O curândeţe: Sfârşitul Lunii vine chiar mâine!

Azi, pe la 1, am trecut pe lângă o flegmă-oglindă.
Reflecta agale, asemenea unui gălbenuş răspopit, deasupra unui demisol din asfalt.
Îmi imaginez că se uita la timişoreni, la trafic, la rudele mai îndepărtate şi nobile, cum ar fi norii.
Nu vorbea, fiindcă era supărată pe lume,
nu râdea probabil din cauza unei penitenciare danturi.
Ofta mereu însă
asemenea unei mame de licean ce trece Mississippi cu Bacul.
Am intrat aşadar în oftate cu ea şi, din aproape-n departe,
am aflat că, din cauza crizei,
gravitaţia e în scădere şi că nu mai are nicio atracţie.

PS De la "imediat" - imediateţe, de la "curând" - curândeţe!

Despre carte lui Înaintescriitoare, despre el Iartrăitor

La aşezarea într-un volum a poeziilor lui Mono, am scris acest text pe care îl republic aici pentru cei ce nu au găsit Eu însumi, la Cartea Românească.


Proaspătă de parcă s-ar fi odihnit într-un in follio dintr-un congelator liric, orgolioasă, revoltată, ingenuă, sentimentală cu zgârcenie în filigran, autentică până în adâncul prepoziţiilor fragede, poezia de acum/atunci a lui Ion Monoran mi se pare că stă în cea mai frumoasă carte a sa. Nu ştiu dacă va fi fiind şi prima în ordinea valorii cărţilor sale, dar asta poate conta mai puţin câtă vreme am folosit adjectivul “frumoasă”, chiar şi în titlu, tocmai pentru a-i da o aşezare dincolo de ierbarul pedant şi farmaceutic al ierarhiilor literare. Drept pentru care mai adaug imediat la fişa reperelor necesare ale acestui volum, repet, minunat : o poezie limpede, patetică, sinceră şi dezinhibată, gâlgâitoare, contestatară, inteligentă, obsesivă, interpelativă, autobiografică, demitizantă, politică, înaintescriitoare. Ultimul cuvânt, cu majusculă. Înaintescriitoare deci nu neapărat fiindcă întâietatea stilistică faţă de generaţia sa ar fi, prin ea însăşi, o virtute, ci, mai ales fiindcă reaşeza, la vremea anilor aceea, Fereastra prin care poetul se credea îndrituit să (nu) privească realitatea. Iar dacă ar fi să inventariem cam ce vedea poezia românească din anii aceia, am fi surprinşi să constatăm că ochiul ei nu transmitea Aproape Nimic de dinafară. (Excepţiile, deşi puţine, sunt notabile şi pot fi regăsite mai ales în rândul prietenilor noştri de-atunci din Aktionsgruppe.) Că nu vroia, că nu putea, că nu ştia, asta e o poveste epică destinată să rămână mai degrabă undeva prin subconştientul specialiştilor în nas, gât, urechi, gură, buze ai/ale literaturii române. Ca text şi ca atitudine.
Rezultatul dezamăgitor al unui asemenea bilanţ al exerciţiului de vedere are însă avantajul de a pune în relief un tip de atitudine — identificată parţial cu antilirismul sau atitudinea contestatară —, ce a găsit în Ion Monoran unul dintre primii reprezentanţi. Însă acest vertij asumat în preajma realului nu este validat doar de împotrivire, aşa cum am crezut şi eu în primă instanţă. Referindu-se mereu şi obsesiv la propria viaţă, poezia lui Ion Monoran povesteşte despre cum Ea, viaţa lui, s-ar fi cuvenit să îi fi fost dată într-un alt timp. Sau într-un timp cu alte cuvinte. Fiindcă, dacă asculţi atent ce se petrece cu adevărat în poezia lui, descoperi o frică atavică nu în faţa degradării Realului, ci în faţa degradării cuvintelor. Lumea e aşa cum e fiindcă cuvintele ce o vorbesc au putrezit şi duhnesc. Poate că mi se pare mie, dar pariul lui Mono a fost să scrie cu acele cuvinte viu-trăitoare pentru a salva ceea ce poate fi înţeles. O formă de patetică asumare prin poezie: Înaintescriitor, apoi Iartrăitor.
Cât despre mine, citindu-i cartea, m-am aflam iarăşi aşezat, într-un instabil echilibru emoţional, undeva pe bordura umedă a anilor 70. În timp ce pe partea cealaltă a străzii, în nesfârşitul acum, absenţa se pregătea să fie, doar până la ultima pagină a citirii, un Semn.

Fumoralia

fumatorii sunt nişte lumpenvicioşi ce ard
de dimineaţă în vii.
fumătorii descriu un viciu de peşte oriental
înotând către Nord.
fumătorii, când cântă, cântă mereu,
dar şi se completează cam indecis, cariatidic, apter.
fumătorii vor fi scuipaţi din gura Marelui Nefumător
fix sub cercurile olimpice!
între heroină şi vodcă, fumătorii se află la mijlocul
alburiu al unui deget pierdut în Maroc.
tocmai ei, cei ce întregesc după-amiaza unei singure decoraţii:
cea a Scrumului risipit.

de fapt, cine sunt eu să
mă bag în toată povestea asta cu fumători,
un fost visător fumător,
un biet patriot al insomniilor scurte?!

Ceauşescu, la un pas de hattrick

La finele anilor 60, când a sosit la Bucureşti Georges Pompidou, preşedintele Franţei, jurnaliştii de la “Scânteia” s-au confruntat cu o mare problemă.
Nicolae Ceauşescu era mult mai scund decât oaspetele francez. Fotoreporterii români acreditaţi nu au putut nicicum atenua diferenţa de vreo 30 de centimetri. O chestiune rapid rezolvată însă de „cosmeticienii” fotografilor din redacţie, care au aşezat o pălărie pe capul liderului nostru care stătea în dreapta oaspetelui şi se uita absent la un strung. A doua zi, toată conducerea redacţiei a fost destituită.
Ce se întâmplase? Linguşitorii uitaseră să şteargă adevărata pălărie a lui Ceauşescu, pălărie pe care acesta o ţinea cu distincţie în mână.

Polonezul - un crenvurșt, Peloponezul - un fruct?

Astăzi am cumpărat 2 perechi de polonezi. În timp ce am cerut marfa, am avut o tresărire fugară. De ce nu bulgari, nemți, francezi, suedezi de mâncat?
C+C, știți firma. Polonezi, carevasăzică dolofani și amabili asemenea guvernantei unui pianist ftizic dintr-un film de Polanski.
Pe la 7, ca și când televizorul mi s-ar fi instalat între glandele salivare color, am dat peste o emisiune dedicată Poloniei pe TVR Cultural.
Unde am aflat ce plasă au luat polonezii cu Napoleonul lor atât de iubit după ce Polonia fusese pulverizată în 1795.
Corsicanul, deși se iubise oficial (sic!) vreme de șapte ani cu soția contelui Walewski, a improvizat doar un Ducat al Varșoviei în loc de independență și reunificare. Iar atunci când a izbucnit în Haiti revolta sclavilor, a trimis acolo trupele poloneze. Care au rămas, uitându-și limba și idealul.
Unde e legătura polonezului cu românul în ceea ce privește calitatea de a fi mâncabil?
Cel mult că Papa Duvalier din Haiti semăna la morav cu africanul președinte Bedel Bokassa, căruia Ceaușescu i-a făcut cadou, ca nevastă, o frumoasă blondă de la Ansamblul Oltul.
Fără muștar.

Al.I. Cuza: câtă masonerie, câtă legendă?

Oare ce să fi fost alegerea lui Alexandru Ioan Cuza ca domn, concomitent, al Moldovei şi al Munteniei? Un şiretlic urzit de Masonerie ce a făcut posibilă apariţia României ca stat, trei ani mai târziu, în 1862 sau, pur și simplu, miraculosul nostru instinct de adaptare ?
Legenda aproape devenită cvasiadevăr istoric în cercurile masonice vrea ca Al. I. Cuza să fi fost mason. Dar documentul istoric nu prea ne servește o asemenea dorință valorizatoare. Al. Dobrescu, un prob și exact istoric al masoneriei, îl citează pe Kogălniceanu care, la catafalcul lui Cuza a rostit o frază din care se deduce că exilatul domn ar fi fost Prea Puternic Maestru Venerabil (Iluștri francmasoni, Nemira, 1999, p. 150)
Revenind la momentul 1959, cine nu îşi mai aminteşte unele fraze din manualele de istorie în care se scria despre “necunoscutul colonel Al.I. Cuza” ales şi de Divanul Moldovei, şi de munteni. Numai că istoria nu este o cursă de ca, un meci de fotbal sau o extragere la loto, adică nu oferă astfel de surprize. Cuza era un necunoscut pentru oamenii de rând. Nici politic nu era în afara jocului. În 1858 fusese Ministru de Război al caimacanului Vogoride și cine trebuia să îl cunoască — în principal puterile străine prietene — îl cunoşteau, fiindcă el era un binecunoscut şi apreciat francmason. Dacă a fost mason, atunci nu a nu a fost un mason oarecare, ci chiar Venerabilul uneia dintre cele mai vechi loje din Ţările Române, L’Etoile du Danube (Steaua Dunării), creată la Galaţi după Războiul din Crimeea.
Activitatea masonilor români avea în vedere idealul unirii încă de la 1848 şi chiar Bălcescu — poate cel mai de anvergură mason român — agrea ideea unei “confederaţii dunărene”. Dar francmasoneria noastră, împreună cu cea franceză au pregătit cu grijă evenimentul. Astfel, înainte de 1859 s-au constituit încă două loje Steaua Dunării în cele două capitale ale principatelor: prima, la Iaşi, în 1856, şi a doua la Bucureşti, în 1857, al cărei Venerabil a fost I.C.Brătianu. Probabil asta explică mult mai bine faptul că alegerea lui Cuza la Bucureşti a fost făcută cu o disciplină atât de rară în istoria noastră!
Înconjurat de masoni — Kogălniceanu, Alecsandri, Goleştii, Ghica —, Al. I. Cuza a pornit la drum cu un program de clară inspiraţie masonică: secularizarea averilor mănăstireşti, împroprietărirea ţăranilor, dezrobirea ţiganilor, votul censitar. Evident, aceste măsuri au lovit şi în marea boierime şi, în 1862, chiar masonii Lojei Steaua Dunării din Bucureşti au urzit o conjuraţie împotriva unui domnitor ce se dovedea tot mai dictatorial. Cuza află că fraţii vor să îl detroneze, dar nu ia nici o măsură împotriva lor. Doar închide loja, adică o “pune în adormire”. La scurtă vreme, în 1863, boierii masoni se reorganizează într-o nouă lojă, Fraţii din Heliopolis, şi îl vor obliga să abdice în 1866.
Cu adevărat domnitorul se transformase într-un tiran absolut fluturând mereu Divanului o clauză a Turciei: Unirea va fi recunoscută doar atâta vreme cât va fi domnitor Alexandru Ioan Cuza! Numai că, atunci când au gândit istoria României, masonii au gândit în perspectivă, iar crearea statului naţional nu era decât primul pas. Urma independenţa şi Al.I. Cuza reprezenta un obstacol în faţa cuceririi ei : era colonel în armata turcă şi, ca atare, nu putea declara război superiorilor săi. Aşa că în fruntea ţarii trebuia adus, de îndată, un domn străin şi suzeran. Ceea ce s-a și întâmplat!

Blog cu Petre Stoica

De azi, Poetul Petre Stoica are un blog. Eu transcriu ce îmi dictează el, apoi scriu în oglindă!
Citiți și dați mai aproape-departe!

http://blogulluipetrestoicasimarceltolcea.blogspot.com/

Masoneria şi naşterea SUA

O evidenţă de nimeni negată : dintre cei 56 de semnatari ai Declaraţiei de Independenţă a Statelor Unite ale Americii, 50 au fost masoni!
Să fi fost atât de important rolul Masoneriei în crearea acestei mari naţiuni?
Mai întâi, istoricii sunt unanimi în a recunoaşte că, prin idealul frăţiei universale pe care l-au practicat, masonii au constituit un liant important între oameni veniţi din toate punctele cardinale. Ca iniţiative în premieră istorică, ar fi de amintit aici faptul că primul Mare Maestru Provincial, Daniel Coxe, a fost cel dintâi care a militat pentru federalizarea coloniilor. E drept, pentru a face front împotriva indienilor. Ideea a fost preluată de un alt celebru mason, Benjamin Franklin, care cerea, în 1752, un plan de confederaţie în faţa francezilor agresivi şi invadatori. (O atitudine care se va schimba radical, fiindcă, aşa cum vom vedea în cele ce urmează, Franţa va deveni aliatul principal al coloniilor!). 1752 este şi anul în care al doilea artizan al Independenţei, George Washington, a fost iniţiat în loja din Fredeksburg, iar Biblia pe care a jurat ca iniţiat este Biblia pe care, de la el, jură toţi preşedinţii Statelor Unite la învestitură.
Însă legătura cea mai cunoscută dintre Masonerie şi crearea S.U.A. este, fără îndoială, incidentul cunoscut sub numele de “Tea Party”. În 16 decembrie 1773, nişte inşi mascaţi în indieni au aruncat în ocean încărcătura de ceai de pe trei vase englezeşti ancorate în raza portului Boston. “Indienii” erau toţi membri ai lojei “Sfântul Andrei” şi ieşiseră dintr-un loc cu nume predestinat : taverna “La Dragonul Verde cu Armele Masoneriei”.
Printre cei mai influenţi masoni bostonieni era şi acelaşi Benjamin Franklin, viitor redactor al Declaraţiei de Independenţă şi viitor ministru plenipotenţiar în Franţa între 1776 şi 1785, când a reuşit să obţină un ajutor crucial din partea regelui Ludovic al XVI-lea. În primul rând este vorba despre Tratatul din 1778 care va lega Franţa de insurgenţi printr-un document la care masonii au avut, din nou, un rol decisiv. (Ca un amănunt de istorie culturală, în acelaşi an, 1778, Franklin îl va conduce de braţ pe Voltaire care primea lumina, adică primea iniţierea, în cea mai celebră lojă franceză, “Les Neufs Soeurs”)
Dar Franţa a mai făcut un dar fără de preţ Statelor Unite, peste mai mult de un veac, în 1884. Celebra Statuie a Libertăţii care străjuieşte portul New York şi este, de fapt, un simbol al Americii, aparţine sculptorului mason francez Bartholdi. El s-a inspirat dintr-un desen ce apărea pe coperta lunarului “Le Franc-maçon”, o femeie cu o torţă în mâna dreaptă şi cu un manuscris în stânga. Bartholdi i-a dat statuii chipul mamei sale şi a înţeles în profunzime deviza ce însoţea, pe copertă, figurarea alegorică — “Lumina călăuzitoare, nu torţă!”. Fiindcă, spun specialiştii în simbolismul masonic, statuia poate fi înţeleasă şi ca o reprezentare a Adevărului la care au acces, evident, doar cei iniţiaţi, iluminaţi.
Speech-ul pe care l-a rostit Marele Maestru William Brodie, cel care a pus prima piatră de soclu, în 5 august 1884, s-a referit şi la acest tâlc al celei mai celebre opere de artă masonice din lume.

Cartof cioplit

În urmă cu mai mulți ani, pe un zid de lângă o universitate privată timișoreană am citit un graffito ce avea buzele plasate în igiena Talmudului: Ochi pentru ochi și pastă pentru dinți.
Nec plus ultra, am exclamat eu în limba latină, asemenea unui Roman. Petre, evident!
(Asta-i culmea, în traducere.)
Numai că, vorbind astăzi cu un amic despre miniștrii timișoreni ai PSD-ului, am aflat că dl Ilie Sîrbu este un destoinic agricultor ce produce cartofi pentru chipsuri.
Cum Revoluția l-a prins pe viitorul socru al dlui Ponta sub o sutană la Mitropolia Banatului, aș completa Decalogul timișorean cu un îndemn:
Să nu-ți faci chips cioplit!

Băsescu, între non-sensul giratoriu și semaforul ciclopic

Dl Briceag Garcia Muerte mi-a trimis o misivă pe blog ce are aproape toate datele băsescofobiei.
Așa cum Ion Iliescu a spintecat societatea românească în două, Traian Băsescu nu mai e de mult o persoană neutră la gust.
Mai ales de la episodul suspendării, TB dă senzația că România e așezată în jurul său cu doar două atitudini primare: admirația sau sictirul.
Spre deosebire de Ion Iliescu, omul ce ne-a separat pe criterii ideologice și de vârstă, Turnesolul Băsescu ne împarte mai curând în virtutea unor reacții umorale. Dacă nu spui ceva colorat cu flegme despre el, devii automat slugoi, lingău.
Dacă e să polemizezi cu el, atunci e neapărat Bețiv, Chior, Marinar.
Pentru partizanii săi, el are un dezavantaj psihologic în momentul verbalizării: e președinte și are puterea.
Pentru detractori, avantajul e ușor vizibil: orice spune e diversiune. Ca și în cazul Decalogului. Cel puțin 7 puncte sunt impecabile acolo!!!
Prezumția e,așadar, principalul mecanism de evaluare în ambele cazuri.
Concret, mă consider probăsescian câtă vreme:
1.a fost primul președinte care a condamnat oficial comunismul;
2. este singurul politician care a vorbit deschis despre solidaritatea transpartinică a Banului și corupția igrasioasă a sistemului politic românesc;
3. adeversarii lui sunt un Voiculescu, Iliescu, Năstase (Patriciu și nici Tăriceanu nu intră în antipatiile mele ireconciliabile!);
4. a atacat CSM și Curtea Constituțională spunând verde în fță că acolo duhnește.
5. este singurul președinte de până acum al României cu care te tutuiești de la sine!
Mă enervează la el multe lucruri însă constat că nu sunt toate de fond. Cum e alianța asta contra naturii cu PSD-ul, o alianță despre care nu cred că recuperează FSN-ul ca grup, ci imunitatea imperială, de atunci, a FSN-ului. Mă îngrijorează plecarea lui Andrei Pleșu sau a Adrianei Săftoiu de la Cotroceni.
Dar, mai ales, mă îngrijorează absența dorinței mele de a mă înscrie în PD-L pentru a rămâne cu orice preț la Muzeul de Artă!

Poate că sunt o ”jigodie” a lui Băsescu

Un (fost) cititor al blogului LTV mă mustruluiește pentru vina de a avea pe blogroll doar ”admiratori” ai PD-ului și ai lui Băsescu. Asta e, nu mă ridic la înălțimea preferințelor
Și domnia sa are un blog unde, sub nume de scenă, scuipă cu scârnă și flegme în câțiva intelectuali de marcă ai României. Printre ei, H.-R. Patapievici pe care îl face în fel și chip.
E ridicol să îl apăr aici și acum pe dl Patapievici, dar ceva tot vreau să spun: el e omul care a chiuretat din exportul cultural românesc mirosul de ciorapi supraelastici și damful de mici cu bere.
Revenind la blogul amintit mai sus, nu e ceva nou. Am mai văzut asemenea persoane care, la adăpostul anonimatului, au curajul jucătorilor de Counterstrike.
Fără licență.

P.S. Sincer,Băsescu mie îmi place frecvent.

10 years from Eminescu & Cozma stars

* Au trecut deja 10 ani de la mineriada de la Costeşti. Parcă ieri au fost zilele de „eroism” poliţienesc conduse de generali cu pensii borţoase acum. Dar aura acelei bătălii are şi rude de prestigiu literar: acelaşi Eminescu. Astfel, O coincidenţă aparte face ca Mineriada din 13-15 iunie să fi fost condusă de ortacul Miron Cozma căruia admiratorii şi jurnaliştii, deopotrivă, i-au spus “Luceafărul huilei”. Cititorii noştri mai puţin interesaţi de istorie literară desigur că nu au cunoştinţă despre un amănunt ce ar enerva-o la culme pe una dintre adoratoarele lui M.C., Laura Niţu, fotomodelul care a pozat pentru “Play Boy”: o primă variantă la poema “Luceafărul” s-a numit “Miron şi frumoasa fără corp”! * În fine, astea sunt coincidenţe ficţionale şi singurul lucru cert e că, de Mineriadă, sute de bucureşteni au văzut stele pe cer în plină zi, ba chiar s-au gândit la celebra poezie eminesciană Mortua est. Fiindcă parii pe care ortacii i-au împărţit cu dărnicie în cap capitaliştilor (locuitorilor Capitalei) nu erau deloc în metru antic, asemenea “Odei”, ci într-un metru şi ceva contemporan, din fag sau stejar. * Dar arsenalul comunicaţional al ortacilor nu a fost atât de redus cât credeţi. Dimpotrivă! Aceştia au folosit, cu măiestrie, pumnii şi picioarele în varianta şut cu şut sau rafale. De altfel, Miron Cozma a şi fost numit, ulterior, preşedinte al Federaţiei Române de Tenis cu Piciorul, probabil şi fiindcă şuturile sale în fund ar putea fi oricând comparate — ca viteză, precizie şi rafinament — cu serviciile sau loviturile unui Sampras, de pildă. * Ţinând cont de experienţa acumulată de acest din urmă sport, forurile de specialitate româneşti studiază cu maximă atenţie implementarea unor noi discipline mixte. În fază avansată de experimentare se află, deocamdată, disciplina haltere cu piciorul. Deocamdată, sportul este recomandat cu precădere sexului frumos care nu are ce pierde în eventualitatea unor nedorite accidente.

Aniversuri eminesciene

(Fragmente de jurnal despre Eminescu, în 15 ianuarie)

♦ În 1911, Nae Ionescu credea că, în traducerea franţuzească a sonetului Veneţia de către Al. Gr. Soutzo, “unele versuri sună mai bine ca în româneşte”. Oare pentru N.I., ca şi pentru alţi ideologi ai extremei drepte româneşti, Poetul e doar un accident în biografia Ideologului? ♦ Citesc, în Călinescu, analiza la Văduvioară tinerică. Dacă ar fi să mi-l descriu pe acest buimăcitor “văduvioară”, aş zice că e, concomitent, un fel de sexualizare şi diminutivare a morţii. ♦ Vă mai amintiți de Alexandru Lebed, fostul comandant al Armatei a XIV-a din Transnistria. (“Trece Lebeda pe ape”?) În faţa arsenalului ruso-găgăuz basarabenii îl au doar pe Eminescu, o armă lirică împotriva uitării şi a desnaţionalizării. Un Eminescu stendhalian, deopotrivă, sacerdot şi cavaler, lipsit însă completamente de instinct social. ♦ Citit analizele care îl “desfiinţează”. Am un titlu: “Eminescu în gherocul criticii” (Gheroc, de la germ. Gehrock, redingotă. Deci, poeţii romantici ar umbla în redinGoethe) ♦ 1994: Îi spun Domnului Todoran că, atunci când am fost la ţară, am descoperit şi sibilinicul poeziei eminesciene. Dom’ Profesor bănuieşte că am să spun o mică necuviinţă, dar mă încurajează cu un “Ei, hai să vedem!”. Şi îi povestesc atunci cum, la Gătaia, unde îmi îndeplinisem stagiatura, un oarecare domn Plop, cu un nume dublu predestinat, domnea peste lemnele şi combustibilul din comună; cum pe numitul domn Plop Cupidonul neliniştit l-a adus în odaia unei Venere al cărei consort nu a consimţit la un asemenea afront şi a intentat proces de separaţiune; ceea ce l-a făcut pe un terţ, profesor de limba română la Jamu Mare, să îi cânte, seară de seară, cu vocea Miei Braia, “Pe lângă Plop şi fără soţ”. Dom’ Profesor râde cu poftă şi, din sufragerie, Doamna Mura ne întreabă dojenitor: ”Ce tot râdeţi acolo?”. Acasă, adaug în Jurnal: “Şi-om şedea în foi de Mură” ♦ Cum s-o fi împăcând antisemitismul eminescian cu pasiunea pentru kabbală? Călinescu e de părere că Luceafărul ar putea fi interpretat ca un sephirot. De revăzut Zevin Rusu şi relaţia dintre Scrisoarea I şi Zohar, dar şi studiul lui Culianu despre “dualismul acosmic” şi constantele gnostice. Despre Pentateuh, kabbaliştii au scris mii de tratate, găsind tot atâtea interpretări. Ca şi exegeza eminesciană! ♦ Dan Dionis, o superbă parabolă a morţii naratorului-omniscient ce se vrea şi Demiurg. Probabil că, într-o viaţă anterioară, Balzac a fost o muscă obeză şi clăpăugă! ♦ Soţia dogelui, scrie Caragiale într-o parodie din 1896 la Veneţia, se cheamă “dogaresă”. Thanaticul igrasios al cufundării în apa lagunei — asemenea mecanicii oricărei lecturi — e absent. Din contră, jubilaţia are potenţiometrul la maximum: “— În Veneţia duioasă, / Dulce-i viaţa ‘n carnaval! / Pentr’o inim’ amoroasă, / Cântă, râde-al mării val!”.

(Publicat în Orizont, nr. 1, 2000)

Filosofii cu Mioriţa şi Mioriţul

Pornind de la un articol al Dlui Pleşu despre Dl Becali în ultimul nr. al Dilemei Vechi

* Naturaleţea şi bucuria cu care Gigi Becali a descoperit că face filozofie fără să o fi ştiut până acum m-au făcut să meditez încă o dată la faptul că ne (re)tragem dintr-un popor de ciobani. Mioriţa rămâne un personaj mereu actual şi, o dată cu celebra iluminare becaliniană, corectitudinea politică europeană ne-ar obliga să îi aşezăm alături şi aspectul său masculin. Pe care mi-ar plăcea să îl numesc nu banalul Berbec, ci Mioriţul. Ontologic vorbind, Mioriţul este un animal ovin de parte masculină care produce lână într-un mod aprioric — adică total kantian — urmând politica propriei sale rase. Din punct de vedere politologic însă, lucrurile încep să pută a camembert, fiindcă un asemenea gest face orice ovină, fatalmente, rasistă, deci extremistă. * Dar eu nu vreau să minimalizez străfulgerarea intelectualistă a patronului Stelei, ci efectiv mă întreb dacă nu cumva atitudinea tot mai filozofică a patronului Stelei nu se va regăsi şi pe terenul de fotbal. Astfel, mă chestionez în sudină dacă nu cumva milionarul (în dolari, pentru cititorii străini!) nostru nu va aprofunda filosofia existenţialistă a libertăţii meditând asupra sintagmei „lovitură liberă”. Sau poate că, de acum înainte, va tresări apocaliptic la auzul deja banalizatei formule „fluier final”. * Rămânând pe terenul de iarbă al fotbalului — odinioară loc de răsfăţ gastronomic pentru mioare (cu excepţia Doamnei Roman!) —, aş remarca o dată neagră şi cârlionţată trecută în tăcere. Fanii lui Gheorghe au comemorat în decembrie câţiva ani de când Andrei a fost arestat pentru un metaforic consum de iarbă. Şi uite cu acest gând, îmi trece prin minte că nu se puteau găsi versuri mai potrivite pentru o clinică de dezintoxicare decât acestea : „De trei zile-ncoace/Gura nu-ţi mai tace/, Iarba nu-ţi mai place./ * Fiindcă, nu ştiu dacă aţi observat, una dintre calităţile românului este vorbirea continuă, dacă se poate şi cu măscări. * „România este o ţară cuprinsă între 18 şi 20 de grade longitudine estică şi produce îndeosebi grâne, lemn, eseuri, spanac, oi, petrol şi ascultători de conferinţe; orice român este capabil să ţie conferinţe despre orice subiect… De altfel, între Dunăre şi Carpaţi totul este eseu. Şcoala, administraţia, parlamentul, guvernul, aviaţia, cultura şi fotbalul”, scria Camil Petrescu în jurul anului 1930.

Despre miniștri, chelneri, paharnici, țârcovnici, paracliseri, diaconi

După cum vedeți cu ochiul liber, în România ninge cu miniștri. Ceea ce nu e chiar atât de rău. Sau, cel puțin, dacă ținem cont de etimologia cuvântului ”ministru”.
Andrei Cornea, într-o carte de ținut pe noptiera etimologică de către amanții slavi și latino ai limbii române — Cuvintelnic fără frontiere — ne semnalează că românii înțelegeau prin cuvântul ”ministru”, sclav, slujitor. Se pare că ”minister” avea legătură cu ospețele sau cu vinul, fiindca ministerium desemna chiar condiția de ospătar, chelnăr, în termeni moderni. Un fel de paharnic.
Verbul ministrare avea ințelesul de “a servi pe cineva la masă”. Am spus mai înainte ca ”minister” desemna chelnerul, ospătarul, însă ar fi trebuit imediat să fac o nuanțare: în Antichitate sau în Evul mediu, persoana care îi servea bucatele și vinul stăpânului nu era un om de rând, ci unul de mare încredere. În tradiția noastră voievodală, un asemenea ministru era numit paharnic sau cupar. La început, paharnicul era un mare boier de divan, dar mai apoi a decăzut în rangul doi, spre subsol onorific.
Se poate deduce cu ușurință, din traseul de mai sus, că slujitorul, adică ministrul, era din ce în ce mai folositor stăpânului său. Până în clipa în care serviciile ministrului au devenit de interes public. Și s-au transformat în chiar contrariul lor. Fiindcă nu o să îmi spuneți că miniștrii noștri au părut - cel puțin până acum - a fi slujitori în administrarea binelui public.
Dacă ministrul slujea o instanță încă și mai înaltă, divină, i se spunea ministrant, adică ajutor de cleric, la catolici. Pe românește, paracliser sau țârcovnic. Românii au tradus prin ministru cuvântul grecesc diakonos, diacon, adică servitor.
Dar să nu plec din spațiul latinității fiindcă am amintit un cuvânt la care s-ar fi cuvenit să tresar: administrarea banului public. A administra este adesea trecut cu vederea, așa ca îmi face placere să îl adaug celorlalte trimiteri. Administer era, la romani, ajutorul de slujitor care servea la masă.
Uite că tocmai îmi aduc aminte de expresii aproape uitate în care apare cuvântul ministerial: coală ministerială. Acum i se spune A4. Dar A4, în mintea multor români, adolescenți și nu numai, are legătură nu cu scrisul, ci cu o celebră marcă de automobile.
Cine are urechi de auzit să Audi!

Elogiul rusoaicei: Între Anna Karenina şi Anna Kurnikova

* Bărbatul rus - gazpromic, putinaş ori invadator - a fost cam diabolizat în ultima vreme.Dar femeia rusă, cum ar veni Rusoaica? Zic şi eu un titlu despre felurimea femeii rusoaice : Între Anna Karenina şi Anna Kurnikova. De ce o rachetă printre liniile de cale ferată ale unui celebru suicid? Fiindcă toată istoria tenisului de câmp feminin nu reţine nici măcar un suicid ratat, darămite unul tolstoian.
* Diferenţa între Anna Karenina şi Zoe Trahanache, observ acum, nu e prea mare, stimaţi cititori. Caragiale însuşi, oarecum prizonier al convenţiei comice pe care şi-o asumase, nu prea îndrăzneşte să o maculeze pe onorabila şi, dintr-un anumit punct de vedere, îi dai rezon. Biletul dulce — cum s-ar spune în limba franceză a lui Brillat Savarin — rămâne unul dintre marile mistere ale culturii române. Nu vom şti niciodată ce e scris pe acel peticel şi poate că merităm să nădăjduim că e scris un lucru tulburător de frumos. Şi ce putea face Conu Iancu cu Zoe, cu Viaţa adică, în traducere, de vreme ce nu e clar dacă prin reşedinţa acelui judeţ de munte, momentan, liniile de cale ferată se regăseau cu adevărat, una pe alta, fireşte, la infinit. Ori dacă Ele nu vor fi fost descriind pe atunci decât siajul unor oţeluri imaginare? Etimologic, aşadar, Zoe e incongruentă cu suicidul.
* În legătură cu rusoaicele, e bine să ai o anumită experienţă a realului. Am aflat asta prin 1979/80, când am poposit mai îndelungat în apartamentul unor prieteni. Acolo, într-o anume seară de toamnă, iubita lui Doru V., o rusoaică prin naştere, a intrat definitiv în viaţa lui iar pe noi, Ceilalţi, ne-a tulburat cu mâna ei dreaptă. Exact aceea cu care Aliona a luat din acvariul comunitar un peştişor grăsuliu şi roşu, asemenea Stelei de deasupra Kremlinului, şi l-a mângâiat cu naturaleţe preţ de — să fi fost — zece secunde. După care l-a aşezat înapoi.
Probabil fără nici un motiv.

Ion astea cred!

Lui Ionuţ, de drag-drag


În fiecare an, de Sfântul Ion, mă străduiesc să explic mai multor Ioni sau Ioane că 7ianuarie nu e ziua naşterii lui Ioan Botezatorul, ci altceva: Soborul Sfântului Ioan.
Naşterea Sfântului Ioan este prăznuită în 24 iunie însă nu are nici pe departe bogăţia momentului din 7 ianuarie. De ce? Fiindca, aşa cum se stie, Ioan Botezatorul este cel care ÎL botează pe Hristos în apa Iordanului. Ca atare, el este asociat, alături de persoana Mântuitorului, primei taine a bisericii creştine, botezul. Care se petrece în 6 Ianuarie,. Dar pentru că Ioan nu se cuvenea să fie sărbătorit în aceeaşi zi cu Hristos, ziua lui a fost amânată. După cum arată şi numele sărbătorii: sobor. Sobor înseamnă nu doar adunare bisericească sau slujbă, ci şi sărbătoare închinată unor sfinţi, care se prăznuieşte în ajunul, în ziua sau a doua zi după celebrarea sfinţiilor respectivi.
Datorită botezului, Ioan Botezatorul e socotit de creştini cel mai sfânt om născut din femeie, înger cu trup şi Înaintemergator. Ioan este singurul om care a avut privilegiul să atingă cu mâna sa creştetul lui Hristos. Iar mâna lui are o poveste încă şi mai frumoasă şi aparte în predania ortodoxă. Ea, mâna dreaptă a Botezatorului, se află la Mânăstirea Dionisiu, într-un toc de aur, dăruit de domnitorul Neagoe Basarab în schimbul moaştelor Sfântului Nifon, Patriarhul Constantinopolului.
La Bobotează, când se face aghiazma, preoţii de la Athos nu mai folosesc Sfânta Cruce, ci iau mâna Sfântului Ioan şi o cufundă în vasele cu apa de izvor. Iar dacă are să fie pace în Grecia şi belşug, se spune că atunci cand preotul o scoate din apă, mâna lui Ioan Botezătorul se deschide singura şi iar se închide de trei ori.
Oarecum, gestul acesta al moaştei Botezătorului are legatura cu etimologia numelui Ioan. Etimologic, numele de Ioan derivă din ebraicul Iahanan, cuvântul hanan având în acelaşi timp sensul de “bunăvoinţă”, de “milostenie” şi de “laudă”, Iahanan însemnând “mila lui Dumnezeu”.
Ce le mai spun Ionilor? Că există două "tipuri" de Ioni. Nu, nu vă gânditi la ionii negativi şi ionii pozitivi, adică la atomii încărcati cu electricitate. În creştinism se vorbeşte despre un Ioan care plânge, adica Sf. Ioan Botezătorul, şi un Ioan care râde, Ioan Evanghelistul.
Poate şi mai puţine lucruri stiu Ionii de azi că, acum aproape un mileniu, inspirat de numele Botezatorului, a luat fiinţă Ordinul Cavalerilor Ioaniţi, rivalul Cavalerilor Templieri. Iar aceşti ioaniţi e bine de ştiut că, la un moment dat, au ajuns în Malta, numindu-se, de atunci, Cavalerii de Malta. Crucea de Malta, cu opt braţe, e semnul foştilor cavaleri Ioaniţi: un ordin ospitalier şi ocrotitor.
Iar epopeea cavalerilor Ioaniţi şi Templieri se pare că rescrie chiar istoria secretă a Europei. Nu credeţi?
Ion astea cred!

Factura de gaz. Fractura din Gaza.

Știți ce mi se pare mie urât mirositor la presa națională în momentele mai ”gazoase”?
Că cam se face că nu-i pute nimic. (Cacofonia este obligatorie!)
Uite acum, de pildă, nu am auzit pe nici un jurnalist cu cifră octanică să susure vreo vorbuliță despre contractul de vânzare a Petromului către OMV. Un OMV care, minune vorbește o germană austriacă cu sintaxă rusească.
Nu am citit niciunde despre felul în care a fost negociat contractul de gaze al României.
În timp ce Israelul bombardează Fâșia Gaza, Distrigaz(a) pregătește la sol bombardierele cu facturile ucigașe ale noului sezon

O zi cu Petre Stoica

De dimineață, la 6,55, trebuie să ”iau” de la gară un Mare Poet. Petre Stoica vine de la București, unde a petrecut sărbătorile cu fiul lui, Radu. O suferință veche de aproape un an i-a afectat mult vederea. E dependent de radio și de lectura altora. Mai mult, e dependent de Muzeul Presei Sever Bocu și de Fundația Româno-Germană pe care, împreună cu Gabi Caba, le-a dăruit orașului.
De la gară ar trebui să mergem la Jimbolia, unde stă de vreo 15 ani.
Mă scol pe la 6, beau cafeaua și plec. Afară, -13,5 grade Celsius.
Trenul ajunge în timp util, cât să nu îmi cadă urechile printre șine.
Maestrul, iritat că nu îl așteaptă Matei, nepotul lui, bombăne puțin. Schimbăm planul: mergem la mine, ne odihnim puțin, o să luăm prânzul, iar apoi - Jimbo.
Povestim, bârfim, ne contrazicem pe chestii de literatură.
Îmi povestește despre Nichita cu un soi de gentilețe a dansatorului de tango. Sunt mereu unul în brațele celuilalt. În 74, când au fost împreună la CM de fotbal din Germania, i-a spus lui Nichita că nemții au postat doi polițiști pe culoarul hotelului pentru a nu fi răpit poetul național al românilor. Poate că Nichita ar fi crezut până la capăt asta dacă întâmplarea nu ar regizat o simultaneitate mirifică: într-o bună dimineață, din camere au ieșit concomitent marele Pele și cei doi poeți invitați ai guvernului german, Nichita Stănescu și Petre Stoica.”Nu o să-ți vină să crezi, dar Pele s-a dus la Nichita și l-a salutat de parcă s-ar fi cunoscut de o viață!
Am ajuns pe la 4 la Jimbolia. În casă erau 2,5 grade. Evident, Celsius. Am pornit cazanul de gaz, dar frigul nu putea fi driblat. Am sunat secretara muzeului și am aflat codul alarmei. Am intrat și, în căldură, am mai pove. Despre ELU, de unde a plecat cu scandal la Secolul XX, despre Dinu Săraru și turnătoriile lui, despre Mihnea Ghiorghiu sau Nicolae Breban.
Știați că, în acei ani șeful corecturii de la Editura pentru Literatură Universală era un fost șef de cadre de la Miliția Capitalei semi-analfabet?

Olimpiada ficatului de mistreț

De la Crăciun încoace, hackerii Șpriț, Colesteroll, Kondiment, Visaky sau Fripturock dereglează la greu softul Ficatului Național.
Emisiunile de știri, în ton cu pioșenia sărbătorilor, murmură disperat rugăciuni către Îngerul Digestivel pentru exorcizarea sarmalelor și alungarea duhurilor rele din coclaurile colonului. În loc de tămâie, dinspre cădelnițe urcă un fum de jumară și muzici de Ignat. IgNat King Cole. Colecist.
Culmea ghinionului, România a intrat fix acum în criză de gaze!