Secu a fost în afara legii lui Ceaușescu

Cu o săptămână întârziere citesc, în ”România literară”, mărturia lui Liiceanu despre dosarul său de urmărire informativă. De fapt cele 3 dosare!
Despre cum Walter Biemel, tutore al tânărului Liiceanu la bursa de atunci în RFG, era considerat de Securitate ”membru prezumat al contraspionajului german”. Nu pot să nu zâmbesc: eminentul discipol al lui Heidegger a vernisat expoziția lui Silviu Oravitzan în 1996, la Timișoara, la, pe atunci, Secția de artă a Muzeului Banatului.
Dar nu despre absurdul tragic al epocii vreau să scriu aici astăzi. Ci de răzbunarea lui Heidegger. Fiindcă o examinare mai atentă a cuvintelor-cheie din vocabularul Securității o așază chiar în afara legii celei de-atunci.
Să luăm, de pildă, ”conspirare” sau ”nume conspirativ”.
Etimologic, ”a conspira” înseamna a respira împreună.
Umorul involuntar al înțelesului acestui verb este că el înseamna ”a unelti”, ”a complota”. Iar Dictionarul de neologisme din vremea… Securității traducea cuvântul conspirativ prin ”illegal”, ”clandestin”. Ceea ce este cel puțin ciudat.
Împotriva cui complota Securitatea, când dădea nume conspirative?
Cât de legale erau casele conspirative unde securiștii se întâlneau cu rețelele de informatori dacă dicționarul zicea despre ”conspirativ” că însemna ilegal?
Iar dacă turnatorii care semnau angajament la Securitate jurau să păstreze secretul absolut al acestei relații, chiar față de de cei foarte apropiați, nu cumva Securitatea a fost o asociație secretă, deci interzisă?
Fiindcă organizațiile secrete erau interzise și atunci și sunt și acum!
Iată cel puțin 3 întrebări la care mi pare că nu ar fi de prisos să mai medităm.