De ce nu mi-a plăcut Discursul Regelui

Mult prea multe din ediţiile Premiilor Oscar au, pentru mine, gustul unui langoş rece, cu aromă de râncezeală.
În majoritatea lor, Oscarurile mi se pare că exprimă nefericita mezalianţă dintre valoare şi audienţă.
Sau dintre corectitudinea politică şi meserie.
Aşa că nici anul ăsta nu am fost deloc fascinat de oscaratele nominalizate, cu excepţia superbei partituri a lui Natalie Portman.
Ceea ce înseamnă că, de pildă, Discursul Regelui nu a reuşit să mă încânte, ca să folosesc un eufemism...
Da, filmul mi se pare schematic, cu o miză lejeră, cu personaje monocolore, fără complexităţi interioare, pigmentat ici-colo cu falseturi în tonul galeriei republicane din cinematograful american.
Aşadar, avem un prinţ-viitor-rege care e bâlbâit şi vrea să scape de handicap.
Avem, mai apoi, un logoped, Logue: intuitiv, extrovertit, cam răcan, care îl vindecă în cele din urmă.
Ca şi în cazul "terapiei" prin înjurătura de mamă, Lionel Logue îşi tutuieşte agresiv pacientul, probabil spre deliciul tribunei din Lumea Nouă, inclusiv Australia şi Noua Zeelandă.
Avem apoi o soţie ambiţioasă şi insistentă despre care nu ştim nimic mai mult.
(E vorba despre Regina mamă care a murit în 2002, la peste 100 de ani!)
Avem un frate al lui Bernie, celebrul Eduard al VIII, regele care a abdicat pentru o femeie, redus la rolul unui play boy excesiv hormonal.
Nu tu suferinţă atunci când moare autoritarul rege tată, nu tu fărâmă de nuanţă cu privire la fratele său mai mare sau în oricare alte relaţii.
Bertie e doar un bâlbâit inhibat şi nimic mai mult.
În acest alb-negru din desenel cu Tom Jerry, avem şi o subţirică excepţie: un personaj cu multe şanse de a deveni enigmatic, un personaj creat prin ricoşeu - soţia logopedului.
În fapt, ea e varianta castratoare pe care logopedul o căuta, cu ochelri de freudian amator, în persoana regelui tată sau a fratelui Eduard.
În rest, nişte bâlbâieli prost interpretate şi un final de două lire ce îmi aminteşte de o secvenţă mult mai interesantă din Forrest Gump.
Cea în care cad atelele.
Probabil că, dacă Regele George al VI-lea nu ar fi rostit în direct discursul, ci l-ar fi înregistrat, Oscararurile de anul acesta ar fi arătat mai puţin telenovelistic.