai foarte târziu, în 1998, Bicicleta van Gogh. Poezii scrise în iarna lui 1977 şi pe care, sincer să fiu, le-am tot expus prin reviste şi antologiile de bune moravuri, astfel încât, în iarna lui 98-99, am fost somat de Conştiinţa Poetică prin glasul editorului meu Adrian Bodnaru (fin de căsnicie, botez) şi am mai scris 14 bucăţi onorabile.
M-am trezit opzecist aşa, peste noapte, în urma Festivalului de creaţie literară studenţească de la Piteşti, din 1979. Am ajuns acolo după ce Profesorul Marcel Pop-Corniș mi-a luat textele și, la faza pe Centrul Universitar, le-a premiat. Mai precis galoanele optzeciste le-am primit după ce „Luceafărul” a publicat o pagină cu laureaţii de-acolo. O pagină pe care mă încăpăţânez să nu o iau în serios şi să cred că m-am rătăcit printre nişte poeţi. Ca într-un vis. De ce aşa? Fiindcă lucrurile prea luate în serios, pe viaţă şi pe moarte, tulbură siesta senină a întâmplărilor lumii. Chestiunea aceia cu imensa despărţenie dintre eul biografic şi cel auctorial m-a făcut fericit. La fel cum acest joc „de-a ne face că” m-a consolat şi m-a făcut să râd după ce am plâns fiindcă, în realitate, Ivan Ilici nu a murit, nici Ana Karenina nu s-a sinucis, nici cei trei muschetari nu au îmbătrânit ca Moţu Pittiş (fie iertat!).

Frustrările mele de optzecist nu le împart decât cu numere pare
1. Prima vine chiar de la un membru al juriului de la Piteşti 1979, tov. Aurel Dragoş, căruia i se părea evident că textele mele nu sunt poezii. Domnii Ulici şi Iorgulescu, în schimb, s-au grăbit să înăbuşe în faşă paranoia ce se putea aprinde pe drept cuvânt în sufletul unui student-terminal.
2. Dl. Gh. Grigurcu, prin 1990, a constatat în „Dreptatea” că nu sunt decât un biet epigon al generaţiei mele. Nu am suferit prea tare imediat, însă am privit cu alţi ochi condiţia criticului literar, fiindcă dl. Gh. Gr. a uitat desigur cum Şerban Foarţă l-a apelat Puiu — pentru prima oară în istoria literaturii române! — chiar la mine în casă.
3. În schimb, am suferit ca un câine de vânătoare atunci când nu am apărut în „lista lui Manolescu”. La baza acestui sentiment stau raţiuni extraestetice, eu fiind puternic marcat de faptul că articolul dlui Manolescu din „România literară”, la debutul meu, i-a provocat un reflex necondiţionat lui C.V. Tudor: a promis să ne urmărească, pe amândoi, cu sporită atenţie.
4. Nici în antologia dlui Mincu nu mă regăsesc.
5. Manifest un optimism temperat cu privire la viitoarea ediţie a antologiei Bodiu, deşi l-am întâlnit vara trecută pe autor chiar în decanatul său, loc, de altfel, propice pentru a intra într-o asemenea configuraţie selectă.

Alianţa B.A. a Generaţiei 80
Boemă şi Alcool. Sau poate Boezie Americană. Nu, mai bine Boemă şi Alcool. Fiindcă generaţia mea a băut altfel decât generaţia 70, de pildă. Nu ştiu dacă mai mult, dar în orice caz altfel. Dacă aş fi un exeget al Restauraţiei, aş spera doar că a bătut ceva mai mulţi chelnări.
Dar să le luăm alfabetic.
Mircea Bârsilă şi Ion Monoran. Pe ei doi i-am cunoscut mai întâi la Pavel Dan. Cenaclurile din vremea noastră erau un soi de casting. Veneau acolo tot soiul de tipi şi tipe care aberau pe marginea textelor citite. Era, pe de o parte, o imensă pierdere de vreme, iar pe de alta, o vitaminizare forţată atunci când vorbeau maeştrii. La Hyperion şi Pavel Dan i-am auzit pe „zeii” noştri de-atunci: Livius Ciocârlie, Cornel Ungureanu, Marcel Pop-Corniş, Sorin Titel, Andrei Ujică. Şedinţele ţineau 2-3 ore şi se înscria la vorbit cine vroia. Partea cea mai importantă era după, când, de regulă, se mergea la o bere. Aşa se făcea şi la Pavel Dan, de unde plecam la două birturi apropiate şi vorbeam despre literatură de duminică dimineaţa până duminică seara. Cu Mono, cu Bârsilă, cu Daniel Vighi, cu Gigi Secheşan, cu Viorel Boldureanu, cu Mircea Pora, cu Adrian Derlea, cu Miodrag Konstantinovici, cu Ghiţă Pruncuţ de care nu puteai vorbi ş.a.c.p.n.m.s. (şi alţii care poate nu mai sunt).
Boemi literari autentici au fost doar Ghiţă Pruncuţ şi continuă să fie Traian Dorgoşan şi Dan Emilian Roşca. Nu cred că Boema e capătul unei elecţiuni, ci rezultanta unei fiziologii cultural-sociale. Sunt puţin impiu: boema e mai mult decât preoţia şi mai puţin decât monahismul. Ca dovadă, cuvântul răscălugărit nu există, în timp ce răspopit, da. Sau poate că nu ştiu eu. Adevăraţii boemi de vârsta mea cred că au petrecut primele 9 luni de life într-un lichid amniotic cu gust de secărică, rom Jamaica, bere Bucegi sau, în familiile mai cu dare de mână, triple sec ori Vermut Mamaia. De pe asemenea plaje prenatale vin ei.
Dar era să uit alt loc cu rezonanţă pentru noi, cei de la Timişoara: Dulapul, sediul lui Bebe Costinaş. Prietenii de atunci ştiu că acolo am băut în neştire Wyborowa, că am recitat pe masă, că am borât ţinut de frunte de Ilie Stepan de la Pro Musica, că am dormit pe masă o vineri toată, că am făcut „scobu”, că mă îndrăgostisem de o topometră cu nişte sâni dulci fiindcă dormea într-un cămin lângă fabrica de ciocolată Kandia. Ciocolata care acum trăieşte, în viaţa publicitară, cu un negru probabil bogat şi atent.

De ce nu mi-a plăcut Discursul Regelui

Mult prea multe din ediţiile Premiilor Oscar au, pentru mine, gustul unui langoş rece, cu aromă de râncezeală.
În majoritatea lor, Oscarurile mi se pare că exprimă nefericita mezalianţă dintre valoare şi audienţă.
Sau dintre corectitudinea politică şi meserie.
Aşa că nici anul ăsta nu am fost deloc fascinat de oscaratele nominalizate, cu excepţia superbei partituri a lui Natalie Portman.
Ceea ce înseamnă că, de pildă, Discursul Regelui nu a reuşit să mă încânte, ca să folosesc un eufemism...
Da, filmul mi se pare schematic, cu o miză lejeră, cu personaje monocolore, fără complexităţi interioare, pigmentat ici-colo cu falseturi în tonul galeriei republicane din cinematograful american.
Aşadar, avem un prinţ-viitor-rege care e bâlbâit şi vrea să scape de handicap.
Avem, mai apoi, un logoped, Logue: intuitiv, extrovertit, cam răcan, care îl vindecă în cele din urmă.
Ca şi în cazul "terapiei" prin înjurătura de mamă, Lionel Logue îşi tutuieşte agresiv pacientul, probabil spre deliciul tribunei din Lumea Nouă, inclusiv Australia şi Noua Zeelandă.
Avem apoi o soţie ambiţioasă şi insistentă despre care nu ştim nimic mai mult.
(E vorba despre Regina mamă care a murit în 2002, la peste 100 de ani!)
Avem un frate al lui Bernie, celebrul Eduard al VIII, regele care a abdicat pentru o femeie, redus la rolul unui play boy excesiv hormonal.
Nu tu suferinţă atunci când moare autoritarul rege tată, nu tu fărâmă de nuanţă cu privire la fratele său mai mare sau în oricare alte relaţii.
Bertie e doar un bâlbâit inhibat şi nimic mai mult.
În acest alb-negru din desenel cu Tom Jerry, avem şi o subţirică excepţie: un personaj cu multe şanse de a deveni enigmatic, un personaj creat prin ricoşeu - soţia logopedului.
În fapt, ea e varianta castratoare pe care logopedul o căuta, cu ochelri de freudian amator, în persoana regelui tată sau a fratelui Eduard.
În rest, nişte bâlbâieli prost interpretate şi un final de două lire ce îmi aminteşte de o secvenţă mult mai interesantă din Forrest Gump.
Cea în care cad atelele.
Probabil că, dacă Regele George al VI-lea nu ar fi rostit în direct discursul, ci l-ar fi înregistrat, Oscararurile de anul acesta ar fi arătat mai puţin telenovelistic.

A Fi sau a nu Fikl în Sala Barocă

Atunci când Robertino Șerban mi-a propus o expoziție Fikl în Sala Barocă, am ezitat.
E greu să explici, în Marele După, cine mai poate sau nu expune într-un spațiu atât de aparte.
Cred că m-a convins figura Alinei Cristescu în clipa în care îi explicam de ce am reticențe față de o asemenea expoziție.
Dar și ideea de a găzdui, în Sala Barocă, expoziții de week-end, cu lansări de carte, diverse.
Am cedat definitiv atunci când Robert mi-a spus că vine Pavel Șușară.
Fikl se potrivește de minune cu locul, cred eu.
Exprimă același oximoron pe care îl respiră și sala.
În vreme ce ea, Sala, exhibă fastul aristocrat al unei lumi definitiv pierdute în cenușa vulgului mic burgez, comunist, mai recent, mitocan, arta lui pune aceiași termeni ai inadecvării în suprapunerea spațiilor rituale/ritualizate cu însemnele biologice și simbolice ale alienării.
E ca și cum grecii, în ceremoniile lor de îmbunare a zeilor, când sacrificau 100 de tauri (hecatombe), ar fi ars tone de parizer de vită.