A Fi sau a nu Fikl în Sala Barocă

Atunci când Robertino Șerban mi-a propus o expoziție Fikl în Sala Barocă, am ezitat.
E greu să explici, în Marele După, cine mai poate sau nu expune într-un spațiu atât de aparte.
Cred că m-a convins figura Alinei Cristescu în clipa în care îi explicam de ce am reticențe față de o asemenea expoziție.
Dar și ideea de a găzdui, în Sala Barocă, expoziții de week-end, cu lansări de carte, diverse.
Am cedat definitiv atunci când Robert mi-a spus că vine Pavel Șușară.
Fikl se potrivește de minune cu locul, cred eu.
Exprimă același oximoron pe care îl respiră și sala.
În vreme ce ea, Sala, exhibă fastul aristocrat al unei lumi definitiv pierdute în cenușa vulgului mic burgez, comunist, mai recent, mitocan, arta lui pune aceiași termeni ai inadecvării în suprapunerea spațiilor rituale/ritualizate cu însemnele biologice și simbolice ale alienării.
E ca și cum grecii, în ceremoniile lor de îmbunare a zeilor, când sacrificau 100 de tauri (hecatombe), ar fi ars tone de parizer de vită.