Deontologia RTV, în piscină

Realitatea TV e unicul post la care mă uit şi în somn. Asta fiindcă televizorul meu suferă de reumatism la telecomandă şi are ulcer la ştirile de la ora 5, manele ori alte (m)elodii. Îmi place Realitatea fiindcă îşi împinge privitorul în braţele Cetăţeniei: îl dojeneşte dacă tace, îl instigă la revoltă dacă e nedreptăţit, îi arată cu degetul pe cei care cred ca banii cumpără totul. Într-un cuvânt, observ că Realitatea TV ne învaţă abc-ul meseriei de cetăţean. Deşi TVR-ul s-ar fi cuvenit să aibă această misie în sânge. Nu ştiu ce cred unii despre Mihai Tatulici, dar mie mi se pare că, în clipa de faţă, nu e neapărat jurnalistul cel mai important, ci jurnalistul care vede cel mai departe. 

Sigur că mă deranjează uneori când postul face dintr-un eveniment armăsar pentru o după-amiză întreagă. Sigur că nu prea înţeleg ce caută mereu un Păunescu, un Bolcaş sau o Buruiană în faţa camerelor, dar asta e o altă problemă.

Nu am înţeles deloc însă cum poate face un post de talia RTV o manipulare penibilă aşa cum a făcut vineri, la momentul lansării candidaturilor virtuale de prim-ministru. După ce Geoană şi Tăriceanu şi-au anunţat intenţiunea, am aflat că şi Stololjan ar fi doritor de foncţie. Iar vrerea celui din urmă a fost formulată în slip de baie şi pe malul mării sau într-o piscină. De unde şi comentarii de tot soiul, inclusiv ale ştiriştilor RTV.

Numai că Stolo nu a anunţat că vrea să fie prim-ministru convocând presa la mare, ci presa l-a deranjat acolo cu o asemenea întrebare. E ca şi la emisiunile de sport ale veselelor noastre televiziuni care titrează aşa: "Lui Mutu nu îi plac sânii Andreei Esca". De ce nu îi plac sânii cu pricina? Fiindcă nu are treabă cu povestea asta, însă un jurnalist "inteligent" îl întreabă "Pot să întreb dacă îţi plac sânii AE?", iar el răspunde politicos: NU.

Deocamdată, în cazul Stolojan avem de-a face cu o manipulare de context.  

Gheorghe, învingătorul

Profesorului G.I.Tohăneanu, in memoriam


Din catalogul celor ce nu mai sunt — sau sunt tot mai puţin —, aş enumera, fără o ordine anume, zâmbetul, politeţea, vorba bună, iertarea, mila, graţia, umărul la nevoie, compasiunea, bucuria zilei de azi, bineţea ş.a.m.d. În fiece zi a Sfântului Gheorghe adaug încă ceva acestei liste poate puţin prea sentimentale: numele româneşti! Fiindcă tot mai puţini părinţi îşi spun copiilor Ion, Gheorghe, Vasile, Maria, Florica, ca şi cum românii s-ar retrage tiptil şi din calendar. (După ce s-au retras şi din istoria lor, lăsându-le-o altora decenii întregi?) Cred asta fiindcă cea mai simplă statistică ne arată că, în scurtă vreme, în ziua numelor celor de mai sus, tot mai puţini îşi vor aştepta oaspeţii.
Etimologic — arată Al. Graur în cartea Nume de persoane — , Gheorghe vine de la grecescul gheorgos care înseamnă “agricultor”, ceea ce s-ar putea traduce mai bine prin “ţăran”. O nuanţă care, inconştient desigur, m-a făcut, în adolescenţă, să nu îi simt numelui adevărată lui frumuseţe. Apoi am venit la Filologie şi acolo am auzit de Profesorul Gheorghe Tohăneanu căruia, în casa Profesorului Eugen Todoran, i se spune/spunea, cu o dulceaţă indicibilă, Gheorghe. Brusc, prenumele a dobândit pentru mine o aură nobiliară, cavalerească pe care simplă ocheadă în mitul creştin ar fi observat-o şi fără inflexiunile din vocea celor apropiaţi. Apoi, Al. Paleologu mi-a desluşit legătura dintre numele sadoveniene Vitoria, Gheorghe şi Nichifor: nike phoros, însemnând “purtător de victorie”. Eram bucuros poate şi fiindcă prenumele meu, Marcel (zeul Marte), făcea parte oarecum din aceeaşi familie, a războinicilor. O serie care îi cuprinde, între alţii, şi pe Victor, Andronic (bărbat victorios), Nicolae (victorie, popor), Nichita (învingătorul), Israel (luptătorul lui Dumnezeu) şi, evident, “variantele” lui Gheorghe: Iorgu, Iorga, Iordache sau Ghica.

Avem noi, toţi cei de sub zodia numelor noastre, vocaţia victoriei?

Greu de spus, cu toate că anticii nu credeau în hazardul numirii.

PS Acest articol l-am scris cu mulţi ani în urmă. Îl republic acum în memoria Profesorului G.I. Tohăneanu, plecat la cele veşnice în 27 august. Odată cu Profesorul Tohăneanu s-a stins şi ultimul mare Dascăl al inimii Universităţii de Vest Timişoara. Dumnezeu să îl odihnească în pace!

România -- Arca lui Caiac-Canoe

Fix în ziua în care FLOTILA olimpismului românesc se întorcea din China, un interlop din Craiova, supranumit Caiac, a fost omorât de un altul. Toate indiciile conduc spre o partidă de poker, sport încă neomologat olimpic. Televiziunile, mereu vigile în faţa şi în spatele unor asemenea tragedii din arealul treflei sau picii (genitivul de la pică!), au transmis interesante reportaje din Cetatea Banilor, ca să ne exprimăm aşa. Iar unul dintre ele, recitat de Ane Tratner de la Realitatea TV, a reuşit o delicioasă confuzie... olimpică. De două ori, reporterul RTV a vorbit despre victima pe nume... Canoe.

Asta e! Dacă îl chema Şalupă, cel mult ar fi putut fi confundat cu o... vedetă.

Despre ţigani şi clanuri

       În urmă cu o lună, am fost agresat de un derbedeu care, după toate semnele, era ţigan. Presa a reacţionat prompt, iar mai mulţi cunoscuţi de-ai mei au găsit prilejul de a-şi reafirma sila faţă de ţigani. Spun public ceea ce cred cu sinceritate: problema nu e că individul e ţigan, ci că se comportă ca un dement. De ce? Fiindcă nu îi este frică de Lege!

       Ei, fix aici încep problemele noastre de logică. Aşadar, dacă ar fi ştiut că legea nu poate fi ocolită, Băiatul cu pricina ar fi evitat să mă ameninţe cu moartea şi nici nu mi-ar fi lovit maşina cu picioarele. Cine se află în spatele cuvântului Lege? Un Clan. Nu de ţigani, ci, probabil, de etnici români. Cei care au făcut posibil ca inima Timişoarei să fie confiscată de nişte persoane despre care nu se ştie nimic cu privire la fiscalitate. Cei care scot cărţi funciare, cei care protejează în justiţie, cei care vin la dărâmarea unei vile ilegale sub înfăţişarea lui Floooooorin Călinescu.

        Să fiu bine înţeles: ţiganii de pe CD Loga nu înseamnă ţiganii din Timişoara. După cum înjurăturile pe care le-am încasat de la insul amintit mai sus nu intră în top 10 al înjurăturilor şi flegmelor scuipate de dragii mei românaşi.

Un film de Ciuhrai

Aţi văzut filmul lui Ciuhrai, Al 41-lea? Dacă nu, faceţi un efort şi "înarmaţi-vă" cu 2 ore de film. Am pus ghilimele pe cel mai recent cuvânt al cetăţenilor Georgiei.
Al 41-lea e o poveste despre război, dar nu despre Marele Război împotriva Germaniei, ci despre Războiull Civil. De fapt, dacă mă gândesc mai atent, e o poveste de dragoste. În care şi Romeo, şi Julieta orfani. O înfruntare dintre Capulet şi Montague pe post de Roşii şi Albii.
Asemenea modelului saxon, cei doi se îndrăgostesc în pofida tuturor barierelor: Marutka, (a)trăgătoare de elită în armata bolşevicilor, trebuie să ajungă cu prizonierul ei, un june cadet menşevic, în tabăra roşilor. Trec prin deşert, ajung pe o insulă din Marea Azov. Acolo, junele ofiţer alb se îmbolnăveşte, dar este îngrijit cu devoţiune de cea care ar fi trebuit să fie un sever gardian. Supremă dovadă de iubire, Marutka îi oferă convalescentului hârtiile cu poeziile ei. Pentru ca el să îşi facă o ţigară.
Cam asta ar fi povestea până înaintea finalului, pe care nu vi-l dezvăluiesc.
Mi-am amintit-o atunci când am aflat că o sportivă din Georgia şi una din Rusia au găsit forţa de a se îmbrăţişa pe podiumul Olimpiadei.

Pechinezul - un câine mic, Rusul - un mare porc

Primul scor al Olimpiadei de la Beijing: Federaţia Rusă - Georgia 150 de milioane la 4, 5 milioane. Cam asta ar fi proporţia dintre populaţia celor două entităţi statale. Întâmplător sau nu, exact în ziua în care ce chinezii hipnotizau lumea cu odioase spectacole de inşi dresaţi în limba de lemn a olimpiadei, ruşii invadau Georgia. Trânta georgienilor cu Ursul e un meci fără şansă.
Cei mai bătrâni îşi amintesc că Olimpiada de la Moscova din 1980 a fost boicotată din cauza invadării Afganistanului. Printre ţările care nu au mers la JO s-a aflat şi China.
Şi, la final, o ultimă ironie a istoriei: Stalin a fost georgian!

Inteligenţa înnăscută a unui spermatozoid hyper-cinetic

Proştii în stare genuină, 100 % ca tricourile de bumbac, nu prea mai sunt un pericol pentru opinia publică din Românika. Le-au luat locul simpaticuţii (simpaticăţeii) poleiţi la vocabular cu 30 de cuvinte în plus, gălăgioşi, hăhăitori, vocalişti şi dotaţi cu spectaculoase mişcari de buric. Ei formează acum noua castă a vedetelor de televiziune : şmecheraşi dezabuzaţi, excelenţi imitatori ai dezinvolturii, traficanţi de interjecţii cu after shave de dejecţii.
Cam cum ar fi domnişorul Mircea Badea.
Un guraliv băiat de cartier care face indigestie la cuvintele "intelectuali" şi "deontologie". Un personaj a cărui vârstă intelectuală nu a primit încă buletin, dar e în măsură să abordeze meseriaş oricare din problemele naţionale. Pe care le exilează definitiv în grimase şi eructări ideatice
Recunosc, e, pe alocuri, simpatic, colorat, firesc, tembel, contestatar, memorabil. Exact ceea ce îi trebuie unui om de televiziune pentru a cuceri publicul infantil şi puber, după chipul şi asemănarea căruia e croit însuşi flăcăul.
Numai că, poate fără să vrea, domnişorul Badea face mai mult rău decât o telenovelă cu mafioţi simpatici şi minoritari : discreditează inteligenţa cultivată. Nume ca Pleşu, Patapievici sau Liiceanu îi întorc ochii peste cap a sastisire, exact aşa cum se exprimă puţoii înaintea tezelor sau admiterii. Nu ar fi nimic periculos în asta dacă audienţa lui ar fi una nesemnificativă. În fond, e plină lumea de tineri dotaţi cu mobilitatea înnăscută (sper!) a unui spermatozoid anxios pentru a mai produce senzaţie şi Badea. Doar că Badea FACE audienţă şi, se pare, prezintă lipici la generaţia cu coşuri. Iar când unui adolescent i se transmite un dispreţ constant şi flegmos faţă de cultură şi intelectuali nu e de bine pe termen lung.

Timişoara enervantă

Ce mă enervează la Timişoara

* Timişoara mă enervează încă de la primele ore ale dimineţii, când plec de acasă. Locuiesc pe strada Diana, undeva lângă staţia Cluj, într-un bloc cu patru nivele. În trei din părţile clădirii, blocul nostru se învecinează cu lucruri fireşti într-un peisaj urban de la debutul mileniului 3. Spre Policlinică însă, trecutul îndepărtat istoric e la el acasă: o grămadă de gunoi alimentată perpetuu cu resturi de toate tipurile dă un aer medieval spaţiului. Locatari şi comercianţi, studenţi sau trecători vin şi îşi depun icrele mizeriei lor urât mirositoare acolo. Un gunoi autentic într-un oraş cu vocaţie europeană! Imbecilii care au hotărât să se depoziteze gunoaie la colţul străzilor Timişoarei ar trebui împăiaţi şi duşi în afara oraşului, la Parţa. Ca şi nesimţiţii care îl aduc noaptea pe furiş. Dar şi sloganul RADET-ului ar trebui schimbată puţin — Doar împreună putem avea un gunoi de cărat! * De la gunoiul de proximitate, vă invit să ne enervăm puţin străzile de unică folosinţă. Adică la străzile cu (non)sens unic. Sau, în alt sens, cele din Centru cu semnul de Interzis pe care nu-l vede nimeni. * Rămân în continuare în maşină şi vă spun că Timişoara mă enervează brusc pe fostul Bulevard al Tinereţii, unde mă simt înghesuit ca într-o cabină telefonică, în timp ce liniile de tramvai stau singure ca proastele şi n-au treabă. La fel stă treaba şi cu zona din faţa hotelului Continental. De ce nu s-ar putea circula şi pe-acolo? Au liniile de tramvai din Timişoara ceva sfânt ca vacile în India şi nimeni nu ne spune nimic? * Şi mă mai enervează Timişoara fiindcă este un fel de oraş Pompei din zilele noastre. Nu fiindcă ar fi acoperit de cine ştie ce lavă a vreunui vulcan, ci fiindcă este oraşul Pompei de Benzină. Ştiu zone, cartiere în care staţiile de benzină îşi suflă în ceafă asemenea sportivilor de la o cursă atletică. Mă refer aici — fiindcă tot veni vorba de sport — la Sala Olimpia în dreapta căreia stă o Pompă Văduvă de italian şi recăsătorită fericit cu un rus. * Vinerea seara aş vrea să nu fiu timişorean: aud toată muzica de discotecă de la Heaven şi alte localuri. Bubuie în geam toată noaptea. Oare cum dansează pacienţii Spitalului Judeţean? * În fine, seara, când mă uit la Meteo şi eu, ca prostu, Timişoara mă enervează fiindcă se piteşte după prezentator sau prezentatoare. La femei înţeleg, dar şi la bărbaţi, dragul meu oraş, te uiţi pe la spate?!

Timişoara, de ziua ei

Timişoara, de ziua ei

Întrebaţi orice persoană din lume dacă a auzit de Timişoara şi vă va răspunde imediat : 1989!

Întrebaţi orice român ce înseamnă pentru el Timişoara şi vă va răspunde fără să stea o clipă pe gânduri : cel mai european oraş al României. Sau : toleranţă! Sau : Proclamaţia de la Timişoara!

Întrebaţi ce se simte un locuitor al Timişoarei de etnie maghiară, germană, sârbă, evreiască şi, mai mult ca sigur, toţi vor spune fără să clipească : timişorean!

Întrebaţi orice timişorean cum îşi defineşte oraşul şi va oferi o metaforă imediat : Oraşul Florilor!

Iar dacă ar fi să întrebăm împreună cum am putea defini Timişoara într-un singur cuvânt, eu cred că cel mai potrivit cuvânt ar fi : o minune!

Oare cum ar trebui să scriu despre oraşul meu, m-am întrebat în clipa în care am aflat că voi fi invitat să fac un asemenea gest de respect, iubire, admiraţie şi responsabilitate de bănăţean. Fără îndoială că voi scrie despre Timişoara mea, despre Timişoara noastră, cu dragoste, cu mândrie, cu sfial[. Fiindcă tot ceea ce se raportează la acest oraş înseamnă, înainte de orice, o stare de spirit. A fi timişorean nu înseamnă doar a fi locuitorul unui oraş din partea vestică a României, un oraş ce se întinde pe o suprafaţă de 100,6 km pătraţi, din care intravilanul reprezintă aproximativ o treime. Pentru un cititor care nu a respirat niciodată aerul Timişoarei, poate că este foarte important să afle că oraşul ocupă locul IV pe ţară ca număr de locuitori (după Bucureşti, Constanţa şi Iaşi), fiind una din principalele concentrări urbane ale României. Poziţia geografică favorabilă, într‑o zonă de largă circulaţie şi penetraţie europeană, face ca Timişoara să fie la răspântia marilor drumuri economice şi culturale ale Europei. Poate că nu aţi privit cu atenţie harta Europei pentru a observa că Timişoara se găseşte la mai puţin de 700 km distanţă de 13 capitale ale bătrânul continent. Ceea ce înseamnă că oraşul meu se situează în chiar inima Europei.

Dar ce înseamnă aceste date faţă de complexitatea vieţii timişorenilor în acest debut de mileniu? Foarte puţin! Şi totuşi, cifrele, datele statistice mărturisesc despre o realitate palpabilă. Drept pentru care voi începe cu o imagine a Timişoarei în date pe care le voi invoca de-a lungul istoriei sale:

1. Numele oraşului provine de la râul Timiş care avea o largă reţea de mlaştini şi afluenţi. Primul document oficial datează din anul 1266, când se menţionează Cetatea Tymes alături de alte aşezări şi domenii feudale din comitatele bănăţene.

2. Cei dintâi care numesc oraşul Temeswar sunt maghiarii care l-au considerat un loc important. Regele Carol Robert îşi stabileşte reşedinţa regală la Timişoara între 1315 şi 1323.

3. Poate cel mai dramatic episod al istoriei Timişoarei se petrece între anii 1509‑1511 când o devastatoare epidemie de ciumă se abate asupra oraşului şi răpune o treime din populaţie. În semn de recunoştinţă către Dumnezeu, după încetarea epidemiei, locuitorii oraşului au înălţat în Piaţa Unirii monumentul Sfintei Treimi.

4. Prima minune se petrece în vara 1514, când oastea ţăranilor condusă de Gheorghe Doja ajunge în cetate, iar conducătorul ei va fi martirizat în Piaţa Maria. Potrivit legendei, când Doja a fost supus acelor chinuri inumane, călugării iezuiţi, aduşi să intoneze imnuri religioase în timpul supliciului, au zărit în văzduh, coborând chipul blând al Sfintei Fecioare Maria. Zguduiţi şi profund impresionaţi, călugării au fixat pe locul supliciului, într‑o cutie de sticlă, icoana Sfintei Fecioare Maria, devenit, de atunci loc de pelerinaj şi de reculegere.

5. Din 1522, pentru 164 ani, Timişoara va fi unul din cele mai importante centre ale stăpânirii otomane în această parte a Europei

6. A doua minune : instaurarea administraţiei româneşti, în 28 iulie 1919, istoria Timişoarei cunoaşte un nou curs, De fapt, Ziua Timişoarei este 3 august, când, în 1918, îşi fac intrarea solemnă în oraş unităţile Armatei Române, în Piaţa Domului, numită de atunci Piaţa Unirii.

7. A treia minune s-a consumat în Decembrie 1989. Timişorenii s-au ridicat atunci împotriva regimului dictatorial al lui Ceauşescu. Există Dumnezeu; Cu noi este Dumnezeu; Armata e cu noi; Jos Dictatura; Jos comunismul; Nu plecăm acasă, morţii nu ne lasă; Să fie judecat, aicea, în Banat. Toate aceste cuvinte ce au „costat” 119 oameni ucişi, 485 răniţi şi peste 800 de arestaţi şi maltrataţi.

8. Ce înseamnă sentimental pentru un timişorean oraşul lui? Poate că o plimbare pe Corso sau întâlnirile cu prietenii la Lloyd, Palace sau Cina. Lungul şir de parcuri ce încep de la Gara de Nord şi se termină în Piaţa Traian. Catedrala şi monumentul lui Paul Neagu ridicată în memoria celor căzuţi pentru libertate. Domul din Piaţa Unirii. Sau poate Sinagoga. Podul Michelangelo sub care curge maiestuoasă Bega. Vechile clădiri în stil vienez. Cartierele noi. Oamenii care se salută cu „servus” şi sunt mândri că aparţin unui oraş cu vocaţia libertăţii şi toleranţei!

9. Ce înseamnă Timişoara anului 2008? Un loc al unei admirabile întâlniri a energiilor Europei! Un Centru Cultural francez, o Biblioteca Britannica, reprezentanţe oficiale sau onorifice ale consulatelor din Germania, Italia, Olanda, Austria Statele Unite. Zeci de întreprinderi străine, de la Alcatel până la Solectron, supermaketuri. Patru universităţi publice şi trei particulare cu peste 120 000 de studenţi. Muzeul Banatului, Muzeul de Artă, Muzeul Satului, galerii private, un Festival de Jazz ce răsună la Gărâna, revista "Orizont", 2 posturi TV prin cablu, TVR Timişoara, 3 posturi de radio locale, 6 cotidiene, 8 edituri importante. Şi, dincolo de toate acestea, un slogan din vremea Revoluţiei mereu actual : Azi în Timişoara, mâine-n toată ţara!