A iubi, cândva radio-activ

“Am socotit că este cu neputinţă să duc la capăt greaua povară de a conduce Regatul şi să îmi îndeplinesc obligaţiile de Rege fără sprijinul femeii pe care o iubesc”. Aşa spune cea mai frumoasă declaraţie de dragoste a veacului XX, rostită cu vocea gâtuită de emoţie de către regele Eduard al VIII-lea al Marii Britanii în momentul abdicării sale. În 10 decembrie 1936, atunci când a renunţat la tron, el lăsa cel mai mare al lumii un Imperiu, lăsa gloria şi măririle trecătoare ale celui mai respectat monarh pentru Iubire. Pentru a deveni Rege — în eternitate! — al unei inimi. WALLIS WARFIELD SIMPSON — femeia pe care o iubea cu o pasiune în faţa căreia nu contau nici nestematele Coroanei, nici somptuoasele palate ale Scoţiei ori chiar Buckingam, nici bogăţiile Indiei sau ale îndepărtatelor colonii — era o americancă obişnuită ce eşuase deja în două căsătorii. Destinul a vrut ca gestul ducelui de Windsor să nu rămână nerăsplătit şi, după căsătoria lor, în 1937, ei au fost poate cel mai fericit cuplu din lume! Istoria comunicării de masă nu menţionează data abdicării ca una importantă, dar de Ziua îndrăgostiţilor s-ar cădea să spunem că aceasta a fost prima declaraţie oficială de dragoste rostită la radio! * Spunem sau gândim aproape în fiece zi : îmi iubesc mama, îmi iubesc copilul, îmi iubesc soţul/soţia, îmi iubesc meseria, îmi iubesc ţara. Un singur verb, “a iubi”, şi, la fiecare propoziţie un alt sens al lui. Un handicap al limbilor moderne — după cum arăta Denis de Rougemont într-o carte celebră —, fiindcă limbile vechi aveau câte un cuvânt pentru fiecare dintre această relaţie a verbului “a iubi”. Grecii, de pildă, distingeau clar “iubirea amoroasă”, erotike, de iubirea părintească, naturală, adică psysike, sau de cea dintre prieteni — hetairike. În plus, ţineau la mare cinste ceea ce numeau “iubirea, afecţiunea ospeţiei”, xenike. * M-am gândit la toate aceste sensuri chiar joi, de Ziua Îndrăgotiţilor, când, între multe altele, reveneau ca un laitmotiv celebrele cuvinte biblice “Dacă dragoste nu e nimic nu e!”. Numai că celebrele cuvinte ale apostolului Pavel nu se referă la iubirea erotică, la dragostea trupească, ci la dragostea creştină faţă de aproape, pe care grecii o numeau agape. De altfel, creştinii nici nu au cum să se refere la eros decât cu infinite precauţii, de vreme ce atracţia sexuală era considerată un păcat. La fel cum — desigur în alt sens — este păcat să foloseşti anumite cuvinte fără a le cunoaşte adevăratul sens. * Şi am să mai invoc un exemplu din acelaşi “domeniu”, anume sintagma “iubire platonică”. Majoritatea iubăreților traduc această expresie prin “iubire spirituală, în absenţa actului sexual”. Sensul este mult mai complex şi este explicat în dialogul Banchetul. Acolo se povesteşte că, în timpuri imemoriale, exista o rasă de giganţi care aveau forma sferei şi erau androgini — adică deopotrivă bărbat şi femeie. Fiindcă s-au răzvrătit împotriva zeilor, Zeus i-a despicat, i-a despărţit în două, în fiinţe bărbat şi fiinţe femeie. Prin iubire, spune Platon, omul îşi aduce aminte că a fost cândva androgin şi tot prin iubire el tânjeşte la acea condiţie primordială. De fapt, iubirea e o amintire şi o tânjire după Cel sau Cea cu care am fost, cândva, pereche.
(Articol publicat în ”Ziua de Vest”, în martie 2003)