Nu ne-ar strica nişte Funeri

Aţi citit interviul lui Daniel Funeriu din Caţavencu? Merită.
Chit că m-a cam enervat discuţia, e de spus câte ceva despre ce înseamnă un alt after shave în politică.
Cine e Daniel Funeriu?
Un europarlamentar cu rădăcinile în Timişoara. Fiul cel mare al unui admirabil filolog din şcoala Profesorului Tohăneanu, Ionel Funeriu, absolvent de chimie în Franţa, cercetător prin SUA, Japonia, Germania.
Ceea ce m-a enervat şi reconfortat la discuţia din Caţavencu a fost faptul că Daniel Funeriu (încă) nu vorbeşte sublimba politicienească şi, deci, vorbeşte despre el, nu despre statuia omonimă.
Ceea ce nu e neapărat un avantaj, fiindcă a avut prilejul să uite un "amănunt" cu pedigree: a fost colaboratorul laureatului Premiului Nobel pentru chimie al Franţei.
M-a enervat şi că Eugen Istodor o tot dădea cu "de ce vrei să laşi cercetarea si ai intrat în politică?" De parcă Funeriu făcuse pe şeşt averi în cercetare pe care şi le punea la adăpostul imunităţii politice. Aşa merită băieţii dăştepţi care se pun la AdăpRostul imunităţii parlamentare.
M-a enervat şi că Daniel Funeriu a stat pup în Tabelul lui Mendeleev şi că nu i-a spus lui Eugen ceea ce mi-a spus mie în dimineaţa de după alegeri.
În rest, dacă vreţi să auziţi în ce franceză se exprimă un român într-o polemică despre Guantanamo la Parlamentul European, click-uiţi aici:
http://www.rfi.fr/communfr/dynamiques/RechercheIntuitionBeta.aspx?rubrique=actufr&recherche=funeriu

E pe Radio France International.

Servicii secrete, concedii secrete

Clanul Sadoveanu, apoi Clanul Preda.
Literatura îmi dă picioare în gură așa cum Frații Jderi performau cu turcii, iar Ilie Moromete, cu băieții mai mari. Ca niște stomatologi de la o frizerie de țară.
Poliția nu mai face nici față, nici spate.
E arestat un anume Gribenco.
E păstrat în arest un anume Gorbunov.
În România pute a Frăție. Nu cea din Craiova, a interlopilor, ci una mai ”selectă”: cea dintre Securitate, KGB, Miliție și politicieni.

Recameul lui Procust și o Nane de pleaznă

Mă scuzați că vă deranjez sâmbătă seara, dar vă rog să revedeți emisiunea Monicăi Columbeanu de seara asta.
Merită pentru Daniela Nane.
De la care aflăm că Patul lui Procust e o comedie în care a jucat cu brio.
O comedie de te catabolizezi pe tine de râs, de vreme ce D.N. i se confesa timidei Monica așa: ”Îți închipui ce fericită sunt că toată viața am jucat numai comedie?!”
Eu mi-am închipuit că Don Columbeanu are un Recameu al lui Procust unde se taie picioare din care se fac răcituri. De ziua Monicăi.

Crime în italice. Chiar în bold.

Țapul se pare că a fost ”inventat” pentru a da vina pe Celălalt.
În consecință, numele de familie al Țapului este Ispășitor.
Cu alte cuvinte nu noi, românii, suntem vinovați pentru drujbele, securile sau alte organe înfipte în anatomia italienilor sau a italiencelor.
Vinovați ar fi politicienii italieni, jurnaliștii, țiganii.
Sunt sătul să tot aud că nu noi suntem aia care omoară violează ori bat manual prin cizma italică.
Ba da, stimați români, fix noi suntem!
Și tot noi suntem cei care i-am exportat acolo. Cu tot cu o mentalitate de primitiv: poți face orice vrea scula ta, fiindcă nu există Justiție, Dreptate, Pedeapsă.
Ei bine s-a nimerit ca taman Justiția italiană să fie una atât de permisivă încât eliberază fără probleme infractori recidiviști. Unul dintre ei a fost eliberat -- îmi spunea secretarul Ordinului Jurnaliștilor Italieni -- de 64 de ori.
Așa că italienilor le-a cam ajuns Justiția lor coruptă și flască peste care s-a urcat să se evidențieze drojdia românească a gunoaielor. De toate culorile.

O misie, cum ar veni

De două zile nu mai scriu la blogul personal fiindcă îmi e dor de prietenul meu, Radu Todoran. Aseara, adică joi noaptea, am postat primul articol scris de Radu în revista DeWest acum vreo 8 ani.
I-am trimis pe sms lui Moni adresa blogului vineri pe la 4 după-amiaza. La ora aia, era chiar pe strada Eugen Todoran.
Zilele astea mă apuc să postez un blog al Părintelui Mihail Avramescu.
Poate că nu ar fi rău un blog Eugen Todoran.
Uneori mi se face frică la gândul că tot ceea ce au scris ei se poate slei ca o mâncare fără de gust pentru noua limbă.
A cui?

P.S. Dacă aveți oleacă de vreme: http://radutodoran.blogspot.com/

Nămeţi, omeţi, dar Moromeţii?

De o săptămână, abuzez cu dezinvoltură de şamponul care îmi produce mătreaţă în formă de viscol. E şamponul meu preferat pentru vremea ninsoasă. Cât ţine fulgu, nici că mă intere de reverele dălbuite.
Aseară însă am renunţat fiindcă cerul senin nu e încurajator pentru asemenea fenomene meteo-capilare.
Medicul meu specialist mi-a recomandat să frânez brusc la volanul unei limuzine pentru păr gras spre obez.
Mecanismul e mai mult mecanic: frână violentă, mătreaţa - pe parbriz!
De dimineaţă caut o stradă mai uscată, negheţoasă, mai frânăcioasă.

De citit

http://blogulluipetrestoicasimarceltolcea.blogspot.com/

Ziua lui Petre Stoica. La 78 de ani!

De vreo 3 zile tot amân postarea unei discuții cu Petre Stoica. E un text adorabil. Povestea primei lui vizite la ”șantan”. Enchante, cu accent ascuțit, o transcriu, dar nu reușesc să i-o citesc pentru a primi girul. (Era să scriu Gyr-ul.)
Miercuri seara am vorbit cu el la telefon despre vizita la Jimbolia a unei echipe de filmare a lui Cărmăzan. Îl sunasem fiindcă nu îi răspundea la telefon lui Cornel Ungureanu. Nu e foarte încântat de vizită, dar îmi spune că va vorbi cu Cornel.
Tratamentul îl secătuiește. E obosit și are probleme de bioritm. Dimineața rezistă destul de greu, iar după ora 2 își face somnul de după amiază, până pe la 5. Între 6 și 10 seara, în formă maximă!
E destul de iritat și de ”partitura” de ziua lui, în 15. Vineri, 13, la prânz, masă la Muzeul Presei, cu invitați. Ar fi vrut să fie sărbătorit seara, la Apunake, spațiul lui de Românie interbelică de la Casa de Cultură. Așa că, vineri, pe o zăpadă strașnică, e aniversat în avanpremieră. Nu pot ajunge din cauza unor note netrecute în cataloage. Stabilim să vin duminică.
Așa că azi, pe la 11,30, am sunat la poarta Fundației Petre Stoica. De 2 ori. Țin în brațe o ediție bibliofilă din L'Aiglon, de Edmond Rostand.
La mulți ani!
Bârfim vreo oră emisiunea lui Tănase despre moartea suspectă a lui Labiș. De la accidentul sau crima de atunci ajungem la moartea lui Preda, la D.R. Popescu, Petru Popescu, și, din nou, la o moarte suspectă: cea a lui Titus Popovici.
Îl înregistrez, îl fotografiez și, în toiul ședinței foto ad hoc, apare Gabi Kaba. Primarul Jimboliei (la a treia legislatură!) a construit în oraș instituții și a invitat Jimbolia la dineurile culturale naționale. Și chiar mai mult.
Îl zorește pe Petre fiindcă l-a invitat la masă. Așa că iețim destul de rapid. În curte, admiră tricolorul național arborat și zice zâmbind subțire: ”Ce-mi place mie la mine e că am ajutat mult exprimarea naționalismului românesc în Jimbolia!”
În fața porții, Pedro se oprește o clipă și îi răspunde: ”Tata îmi spunea când eram mic: Uite, băiete, curcubeul e tricolorul nostru!”

Nu uitați să citiți astăzi pe http://blogulluipetrestoicasimarceltolcea.blogspot.com/

A iubi, cândva radio-activ

“Am socotit că este cu neputinţă să duc la capăt greaua povară de a conduce Regatul şi să îmi îndeplinesc obligaţiile de Rege fără sprijinul femeii pe care o iubesc”. Aşa spune cea mai frumoasă declaraţie de dragoste a veacului XX, rostită cu vocea gâtuită de emoţie de către regele Eduard al VIII-lea al Marii Britanii în momentul abdicării sale. În 10 decembrie 1936, atunci când a renunţat la tron, el lăsa cel mai mare al lumii un Imperiu, lăsa gloria şi măririle trecătoare ale celui mai respectat monarh pentru Iubire. Pentru a deveni Rege — în eternitate! — al unei inimi. WALLIS WARFIELD SIMPSON — femeia pe care o iubea cu o pasiune în faţa căreia nu contau nici nestematele Coroanei, nici somptuoasele palate ale Scoţiei ori chiar Buckingam, nici bogăţiile Indiei sau ale îndepărtatelor colonii — era o americancă obişnuită ce eşuase deja în două căsătorii. Destinul a vrut ca gestul ducelui de Windsor să nu rămână nerăsplătit şi, după căsătoria lor, în 1937, ei au fost poate cel mai fericit cuplu din lume! Istoria comunicării de masă nu menţionează data abdicării ca una importantă, dar de Ziua îndrăgostiţilor s-ar cădea să spunem că aceasta a fost prima declaraţie oficială de dragoste rostită la radio! * Spunem sau gândim aproape în fiece zi : îmi iubesc mama, îmi iubesc copilul, îmi iubesc soţul/soţia, îmi iubesc meseria, îmi iubesc ţara. Un singur verb, “a iubi”, şi, la fiecare propoziţie un alt sens al lui. Un handicap al limbilor moderne — după cum arăta Denis de Rougemont într-o carte celebră —, fiindcă limbile vechi aveau câte un cuvânt pentru fiecare dintre această relaţie a verbului “a iubi”. Grecii, de pildă, distingeau clar “iubirea amoroasă”, erotike, de iubirea părintească, naturală, adică psysike, sau de cea dintre prieteni — hetairike. În plus, ţineau la mare cinste ceea ce numeau “iubirea, afecţiunea ospeţiei”, xenike. * M-am gândit la toate aceste sensuri chiar joi, de Ziua Îndrăgotiţilor, când, între multe altele, reveneau ca un laitmotiv celebrele cuvinte biblice “Dacă dragoste nu e nimic nu e!”. Numai că celebrele cuvinte ale apostolului Pavel nu se referă la iubirea erotică, la dragostea trupească, ci la dragostea creştină faţă de aproape, pe care grecii o numeau agape. De altfel, creştinii nici nu au cum să se refere la eros decât cu infinite precauţii, de vreme ce atracţia sexuală era considerată un păcat. La fel cum — desigur în alt sens — este păcat să foloseşti anumite cuvinte fără a le cunoaşte adevăratul sens. * Şi am să mai invoc un exemplu din acelaşi “domeniu”, anume sintagma “iubire platonică”. Majoritatea iubăreților traduc această expresie prin “iubire spirituală, în absenţa actului sexual”. Sensul este mult mai complex şi este explicat în dialogul Banchetul. Acolo se povesteşte că, în timpuri imemoriale, exista o rasă de giganţi care aveau forma sferei şi erau androgini — adică deopotrivă bărbat şi femeie. Fiindcă s-au răzvrătit împotriva zeilor, Zeus i-a despicat, i-a despărţit în două, în fiinţe bărbat şi fiinţe femeie. Prin iubire, spune Platon, omul îşi aduce aminte că a fost cândva androgin şi tot prin iubire el tânjeşte la acea condiţie primordială. De fapt, iubirea e o amintire şi o tânjire după Cel sau Cea cu care am fost, cândva, pereche.
(Articol publicat în ”Ziua de Vest”, în martie 2003)

Moştenirea lui Marian Cozma

1. Moartea handbalistului român a lăsat televiziunilor şi presei scrise o gumă de mestecat 3-4 zile. Între idolatrie deşănţată şi show funerar.
2. Întrebarea de ce nu a auzit opinia publică de cât de mare e Marian Cozma ca jucător.
3. Întrebarea dacă şi românii ar fi reacţionat asemenea ungurilor.
4. Întrebarea în cât timp ar fi fost găsiţi suspecţii în România şi în cât timp ar fi fost eliberaţi.
5. Întrebarea de ce un român mort înseamnă brusc mult mai mult decât un român viu sau unul pe moarte.
6. Întrebarea ce va mai inventa presa când va muri un nume de legendă al sportului românesc.
7. Întrebarea de ce nu au învăţat nimic românii din reacţiile italienilor şi, acum, instigă opinia publică nu împotriva infractorilor, ci a ţiganilor ca grup etnic.

Cohiba Unchiului Domn

Sunt un sclav alb.
Alb logului alb.
Un Vasile Porojan cântând blues, pe tastatura-țambal,
într-un imobil de pe strada Alecsandri.
Alex Andrii Popa.
Adevărul de azi e că vroiam să rescriu mai pe scurt
Coliba unchiului Tom.
A unghiului Atom.
A junghiului hematom.
But I can't:
Nem tudom.

Secu a fost în afara legii lui Ceaușescu

Cu o săptămână întârziere citesc, în ”România literară”, mărturia lui Liiceanu despre dosarul său de urmărire informativă. De fapt cele 3 dosare!
Despre cum Walter Biemel, tutore al tânărului Liiceanu la bursa de atunci în RFG, era considerat de Securitate ”membru prezumat al contraspionajului german”. Nu pot să nu zâmbesc: eminentul discipol al lui Heidegger a vernisat expoziția lui Silviu Oravitzan în 1996, la Timișoara, la, pe atunci, Secția de artă a Muzeului Banatului.
Dar nu despre absurdul tragic al epocii vreau să scriu aici astăzi. Ci de răzbunarea lui Heidegger. Fiindcă o examinare mai atentă a cuvintelor-cheie din vocabularul Securității o așază chiar în afara legii celei de-atunci.
Să luăm, de pildă, ”conspirare” sau ”nume conspirativ”.
Etimologic, ”a conspira” înseamna a respira împreună.
Umorul involuntar al înțelesului acestui verb este că el înseamna ”a unelti”, ”a complota”. Iar Dictionarul de neologisme din vremea… Securității traducea cuvântul conspirativ prin ”illegal”, ”clandestin”. Ceea ce este cel puțin ciudat.
Împotriva cui complota Securitatea, când dădea nume conspirative?
Cât de legale erau casele conspirative unde securiștii se întâlneau cu rețelele de informatori dacă dicționarul zicea despre ”conspirativ” că însemna ilegal?
Iar dacă turnatorii care semnau angajament la Securitate jurau să păstreze secretul absolut al acestei relații, chiar față de de cei foarte apropiați, nu cumva Securitatea a fost o asociație secretă, deci interzisă?
Fiindcă organizațiile secrete erau interzise și atunci și sunt și acum!
Iată cel puțin 3 întrebări la care mi pare că nu ar fi de prisos să mai medităm.

Cu respect despre Judecătoarele din Patria lui Cioacă

Băi Presă, ia nu mai lua matale în şpiţ Justiţia română!
Ce tot o scotoceşti la prohab, gingii şi, în ultima vreme, la sutiene?
Ce dacă Justiţia şi-a făcut site nou, www. eliberarea_pe_glau. com?! Parcă alţii nu plimbă bolnavii în glaucomă de la spital la cimitir cam fără viaţă?
Ce tot o ții cu madam Turcu, Pivniceru sau Bărbulescu?
Ia mai lasă-le pe madamele judecătoare în pace!
De un' să știe cofetarii de la circulație că madama aia de-o faceți mangă peste volan era fix judecătoarea Turcu?! Ăia, mai proşti, să ia după meclă, nu o crede și uite că e chiar Madam Turcu!
Ei, știi de ce? La noi nu e ca la Europa, bre! Ale noastre seamănă ca lacrima cu actrițele din telenovele.
Așa că bagă și matale, dragă Presă, vreun compliment! Cum că, madam Bărbulescu, de la prezidiu, e leit aia din 101 Dalmaţieni, Cruella de Ville! (Preferata mea când eram mic, pe când credeam că dalmaţieni e câinii de miliţieni!)
Că-i vine mănușă rolu de soacră vitregă etc.!
Că Madam Mona Pivniceru ne-a lăsat decorat ecranu ca de Paște cu ruju ei plus o delicioasă confuzie între un ”proiect chilot” și un ”proiect pilot”.
Măi români, după telenovela Elodia, judecătoarele din Patria lui Cioacă au tot mai mare căutare!

Huţpah sau tupeul orfanului de mătuşă

Cel mai celebru orfan de mătuşă al României, d. Adrian Năstase, a cerut astăzi Parlamentului să i se trimită în Justiţie dosarele.
Ca şi alcoolemia, cutremurele sau uraganele, tupeul se poate şi el măsura.
E drept, nu cu atâta precizie.
Există însă cazuri când tupeul întrece orice măsură şi, în faţa lui, rămâi scurtcircuitat, buimăcit, fără grai.
Evreii au un cuvânt special pentru un asemenea tupeu: huțpah.
Pentru a-l explica, ei povestesc cazul unui tânăr.
Care, după ce şi-a ucis părinţii, a cerut clemenţă Tribunalului fiindcă este orfan.

Insula Șerpilor e în România

Nu pot să mă bucur deloc pentru cele aproape 80 de procente din valurile Mării Negre retrocedate României la Haga! Dintr-un motiv cât se poate de simplu: românașii mei au vândut subsolul petrolifer rușilor de la OMV. Așa cum au vândut totul în beneficiul unora sau altora. Lacomi și eterni.
Parcă văd că o firmă de garsonieră va câștiga licitația de exploatare a gazului suflat ucrainienilor.
Fiindcă statul român are una dintre mâinile cele mai lipicioase din lume. Cu 7 degete la dreapta și 8-9 la stânga!

Republica Lingușetia

Cineva mi-a povestit zilele trecute o fabulă despre linguşeală. Cu un personaj care pare, azi, la capătul celălalt al linguşelii. Este vorba despre Mitică Dragomir. Pe când se afla la un turneu cu echipa Victoria Bucureşti în Malta, împreună cu celebrul general Nuţă, acesta din urmă îşi cumpărase o superbă pălărie cu boruri mari şi, Mitică Dragomir, din exces de zel, a considerat nimerit şi îşi imite şeful. Drept pentru care şi-a luat şi el una. Exact la fel ! Pe care generalul i-a aruncat-o de la înălţimea unei serpentine cu următoarele cuvinte : «Ţine minte, băiete, dacă vrei să reuşeşti în viaţă, să nu îţi iei niciodată pălărie ca a şefului tău ! » * Dacă mai e nevoie, am să sfârşesc cu o banalitate : linguşitul şi slugărnicia sunt unul dintre sporturile noastre naţionale. Curling, dacă se poate importa un sport rafinat. Ştiaţi asta, desigur, şi, dacă faceţi un mic efort de memorie, o să vă amintiţi de epoca nu de mult apusă când am participat cu toţii la „întrecerile” de atunci. Eu, dv., noi toţi. Prea puţini am scăpat. * Dacă pentru omul de rând a fost un blestem, o fatalitate, pentru noi - scriitorii, jurnaliştii, universitarii - a fost o prearuşinoasă dovadă de laşitate. Mergeţi în biblioteci şi răsfoiţi volumele omagiale dedicate de scriitori „Conducătorului iubit” şi Partidului. Veţi constanta cu stupoare că lipsesc destul de puţine nume importante. Veţi citi stupefiante creaţii ale unor personalităţi care acum sunt considerate repere ale moralităţii. * Poate că nu ar rău ca, în fiecare seară, pe postul naţional de televiziune să se citească cel puţin câte o strofă meşteşugită în linguşeli la adresa lui Ceauşescu dintr-un poet sau altul.. La o oră e maximă audienţă! Asta pentru două motive. Mai întâi, să nu uităm din ce infern am ieşit. Apoi pentru ca intelectualilor să li se facă ruşine de „arta linguşitului şi a slugărniciei” şi să nu se mai prostitueze în faţa stăpânilor politici ai momentului.