Polonezul - un crenvurșt, Peloponezul - un fruct?

Astăzi am cumpărat 2 perechi de polonezi. În timp ce am cerut marfa, am avut o tresărire fugară. De ce nu bulgari, nemți, francezi, suedezi de mâncat?
C+C, știți firma. Polonezi, carevasăzică dolofani și amabili asemenea guvernantei unui pianist ftizic dintr-un film de Polanski.
Pe la 7, ca și când televizorul mi s-ar fi instalat între glandele salivare color, am dat peste o emisiune dedicată Poloniei pe TVR Cultural.
Unde am aflat ce plasă au luat polonezii cu Napoleonul lor atât de iubit după ce Polonia fusese pulverizată în 1795.
Corsicanul, deși se iubise oficial (sic!) vreme de șapte ani cu soția contelui Walewski, a improvizat doar un Ducat al Varșoviei în loc de independență și reunificare. Iar atunci când a izbucnit în Haiti revolta sclavilor, a trimis acolo trupele poloneze. Care au rămas, uitându-și limba și idealul.
Unde e legătura polonezului cu românul în ceea ce privește calitatea de a fi mâncabil?
Cel mult că Papa Duvalier din Haiti semăna la morav cu africanul președinte Bedel Bokassa, căruia Ceaușescu i-a făcut cadou, ca nevastă, o frumoasă blondă de la Ansamblul Oltul.
Fără muștar.