Timișoara, de Deal

Cei mai vechi dintre scriitorii timișoreni știu preabine cine e Alexandru Deal.
Spre deosebire de mulți, Sandu este o formă de relief literar absolut naturală.
Dacă ar fi să lipesc pe zidurile orașului un text mic și cu o veche tahicardie urban-temeșwară, aș alege așa:
„Cândva, Elisabetinul, Fabricul, Kunztelepul însemnau ceva; strada Franciscanilor sau a Călugărilor Franciscani, ceea ce e totuna; Behela şi Groapa Soldatului; Cetatea şi Şase case.
Oraşul.
Vama veche, suburbiile, canalul; însemnau ceva; au trecut prin mine. Mi-au îngroşat oasele, le-au înălţat.
Iluzia unui trecut împrăştiat prin sertare. Fotografii de familie, o puzderie cenuşie, monştri mici decupaţi în felii riguroase din carnea gălbejită a vremii. Apoi casa din strada Balaş, curtea interioară pavată corect, roşu cărămiziu, o epidermă sfărâmicioasă şi umedă. Pieţe octogonale, romboidale, cişmele cu pârghie manuală, precupeţe certăreţe şi bănuitoare, Piaţa de Fân.
Dimineaţa de toamnă portocalie, cu vagi transparenţe subţiri de lumină verde, o pată sângerie este soarele atât de prietenos şi intangibil.
Platforma de sifoane se târăşte uruind, capetele buteliilor se iţesc cu voioşie, zdrăngănesc asurzitor, platforma pluteşte în tangaj anarhic spre cartierele mărginaşe ale Fabricului.
Anul trecut în care ceasul bisericii sârbeşti adânceşte leneş douăsprezece percuţii tărăgănate, răguşit muzicale; acest trecut din care unghia mea desprinde pojghiţe şi, de sub falanga cuprinsă în carnea încă fragedă, de piele încă bine întinsă, apar frunţi ridate, vinete, arcade pietroase, pleoape coborâte ce închid o linişte veşnică. Straturi succesive de frunţi, umeri de aer, oase întinse care, sub atingerea repede, aprehensivă a degetelor mele, sună stins, curios.”
Alexandru Deal, Anotimpul făgăduinţei, Cartea românească, 1975, p. 5.