O informație Dorin

Prietenul meu din copilărie, Dorin Ticiu, a murit sâmbătă seara.
A dat piept, cum se spune, cu un cancer la plămâni pe care l-a purtat mai multe luni cu aceeași facondă enervantă și provocatoare cu care a negociat totul în viață: astmul, facultatea, căsătoriile, pușcăria, exilul de la Amara.
Dragul meu Ticiulică însă nu a fost tocmai un norocos, cum se vede.
Îl știu bine, l-am știut de foarte aproape, mai ales în ultimii ani, când am avut mare nevoie de el.
Cam așa cum, atunci când ți-e frică de moarte, vrei să plângi într-o batistă în care se mai simte aerul din copilărie.
Cu el am deschis ochii, cu el am crescut, cu el am iubit aceleași fete și am râs ca prostul.
Viața mea, copilăria și adolescența mea la Sânnicolau Mare sunt pline de tembelismul lui viu.
Odată cu transformarea lui Dorin în această informație despre Ceva Ce A Fost, vă anunț că am scăpat de grija unor lacrimi, de două numere de mobil și de întâlnirile insuportabile cu un individ care doar aducea cu el, ciugulit de niște porumbei haloși, citostatici.

Băsescu, Blaga și ”corola de minuni a lumii” din stradă

De ieri, protestele polițiștilor și reacția Președintelui nu lasă o clipită pe loc repaus emotivitatea televizivă.
Realitatea vântură scenarii apocaliptice, liderii de sindicat polițiști se felicită pentru că nu a ieșit măcel în fața Cotroceniului.
Deși cunosc destui polițiști cinstiți și de ispravă, am un defect ocular: în freza fiecărui polițist mi se pare că sclipește cărarea apăsată a chipiului de milițian.
Știu că nu e chiar așa, mai ales în cazul polițiștilor tineri.
Știu că polițiștii de la Criminalistică și cei de la Circulație nu au aceeași grosime la portofel, după cum destui șefi sau șefuți au acțiuni și amiciții pe la interlopi sau afaceriști.
Iată de ce cred că - dacă nu au fost manipulați sau trimiși cu ordin expres - au ieșit în stradă tocmai ăștia cinstiți și fraieri. Care se vor pensiona cu vreo 6 milioane și fără alte privilegii.
E extrem de frustrant să te trezești într-o asemenea postură, mai ales după ce ani de-a rândul Poliția a fost o clasă privilegiată în România.
Vă mai aduceți aminte că, la un moment dat, au fost pensionați sute, mii de polițiști cu grade mari cărora li s-au oferit, fiecăruia, zeci de mii de dolari.
Băieții au luat potul și, fiindcă erau în floara vârstei, s-au reangajat pe la Jandarmerie, alte structuri sau, pur și simplu și-au deschis prospere firme de pază.
Asta după ce Poliția Română a primit în bot cea mai penibilă palmă.
De la minerul Cozma, în bătălia de la Costești.
Așadar, mă tem că protestele polițiștilor au prea puțină susținere din partea opiniei publice. Din partea românilor în general, care nu prea au încredere în oamenii în uniformă; undeva la 23 de procente, în timp ce media pe Uniunea Europeană se situează undeva la 30 la sută.
Dincolo de ceea se vede acum, dincolo de legalitatea sau ilegalitatea mitingurilor, mie mi se pare că asistăm la o reglare de conturi cu ministrul Blaga.
Și un excelent prilej de a primeni rufăria intimă din Poliție.

Poftiți în vagoane

Lui Nelu Crăciun

Uneori mi se pare că prietenii mei îngropați în cimitirele din apropierea căii ferate au un destin mai norocos decât poeții francezi
cazați, livresc, prin cimitire marine.
De câte ori șuieratul locomotivei trece țanțoș, ca un cocoș,
printre greieri și cruci,
printre domnișorul mușețel și văduva tătăneasă,
eu îmi imaginez că ei saltă privirea peste gardul de fier
ca și cum viața le-ar trece pe dinainte ca ferestrele unui tren de seară cu navetiști.

Desigur că toate astea sunt în închipuirea mea doar.
Iarba grea, lapovița regretelor, coropișnițele și roua
îi fac umili, tăcuți, obosiți.
Iată de ce, atunci când trece trenul prin zonă,
ei, în loc să fluture batiste de pe acest adevărat peron al eternității,
doar tresar și se întorc de pe o parte pe alta,
ca și lumina pe apă când trece o libelulă.

Din lumea celor care nu cu Vîntu

Fiica mea a fost marcată de imaginile cu bătrânul câine al lui Vântu: bătrân, orb și rănit de o justiție matinală antivântoasă.
Și-a amintit, probabil, povestea cu senilul Grivei din volumul lui Emil Gîrleanu, duios intitulat Din lumea celor care nu cuvântă.
Cu mulți ani în urmă, un alt membru membru al familiei a fost emoționat din cauza aceluiași Vîntu. Tocmai ”decedase” copilul domnului Sorin, FNI, pe care popa l-a dus la groapă așa cum se cuvine. Care popă? Popa Nicolae, evident.
Personal, eu nu am prea lăcrămat nici măcar la imaginile cu certificatul medical dedicat unei labe rănite.
Domnul Vîntu a știut să colecționeze, de-a lungul anilor, javre, potăi, dulăi și exemplare de rasă.
Care, de când a fost reținut Baciul, își exersează vezica pe arborele justiției fără a ridica măcar un picior.
Cum?
Cam cum se micționează salvamarii: beau berea pe plajă și o eliberează off shore.

Cum scriem corect ”Băsescu bate Vântu”

Băsescu bate Vântu.
Băsescu! Bate vântu'!
Băsescu bate! Vântu... ?
Băsescu? Bate Vântu!

România, între stas și parastas

Acolo unde parastasele sunt un fel de limuzine în care vrei să te vadă vecinii, precis e Oltenia.
Povestea unei familii.
De fapt, povestea unei femei grav bolnave de inimă.
Căreia doctorii îi dau cel mult câteva luni dacă nu va face o operație.
Familia însă decide că nu are 50 de milioane vechi. (Și nici nu prea crede în diagnostic!)
După nici 2 luni, femeia moare.
Fiindcă a iubit-o, familia îi face o înmormântare și un parastas pe cinste, de vreo 80 de milioane.