Marcel Tolcea
Cine are picior? Cel ce are picioare?
O întrebare la picioarele căreia ar trebui să stea o aritmetică simplă. Şi dacă nu e totuşi aşa? Există, oare, lucruri, fiinţe, închipuiri ce au un singur picior? Monopode nu prin accident genetic, ci prin alcătuire firească? Caut şi nu găsesc nimic în afară de un banal monopod de încremenit aparatul fotografic sau un personaj de basm anonim deocamdată. (O să vă rog să nu adăugaţi aici ciuperca, mănăstire într-un picior, fiindcă despre piciorul religios vom vorbi mult mai jos.) Dar acest eşec al lumii vii mă îndeamnă să răsfoiesc înţelesurile ei în sens invers şi îmi spun că, poate, barza cu două picioare e un accident genetic corectat prin uz pe parcurs. Mă gândisem la asta atunci când am văzut, în faimoasa culegere de cărţi alchimice mute (adică desenate) a lui Stanislas Klossowski de Rola, Le Jeu d’Or, o imagine înfăţişând doi copaci cu câte un picior de pasăre fiecare[1]. Dar poate că piciorul de pasăre e aproape o mână, fiindcă în ghearele lui se află lucruri esenţiale, cum ar fi inima, spada. Şi atunci? O singură certitudine: în timp ce un singur picior este dedicat neclintirii şi anticamerei înălţării, două picioare sunt exilate definitiv în orizontala mersului plan. Cu o singură excepţie: cea a rugăciunii, când picioarele îşi repliază trufia. Sau, poate, a dansului.
De la piciorul absent până la enigma „piciorului umflat”
Deci cine nu are nici un picior? Sirena. Imagine a seducţiei malefice, hipnotice, sirena are jumătatea inferioară sub formă de pasăre sau de peşte.
Un singur picior? Intru, tiptil, între abstracţiuni şi enumăr. Plaiul: „Pe-un picior de plai”. Plecarea: „pe picior de plecare”. Egalitatea. Războiul. Iadul: „talpa iadului”. În limbul dintre cele două lumi, reală şi imaginară, Fugilă, uriaşul cu un singur picior şi cu o piatră de moară legate de spate, din povestea Împăratul Roşu şi Împăratul Verde. Sau, prin accident, Ahab, căpitanul vasului Pequod, din Moby Dick.
Trei picioare? „Omul bătrân” din enigma Sfinxului. Iar ironia ascunsă a întrebării se desluşeşte atunci când o punem în relaţie tâlcul numelui Oedip: „picior umflat”. Însă coincidenţele nu se opresc aici, fiindcă Oedip este fiul lui Laios (Stângaciul) şi nepotul lui Labdacos (Şchiopul)[2]. Pe şchiopi, claudicanţi şi Claudiu împărat îl vom regăsi, altfel, chiar mai jos.
Grecii aveau un patron care domnea peste un soi de regn aparte numit „toate făpturile care merg în patru labe”. Evident, este vorba despre Hermes, cum, de altfel, aflăm şi în finalul unui Imn homeric către Hermes[3].
Copilul din enigma Sfinxului, centaurii şi lapiţii au, la rându-le, patru picioare. Şi, după cum putem deduce din episodul morţii lui Hercule, făpturile din interregn erau bune înotătoare. Nessus trebuie că a fost un fel de luntre cu patru picioare acreditat de zei ce îi trecea pe muritori peste apele învolburate ale râului Evenos, astfel că, atunci când a ajuns la celălalt mal cu Dejanira, a încercat să o necinstească[4].
Ananda K. Coomaraswamy descrie o reprezentare a lui Şiva sub forma unui animal jumătate pasăre, jumătate leu (grifon), cu opt picioare, numit sarabha. Poate sunt cele opt puncte cardinale.
Dar îngerii, au îngerii picioare? (Pseudo)Dionisie Areopagitul spune că ei au aripi la picioare. Asemenea lui Perseu şi lui Hermes. Cel care, copil fiind, după ce fură vacile lui Apollo, îşi „falsifică” urmele paşilor cu ajutorul unor sandale[5].
Piciorul-uter
Cea mai neobişnuită naştere a unei zeităţi elene e a lui Dionysos. Însărcinată la şase luni, Semele, mama lui, moare în urma unei viclenii a Herei, iar Zeus va purta foetusul în coapsă până la venirea sorocului. Numit „cel de două ori născut”, Dionysos este unul dintre zeii ce simbolizează iniţierea. Adică a doua naştere.
Trei desene din trei etaje ale făpturii
Grafic, creierul (văzut din profil), rinichii şi tălpile au o asemănare tulburătoare. Au desenul unei seminţe sau a unui bob de fasole. Annick de Souzenelle observă şi că poziţia rugăciunii lui Ilie — singura postură a rugăciunii menţionată în Biblie — aduce „grafia” umană spre aceeaşi analogie[6]. Ciudată absenţă din acest omoformism: plămânii. Îi vedeţi?
Piciorul iubirii indiene
„Învăţasem în aceste ultime luni un adevărat ceremonial al picioarelor ; ştiam, de pildă, că de câte ori lovesc pe cineva, fără voie, trebuie să mă plec şi să-i ating cu mâna dreaptă piciorul”, gândeşte Allan, protagonistul romanului Maitreyi. Sau chiar tânărul Eliade. Iar atunci când el spune că, pentru albi, picioarele nu au nici o importanţă fiindcă nu se văd, Maitreyi îi răspunde că „prietenii îşi arată dragostea atingându-şi picioarele goale”.
Pornind de la pantofii substituiţi ai lui I.P. Culianu
Ioan Petru Culianu scrie în Prefaţa romanului său Jocul de smarald că, în anul evadării din România, 1972, singura lui valiză a fost rătăcită la aeroportul din Roma. A recuperat-o după o săptămână, dar, surpriză, în locul pantofilor a găsit un volum vechi legat în piele şi scris într-o latină încâlcită şi plină de abrevieri. Eu aş înţelege acest episod mai întâi ca pe o metaforă a descălţării de ţară, iar mai apoi ca pe una a ascensiunii în Florenţa imaginară, Republică a Spiritului. Fiindcă iniţierea într-o altă lume o primeşti doar desculţ. Sau parţial descălţat.
Un început de poem din anii ’70 pe care nu l-am publicat niciodată, scris în indiferent picior metric
Fireşte, umeraşul e osul hainei,
După cum ciorapul chiar e meningea
Bolnavă a pantofului.
Iniţierea, lumina, pământul
Atunci când este iniţiat — adică „primeşte lumina” — candidatul în tainele masoneriei intră în templu cu ochii legaţi, având o parte a pieptului dezvelită, piciorul stâng desculţ, iar genunchiul drept, descoperit. În textele mai vechi, la întrebarea “În ce stare ai depus jurământul?”, neofitul răspundea : “Nici şezând nici în picioare, nici umblând, nici fugind nici rostogolindu-mă, nu eram nici suspendat nici căutând să zbor, nici dezbrăcat nici îmbrăcat, nici încălţat, nici desculţ”[7]. În ritualul nou, se face o referire doar la picior şi genunchi, dar, în plus, se vorbeşte despre despuierea de metale. Genunchiul descoperit simbolizează umilinţa, iar piciorul desculţ se referă la tradiţia orientală a respectării spaţiului sacru.
Rolul simbolic al piciorului în masonerie a fost abordat prea puţin, însă câteva observaţii arată o situare aparte. Mai întâi, în templu se merge doar dextrogir, în sensul acelor de ceasornic. În al doilea rând, fiecare grad are un mers aparte la intrarea în templu, un mers în care poziţia picioarelor şi mişcarea lor au un sens diferit de la un grad la altul. În al treilea rând, atingerea secretă a gradului de maestru (Semnul Mare de Recunoaştere) include şi atingerea picioarelor deopotrivă cu a genunchilor[8]. În al patrulea rând, aplauzele masonilor înseamnă lovirea palmelor de coapse şi nu lovirea palmelor.
Picior de Pământ, Picior de Foc, Picior de Aer, Picior de Apă
Anteu e Piciorul de Pământ. Piciorul de Foc nu are nume propriu, el aparţinând, tranzitoriu şi misterios, celor ce trec teferi peste gropile de jăratec. Nici Piciorul de Aer nu se numeşte cumva. Poate Picior Acrobat. Fiindcă acroabates, înseamnă în elină „cel care merge în vârful degetelor, al extremităţilor”. Un acrobat este un balerin care a transgresat mersul pe poante şi a învins gravitaţia pe sârmă sau la trapez. Un funambul, ceea ce s-ar traduce prin „cel care merge pe o funie”. Un picior de apă paradoxal este al lui Ahile, „cel iute de picior”. Şi muritor prin călcâi. Gestul mamei sale, zeiţa Thethys, de a-l face nemuritor prin scufundarea în apele Styxului arată că imersiunea ritualică se făcea cu capul în jos şi că presupunea o mecanică aparte. O poziţie regăsită şi în răsturnarea din basme („unde îşi sunt picioarele, acolo îşi va fi capul”) sau în crucificarea cu capul în jos a Sfântului Andrei.
Adevăratele Picioare de Apă sunt cele cristice. Mi se pare mie sau am văzut undeva o pictură murală a lui Dali cu două tălpi mari ce se văd mergând deasupra unei ape. Acum, aş fi sigur că această vedenie din adâncuri ar trebui să se numească Plimbare din Dimineaţa Dintâi peste Mările Amniotice.
Spălatul picioarelor: recunoaştere, Recunoaştere.
Ulise, la reîntoarcerea acasă din lungul război troian, este recunoscut de doica Euricleea în clipa în care aceasta îi spală picioarele. Lui, chipurile un rătăcit cerşetor. Înainte de a fi devenit rege în Ithaca şi de a se însura cu Penelopa, Ulise a urcat muntele Parnas unde glezna i-a fost însemnată de muşcătura unui mistreţ, iar Euricleea avea o foarte bună memorie tactilă.
Ducând mai departe interpretarea alegorică ce o identifică pe Calypso cu ştiinţa, iar pe Penelopa, cu filosofia[9], am putea spune că, între fiinţa carnală (Calypso) şi cea spirituală (Penelopa) Ulise — o metaforă a sufletului — îşi face recunoscută identitatea prin intermediul părţii celei mai umile şi mai impure a corpului nostru: piciorul.
Un topos pe care îl regăsim şi în semnificaţia spălării picioarelor în creştinism. Mântuitorul spală picioarele ucenicilor săi, iar femeia păcătoasă îi va uda picioarele Lui cu lacrimile ei, le va şterge cu părul şi le va unge cu mir (Luca, 7, 37-46). Secvenţa recunoaşterii e prezentă şi ea, fiindcă fariseul în casa căruia se afla Isus îşi spune în sinea lui că străinul ce se pretinde proroc va recunoaşte dacă femeia cu alabastrul este o păcătoasă. Pe ea — Maria Magdalena? — o vom regăsi în Betania, când va turna „mirul cu nard curat, foarte scump”. De data aceasta, nu pe picioare, ci pe capul lui Iisus[10].
Gustul cărnii de picior între tărâme
Zorilă Mireanu, parcurge ascensiunea la ceruri călare pe pajură sacrificându-şi o bucată din talpa piciorului pentru a hrăni pasărea. În Pătru Făt-Frumos, zgripţuroaica este hrănită cu “nouă buţi cu vin, nouă cuptoare cu pâine şi nouă bivoli graşi”, iar în final cu carne din talpa piciorului eroului. Prâslea ce Voinic va proceda la fel pentru a trece în celălalt tărâm. De ce doar carnea tălpii de picior poate da o energie aparte acestui zbor în altă dimensiune?
Piciorul de mumie
În căutarea unui obiect pentru a-i servi drept prespapier, un tânăr găseşte, într-un magazin de antichităţi, un obiect sub formă de picior delicat. Era chiar piciorul îmbălsămat al unei femei care, în timpul nopţii, i se arată în somn şi îi spune că e fiica unui faraon: şi că a venit să îşi recapete piciorul. Povestea continuă cu o călătorie a naratorului peste timp, un pas peste timp de mii şi mii de ani. Dar ce mai contează cum a rezolvat Théophile Gauthier această situaţie din nuvela intitulată chiar Le pied de momie[11]!
Ce mai contează unde vor ajunge picioarele de aici!
[1] Vezi şi Elefantul spaţial al lui Dali, ale cărui picioare sunt nişte picioare de cocostârc. (René Descharnes, Gilles Néret, Salvador Dali, Köln, Benedikt Taschen Verlag, 1992, p. 175. Despre configuraţia specială a piciorului de barză în raport cu cea a membrului pelvin uman, de consultat Mircea Constantin Şora, Dan V. Poenaru, Mersul uman, Timişoara, Mirton, 2004, pp. 55–61.
[2] Annick de Souzenelle, Simbolismul corpului uman, traducere de Margareta Gyurcsik, Amarcord, Timişoara, 1996, p. 101.
[3] Jean-Pierre Vernant, Mit şi gândire în Grecia antică, traducere de Zoe Petre şi Andrei Niculescu, Bucureşti, Editura Meridiane, 1995, p. 220.
[4] Robert Graves, Les mythes grecs, vol. 2, Paris, Fayard, f.a., pp. 189–200.
[5] Despre urmele falsificate ale paşilor, Jean Marrou ne spune povestea unei prinţese care îşi cară în spate iubitul fiindcă, peste noapte, ninsese şi altfel, urmele paşilor bărbăteşti din jurul castelului le-ar fi dat iubirea în vileag. (Trubadurii)
[6] Op. cit., pp. 117-118.
[7] Textes fondateurs de la Tradition maçonnique 1390-1760, trad. şi prezent. de Patrick Négrier, Grasset, 1995, p. 164.
[8] Cf., între altele, Memento masonic, Lucrare apărută sub coordonarea Marelui Maestru al MLNR G.C., a.l. 6001 (2001), capitolele referitoare la explicaţia Planşelor gradelor I, II şi III.
[9] Coform interpretării lui Eustathius, citat de Felix Buffière, Miturile lui Homer şi gândirea greacă, traducere şi prefaţă de Gheorghe Ceauşescu, Bucureşti, Editura Univers, 1987, pp. 310–312.
[10] Annick de Souzenelle, op. cit., pp. 114–115.
[11] Henri-Pierre Jeudy, Corpul ca obiect de artă, traducere de Ana-Maria Gîrleanu, Bucureşti, Eurosong & Book, 1998, p. 118.
miercuri, mai 28, 2008
marcel tolcea
